SPAȚII CULTURALE
nr. 62, ianuarie/ februarie 2019 (pag. 71)
Priveliști marine și sentimente (*)
Poemele, schițele și prozopoemele incluse în volum
trădează prezența unui poet sensibil, care-și construiește universul personal
cu migală, atent la semnalele venite dinlăuntrul său și din exterior, la
mișcarea ideilor, dar și la dinamica unei mări tălăzuite, nicicând părăsite:
Marea își aruncă poneii pe plajă/ „Gonește-i, gonește-i de-a lungul
țărmurilor”/ te aud/ Arunc în ei cu pietre și râd;/ nu m-am mai jucat din
copilărie cu caii de mare („Cu soarele în
față”). Pentru cel plecat de multă vreme din ținutul fabulos al Dobrogei,
ceairurile cu mânji, cornul lunii, poveștile pescărești, tradițiile și
obiceiurile tătarilor, modul de viață și mentalitatea diferite, dar și
peisajele aproape lunatice rămân o permanență poetică, o sursă de inspirație și
un motiv de întoarcere, fie și prin actul de creație, la obârșie. Dacă schițele
se concentrază mai mult pe secvențe rememorate care au ca temă, în general, viața
de familie, poemele condensează stări de spirit, nostalgii, într-o exprimare în
răspăr câteodată, explicabilă prin neputința poetului de a se întoarce acolo
altfel decât în gând: „- Veniți cu mine în port. Azinoapte Luna/ A acostat la
cheu, ferind furtuna./ Veniți! Căpităneasă-i o sirenă/ Și-un stol de pescăruși
îi țin de trenă/ Să facem selfie! Pentru totdeauna”(…)/ Și astăzi mi se pare…
Cititorul/ Pe țărmul mării, hârșâind piciorul/ E auzit cum îi tresaltă buza:/
„Să fie Poezia? Poate Muza!/ Ori ea mă duce, iarăși, cu ulciorul?” („Marină”). Marea, ca temă fundamentală a
poemelor din volum, are dimensiuni mitice/ magice. În ea sălășluiesc „balene
albastre cu ochi violeți, misterioși”, pe care doar inițiații, visătorii și
copiii, cu inocența lor funciară, le pot vedea. Balada cu titlul „Cheia de aur”
impresionează prin modul în care practicile străvechi sunt transmise de la
maestru la ucenic, într-o imaginară vânătoare inițiatică prin marea eternă:
„Nimeni n-a văzut încă balena albastră,/ Nimeni n-a ajuns până la capătul
mărilor/ unde soarele odihnește pe tronul de aur./ Nu râde copile! ofta bunicul
cu durere./ Balenele de care spun eu, nu-s himere./ Ceasul tău va sosi și
harponul e gata!/ Învață-ți cu brațul unealta,/ asemenea prințului ce vâna și
el pe uscat cerbul/ doar cu săgeata”. Recompusă din amintire, ca și poveștile
despre ea, marea din poemele lui Tudor Cicu este frământată, tulbure, tainică,
ascunziș pentru sufletele la fel de neliniștite ca și ea, sub cețuri și cer de
toamnă plumburiu: „Cerul era atât de jos sau așa credeam/ Țineam ochii închiși,
ghemuit lângă dig,/ vorbeam cu mine însumi, în gând,/ ca să nu mă rog cu glas
tare./ Pescărușii zburau jos, pe deasupra șlepurilor./ Doar dinspre turnul de
pază/ răsuna ceva – o sirenă de ceață/ avertizând vapoarele rătăcite” („Povestea femeii care n-a visat niciodată”).
Marea este prezentă și în poveștile de iubire, ca martor sau ca decor,
personificată sau doar ca dimensiune picturală: „Îmi spuneai ceva despre/ niște
mesaje secrete ale norilor./ Eu căutam doar acele graiuri ascunse -/ era ca și
cum ne-am fi îmbrățișat în frig/ și părul îți mirosea precum apa mării” („Niciodată lui… a fost ca odată”). Marea
poate să dea viață (ipostaza de element primordial se regăsește în țesătura
subtilă a discursului poetic), dar poate să și trădeze: „Pe atunci/ nu știam
cum mă va trăda marea/ și acum toate trădările sunt aproape de cer-/ granițe
ridicate și ziduri întunecate./ Ca la Rembrandt! Odată cu soarele/ văzut tot
mai stins înecându-se-n mare” („Odată cu
soarele”). Toate amintirile din copilărie, toate întâmplările simple,
spumoase ori cu încărcătură tragică, se leagă de peisajul marin, de forfota
pescărușilor, de lumină (motiv recurent în volum) sau de întuneric (metaforă
străveche a morții): „Când am privit în sus, de jumătatea lunii/ stătea flanela
bunicului cârpită de bunica/ O văzusem doar cum rupsese ața cu dinții;/ nici
răbdare să o probeze la mâneci, n-a avut./ Și ar mai fi fost timp până în zori/
când, de obicei, pornea cu luntrea/ să dea bătălia cu pescărușii de mare/ până
dincolo de linia orbitoare a soarelui” („Cine
știe…”). Marea poate dobândi „consistența unei ființe vii”, iar poetul, în
replică, devine „albatros peste oraș rătăcit”; un poem intitulat „Plajă în iarnă” marchează, prin
sinestezii delicate, această simbioză a celui ce scrie cu sursa lui de
inepuizabilă inspirație: „Șir de cocori însă trec de o vreme…/ Tot număr… Spre
tine, câte poduri mai sunt,/ Câte corăbii se-ntorc prea devreme?// Prin cripte
de gânduri mai suflă un vânt,/ Mai pun în grafitti doi nori de cerneală…/ Doar
n-ai să-mi știi frigul iuțind prin cuvânt,// Nici mâna ce scrie, învinsă de
boală,/ Prin vis alergam. În vis chiar eram/ ca plaja în iarnă, străină și
goală”. Importante în ceea ce scrie Tudor Cicu rămân, înainte de toate,
expresia netrucată a propriilor trăiri și tonalitatea confesivă care păstrează
întotdeauna o decență care aparține altui veac și, parcă, altui tărâm: poate de
aceea cititorului i se pare că este rechemat în acea tulburătoare carte de la
Metopolis a lui Ștefan Bănulescu.
Silvia Ioana SOFINETI
(*) Tudor
Cicu, „Pe Carul Mare abia zărit”, Editgraph, 2017
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu