4.
După-amiaza era pe sfârșite. De
dincolo de ferestre, noaptea îmi făcea cu ochiul. Întins în pat cu o carte în
mână, pe care doar o deschisesem, dar din care nu citisem niciun rând, priveam
fără țintă în tavan. Căutam prin labirintul memoriei o întâmplare bizară, un
fir de care să mă agăț. „Iată-mă de unul singur, rămas să o iau de la început!”.
Era tot ce-mi venea, pe moment, în gând. Dar de la care început s-o iau?
Făceam eforturi supraomenești să nu cad pradă somnului și să pierd tot
ce clădisem în subconștient până atunci. Fiecare are câte o pasăre în cap și eu
credeam că mă agățasem de a mea, ca și cum aș fi mizat totul pe o singură
carte, căreia nu voiam să-i mai dau drumul. Îmi simţeam capul ca o morişcă zbârnâitoare.
Eram trist și deznădăjduit că nu aveam măcar o idee de unde să încep a scrie începutul
povestirii la care visam. Încercam să descifrez taina din cutia cu amintiri a
Irianei, convins că ceea ce văzuse Nikos acolo avea legătură cu plecarea sa. Mă
vedeam sosind la căminul de unde fusese înfiată fata și adresându-mă
directorului acestuia ori cui mai era pe acolo, cu problema încă nelămurită în
mintea mea, care mă adusese până la ei. Pentru a le ușura aducerea aminte, încercam
în gând să le descriu cât mai exact fetița de șase ani, cu talismanul dintr-o
jumătate a unei monede de două drahme la gât, eventual să aflu câte ceva despre
femeia care o adusese inițial acolo.
Necunoscuta ce venea în fiecare zi și se
așeza tăcută pe o bancă de lemn în portul Pireu, era foarte frumoasă. Cei care treceau pe dinaintea băncuței, pe lângă digul
de piatră, întorceau privirea să-i admire umbrela roz, dar și aceeași
îmbrăcăminte de ocazie, puţin neîngrijită, ce atrăgea, fără doar și poate,
atenția. Fata venea des aici, înveşmântată în rochia pe care o știa și el când se
îmbarcase pe navă, fără să-i spună pentru cât timp. Gătită astfel, spera ea, o
va recunoaște de cum va păși pe țărm. Ţinea strâns la piept goblenul la care
lucra de ceva timp; un goblen care îl reprezenta pe el, copie fidelă a unui
tablou din camera ei. „Trebuie să vină într-o zi! Trebuie să vină într-o zi!...”
își repeta. Vorbea atât de stins, încât mama ei, care se oprise în spatele
băncuței, crezu că deja izbucnise în plâns. Fata o simți după mâna moale cu
care îi mângâia părul. O auzi:
-Trebuie
neapărat să se întoarcă! N-are de ce să se îngroape odată cu marea și ar trebui
să-și închipuie că-l aștepți aici în fiecare zi!
-Oare
n-am și eu dreptul să fiu fericită?
-Sigur, lasă gândurile astea! Deocamdată nu e niciun temei
să ne temem. Doar când va veni iarna...
Fata își mușcă
buza de sus și, pentru o clipă, ochii i se umeziră.
-Va
veni înainte să sosească iarna, nu-i aşa? Mi-ar fi lăsat câteva rânduri dacă
pleca pentru totdeauna, să mă avertizeze să nu-l mai caut, așa cred... Ar fi lăsat, nu-i aşa? Ar fi lăsat!
Acum, în palma caldă a mamei, chiar plângea stins.
-Nu mai
știu… Hai să mergem acasă!
Fata își lăsă capul în palmele mamei sale. Simțea căldura
lor transmițându-i-se până în inimă...
Nu cred să fi visat, fiindcă țineam ochii
încă deschiși. Pe tavan, în punctul unde privisem insistent, plutea ceva vag.
