Necunoscuta (3)

Necunoscuta

3

              Doctorul Mazuriss ținuse să-mi arate că, între prieteni, o înțelegere trebuie întotdeauna respectată. În ziua următoare, după întâlnirea de la cafenea, mi-a telefonat că are să mă caute după-amiază, pentru a merge împreună la cele două femei, așa cum a promis. La intrarea pe alee ne-a întâmpinat însăși gazda. Doamna Oteea, cu aerul ei de visătoare incurabilă, era îmbrăcată într-o rochie de mătase vişinie, cu dantelă albă la guler și o rafinată ornamentaţie lucrată de mână. Avea umerii acoperiţi de un şal alb, vaporos. Nu numai că prin această vestimentație atrăgea atenţia asupra sa – o persoană de condiţie socială distinctă – dar îşi scotea în evidenţă chipul drăgălaş, luminat de o bunătate deosebită. Am privit-o mai cu luare-aminte: era o femeie corpolentă, dar bine făcută, farmecul feţei dându-i-l probabil acel „aer” de simplitate şi tinereţe, afișat la întâmpinare.

    Nu a părut deloc surprinsă că ne-a văzut împreună, ci mai curând curioasă.

            -Voi doi vă cunoașteți? a întrebat.

            -Ne-am întâlnit aseară la o cafenea, aici în oraș. Închipuiește-ți, stimată doamnă, Vlad e, pe cât de sincer, pe atât de cuceritor, ca partener de discuție.

            -Mie mi s-a părut ceva mai tăcut. Pesemne că discuțiile între bărbați sunt cu totul speciale. Și ce ați povestit? se arătă interesată femeia.

            -Cred că am depănat împreună multe amintiri… Aici, doctorul Mazuriss se întoarse cu profilul spre mine și-mi făcu discret cu ochiul.

            -Așa este, domnule Vlad?

    Mi-a plăcut jocul doctorului. Automat o astfel de părere îți trezește o anumită loialitate. Am dat firesc din mâini: 

            -Literatura și ramura psihologiei moderne pot oferi multe subiecte de discuție, l-am susţinut eu.

            -O, desigur! Întotdeauna mi-au plăcut conversațiile cu dumnealui, adăugă afirmativ doamna Oteea. Hai, poftiți