În fine, mă trezisem. „Soluția? Soluția… Care să fie soluția?” Mă învârteam în
jurul camerei, scormonindu-mi în memorie: „Am
fost acolo legat la ochi. O monedă de două drahme mi-a luat legătura de pe
ochi…”. Am clipit de câteva ori, ca să alung starea obsesivă pe care credeam
eu că fraza aceea enigmatică mi-o crease; poate și unde o repetasem de mai
multe ori, în gând. O frază fără raționament și logică, deocamdată. În cele din urmă, soluţia se pare că
mi-a fost transmisă pe calea visului avut cu ochii deschiși. Ori se petrecuse
ceva neobișnuit cu mine? Am privit în jur: erau aceleași perdele la ferestre,
aceleași lucruri în cameră, neatinse și totuși ceva se perindase pe sub ochii
mei. Imaginea unui băiat, undeva departe, cu jumătatea cealaltă a monedei la
gât... „Asta era!” Tânărul părea a-mi atrage atenția că nu numai ei îi aparţinea
jumătate de ban, ca talisman.
Am pus mâna pe telefon și l-am sunat pe doctorul Mazuriss. La celălalt
capăt al firului, vocea lui era un pic îngrijorată. I-am spus despre ce este
vorba, pe scurt. Că mă bântuia partea lipsă a monedei de două drahme sau, cine
știe, dublura celei văzută în cutia cu amintiri a fetei. Nu întrebasem asta la
întâlnirea de la cafenea, fiindcă nu aveam cunoştinţă de existența ei acolo,
dar dacă Mazuriss știa ceva mai mult decât îmi spusese ori își amintise și
altceva între timp, ar fi fost bine să aflu și eu, pentru a-mi risipi gândurile
ce începuseră să mă agaseze.
-Ce
fel de monedă, Vlad?!
-Am
putut descifra doar numele „Karaiskakis” pe ea, restul lipsea. Era prinsă
într-un șnur de mătase, trecut printr-o gaură făcută în banul de alamă. Gaura
părea realizată în mare grabă, deoarece bavurile sale nu fuseseră nicidecum
pilite. Scopul acelei monede tăiate în două și găurită în mod special pesemne
că a fost acela de a fi pusă la gât sau așa ceva.
- Aici sunt ciudăţenii mai vechi! l-am
auzit, părând cumva încurcat de întrebare. N-am văzut ce conținea cutia cu
amintiri a fetei. Spui că a fost primită de doamna Oteea de la cei de la
orfelinat? Păi cred că moneda în cauză e una din 1975-1976, deoarece e singura
monedă de alamă de două drahme cu chipul generalului Gheorghios (se pronunţă Georgios) Karaiskakis. Dar nu văd ce
semnificație ar avea! Partea care lipsește probabil că a pus-o doamna în altă
parte... Ai întrebat-o pe dumneaei?
-Nu cred să știe. Mi-ar fi spus.
-Te mai frământă și altceva? l-am
auzit.
-Nu, mulțumesc!
Am închis și am stins lumina. Îmi plesnea capul de gânduri. Cred că abia
spre ziuă am adormit. Aproape de prânz, m-am trezit și am privit pe fereastră.
Am simțit că era momentul să ies la plimbare, fiindcă mă cam dureau toate
oasele. Am traversat strada și am coborât panta pe lângă plantația de pini.
Înaintam spre mare, iar cărăruia pe care o alesesem ducea până aproape de ţărm.
Priveam tot timpul, temător, unde puneam piciorul și, din când în când, îmi
aruncam ochii printre arbori. Mi se părea straniu că alesesem, pentru prima
oară de când mă aflam aici, poteca aceasta.
La un moment dat, chiar mi se năzări că mă aflu într-un loc straniu. Pe
lângă mine trecu o pereche de tineri, ţinând strâns lesa unui câine greu de
descris. După hămăit, mi se păru a fi una şi aceeaşi cotarlă pe care o auzeam,
uneori, din hamac. Mai aveam câțiva pași de făcut și aș fi ajuns la capătul
unui dâmb. Din acel loc mă despărțea de plajă doar o pantă ceva mai abruptă. Am
aruncat o privire înapoi, întrucât în urma mea se produsese o mică busculadă.
Câinele se ridicase pe picioarele din spate și începuse să-l hămăie pe tânărul
care îl întărâtase cu o creangă luată de pe jos. O făcuse în joacă, spre
disperarea stăpânei care se oprise în loc, așteptând ca namila să urineze pe
scoarța unui copac. Bruscată, tânăra scăpă lesa din mână. Animalul o zbughi
înapoi, pe cărare, trecând pe lângă mine ca glonțul. Câțiva porumbei zburară
speriați de pe un tăpșan. Fâl-fâl-fâl! Cu ochii la ei, am simțit un gol sub
talpă și piciorul mi-a alunecat dincolo de dâmb. M-am dus de-a rostogolul până
jos, într-o prăvălire continuă, apoi n-am mai simțit nimic. O muzică stridentă
ori poate niște cicade gălăgioase îmi torceau, precum o morișcă, în cap.
Nici nu mai ştiu dacă nu trăiam cumva grozăvia altui vis ori visul acesta
era unul real... Într-un anume sens, ţinta cu care pornisem de acasă fusese ratată,
iar morișca din ţeastă era cea care grăbea evenimentele din ziua aceea spre un
nou coşmar. În locul unde căzusem, nisipul îmi acoperea o parte a obrazului.
Realizam în subconștient că sutele de gângănii pudrate care mi se roteau în
jurul capului puteau crea, pentru cei care mă vedeau, imaginea unui ins destul
de bizar în decorul acelei zile, cu un soi de exaltare şi nebunie.
Deodată, auzii ca prin vis lătratul unui câine și un glas care îl certa.
Umbrele se apropiau. Senzația aceasta dură o veșnicie. Apoi, cineva se aplecă deasupra
mea, studiindu-mă cu atenție. „Cred că e atins de epilepsie!”, deslușii în
glasul celei ce părea stăpâna câinelui. „Mai curând cred că e băut!”, mi se
păru că afirmase tânărul, care trăgea acum de zgarda „demonului” ascuns în
spatele soarelui, ce se scurgea ca o lavă pe pământ.
Am închis ochii, mai mult dintr-un
instinct de apărare. Poate că aveau de gând a mă căuta prin buzunare ori a mă
prădui de ceasul de la mână, îmi ziceam. În mintea mea, toate începură a se
derula într-o devălmăşie generală. La un moment dat, mi se păru că mă aflam acasă,
în România, împreună cu mama la cimitir. Numai că de data aceasta, cimitirul
era imens, nesfârșit, şi nu se vedea nici țipenie de om, în afară de noi doi,
lângă morminte. Așteptam să aud bătând clopotul în turla de lângă capelă. Nu
bătea.
Când eram copil, obişnuiam să-mi însoţesc mama la mormântul bunicului,
să-i aprindem o lumânare și să rupem buruienile. Crucile de lemn, amestecate
printre crucile de piatră, o luau acum la vale, precum fluviul care se
năpusteşte să împingă marea de pe linia unde se întâlnesc cele două ape, cum
văzusem la gurile Dunării. Pe atunci, la cimitir, după ce preotul își termina
cuvântarea ținută pe marginea gropii, cu sicriul mortului încă deschis, auzeam
mereu clopotul. Acum însă, ba
dispărea cimitirul, ba mă vedeam singur, cu desăvârşire singur, în imensitatea
unei plaje mult prea toropite de soare. Era ca pe vremuri, când alergam de-a
lungul țărmului să prind măcar unul din acei pescăruși afurisiți, cărora le
plăcea jocul de-a prinselea cu un copil fără minte. Încercam intens să mă
gândesc pentru ce mă întorsesem, așa deodată, acasă la mine? Mi se blocase ceva
în creier sau o morişcă închipuită zbârnâia ca o nesimţită şi nu-mi da pace? În apropiere, niște pași scârţâiau
ciudat. Vântul se porni ca din senin. Umbra aplecată deasupra mea scoase un
strigăt de uimire. Ca să pot ghici de unde venise strigătul acela, am făcut
câteva sforţări. Nu-mi mai simțeam nici picioarele, ca fiind ale mele. Am dat
să mă pipăi cu mâinile. „Ce naiba? Unde-mi sunt brațele?” Asta mai lipsea! În
plus, când am reușit să-mi ating fața cu palmele, am simțit pe degete ceva umed
și lipicios. Poate că, în rostogolire, căzusem cu burta pe un petec de pământ
acoperit de vreascuri, iar palmele îmi întâlniseră ceva umed şi alunecos. Putea
foarte bine să fi fost niște meduze eșuate pe țărm sau chiar mă lovisem la cap
și mi se deschisese arcada. Așa îmi și explicam de ce mi se părea că zăresc
alte două umbre ce alunecau, dinspre marginea orizontului, spre locul în care
căzusem. Două umbre care semănau cu magii porniţi după semnul arătat de steaua
din vis. Abia după ce ajunseră în dreptul meu, acestea se intersectară, într-o
agitaţie continuă, părând a cerceta ce mi se întâmplase. După felul agitației
și uimirea lor, am înțeles că figura mea le era cunoscută. Mă forțam să deschid
ochii și să văd ce era cu ele. Am simțit cum cineva îmi pune mâna pe frunte.
-Are
frisoane? (era prima voce).
-Nu
știu! (îi răspunse a doua).
-Te doare ceva? Unde ai simțit
durere când ai căzut? auzii iarăşi una dintre cele două umbre. Și foarte
curios, chiar vorbea în engleză cu mine. Nu mi se adresa precum cei de dinainte,
ale căror cuvinte nu îmi erau toate cunoscute.
-Nu-mi aduc aminte de nimic... Mai
am ceva întreg? E nevoie de un medic? m-am trezit spunând. Eram sigur că cei
care mă studiau erau speriați de felul în care arătam, convinși fiind că
umezeala de pe mâinile mele era de la sângele care mi se prelingea ușor din
arcada spartă, dar căutau să nu mă panicheze.
-Dumnezeule! Ai căzut pe spate.
Atâta tot! Nu-i nimic, înţelegi, nu-i nimic grav! Te-am zărit de la distanţă.
Pur şi simplu ai sărit din calea câinelui ăla, mă înţelegi? Le-a scăpat câinele
din lesă și acesta o luase pe cărare, înapoi. A trecut glonț pe lângă tine.
Nici nu te-a atins. Crezi că o întâmplare ca asta îţi dă dreptul să spui orice?
Apoi, către cei din jur:
-Tu,
tinere! Și voi două, fetelor! Hai, ridicați-l și să-l ducem la noi! Dați-mi să
țin eu câinele până acasă! Acolo avem cam tot ce ne trebuie.
Era vocea magului în straie de femeie, care tare mai aducea cu doamna
Oteea. Și cealaltă subțirică aducea cu Iriana. Dar nu eram sigur.
-Nu trebuie să te temi pentru acest
incident! Încearcă să te linişteşti!
Agitat peste măsură, nu realizam cât era real şi cât era halucinaţie în
tot ce mi se întâmpla. Nu erau decât măruntele întrebări care, în capul meu,
deja începuseră a se sfâşia între ele. M-am trezit întins pe un pat, cu un
prosop rece, pe care o mână de femeie mi-l tot trecea peste frunte. Altcineva
îmi frecționa mâinile cu spirt.
-Nu-i așa, mamă? E a treia lună de când
aștept pe banca asta. Uneori mă pipăi și chiar mă întreb: „Eu sunt? Acesta e corpul meu?
Privesc depărtările, dar nicio fereastră
nu se deschide, nicio ușă nu se deschide, pentru a-i face loc să treacă. Mi-a
lăsat taina unei întrebări care, mereu și mereu, îmi stă dinainte... Pentru ce
trebuie să nu mai știu nimic? Să fi gândit că o taină se păstrează mai bine singur,
decât în doi?
-Te gândești prea mult, Iriana! Poate
ar fi bine să mergem acasă și să dormi, poate asta te va liniști, draga mea!
-Crezi
că am să pot să trăiesc așa, dacă am să dorm? Ce sunt eu, o păpușă care nu știe
decât somn, veșnic somn?
-Iriana!
Ce spui? Uită-te la mine! Eşti frumoasă! Și ai un suflet bun! Nu cred să fie pe
lume un om mai frumos decât tine! Și ce ai de gând să faci? Poate nu o să vină
mâine, nici poimâine, dar va veni într-o zi…
Fata era
cu mintea în altă parte. Nu o asculta pe femeia care o strângea la piept.
Oricât i-ar fi fost de împăcate gândurile cu astfel de rugăminți ale mamei,
oricât de umil i-ar fi cerut iertare cerului pentru unele răbufniri, nu
înțelegea cum poate cineva să-și elibereze inima dintr-o strânsoare ca asta,
când cel la care se tot gândea nici măcar nu-și luase rămas-bun de la ea.
-Am stat şi azi, toată ziua, pe banca asta de lemn. Tu n-ai așteptat ziua
asta așa cum am așteptat-o eu! M-am tot gândit... Aș fi vrut să știe și el că
l-am aşteptat, ca şi când aş fi stat aşezată aici de-o viață. Măcar atât!
Femeia
asculta glasul vântului venit peste mare, apoi deveni din nou atentă la ce
spunea fata, până ce i se păru că vântul suflă ceva mai potolit.
-Ascultă, Iriana! Ce-ar fi să plecăm noi două într-o călătorie pe urmele
lui?
Cu un gest de uimire, Iriana se desprinse din
brațele mamei și îşi ascunse faţa în palme. Tresări:
-Nu se va întoarce curând, nu-i așa! De ce? De ce?... Și prinse chip
groaza că poate va rămâne închisă între cei patru pereți ai camerei,
înconjurată doar de tablouri și de noaptea pustie aflată dincolo de ferestre.
Femeia de lângă ea o mângâie pe păr.
-Mergem să-l căutăm pe Nikos, de-ar fi să colindăm toată Grecia! Dacă
stăm aici şi aşteptăm, nu rezolvăm nimic!
-Nu vreau!... Hai să mergem acasă! Pesemne că așa trebuie să fie! Nu
cred că, într-o lume așa de largă, e posibil să mai fie găsit!
-Așa-i,
așa-i!... Doamne, ce încurcătură! M-ai lăsat cu sufletul la gură, fata mea!
-Gata, îşi revine acum! auzii o
voce nelumească în dreapta mea. Când am redeschis ochii, la picioarele mele se
găsea doctorul Mazuris. Lângă acesta se afla doamna Oteea. Iriana tocmai
adusese pe o tăviță niște cuburi de gheață. „Ce naiba se întâmplă cu mine? Ce
caut eu aici?” îmi veni în minte.
- Domnule... Mazuriss! (îl
recunoscusem) Unde mă aflu?
- Eşti pe mâini bune, mă asigură femeia.
Tocmai te-ai întors în viaţa ta. Te-ai întors printre ai tăi. Nu-i aşa,
doctore?
-
Da, doamnă! A luat somniferul și curând va adormi. Nu va mai simți durerile
cauzate de prăbușire.
Depășisem emoţiile de după incident și eram în viață. După vreo două ore
de somn adânc, lângă mine nu mai era nimeni. Ceva mai îndepărtată de locul unde
mă găseam, aşezată într-un fotoliu, doamna Oteea citea ziarul. Am realizat unde
sunt și am simţit cum inima începe să-mi bată cu putere. Parcă ar fi fost un
vapor cu zbaturi. Am început să număr în gând: „Atenţie, Vlade, acum se pot
întoarce cu toţii! Erupţiile astea solare or fi de vină!” M-am ridicat în capul
oaselor şi mi-am tras perna la spate, ca să mă sprijin. Doamna Oteea s-a
ridicat grăbită de pe fotoliu, pentru a veni cât mai aproape. Am auzit-o
strigând:
-Iriana!...
Unde ai plecat? Poți coborî, mamă! S-a trezit Vlad.
Doamna Oteea se repezi să-mi ridice prosoapele de sub cămaşa udă şi
boţită.
-Doamne, uite în ce hal te-a adus
câinele ăla!
Dacă aș fi închis ochii și aș fi scormonit în memorie cu câteva ceasuri
înapoi, sunt sigur că aș fi zărit clar cele două umbre, mamă și fiică,
alunecând de-a lungul ţărmului, în direcţia unde mă rostogolisem de pe acel
dâmb direct pe plajă. Sau mă trezisem dintr-un somn adânc și visasem? Prezența
celor două femei în apropierea mea, vocile lor, erau certitudini că nu eram nici
măcar prizonierul unui amărât de vis.
(va urma)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu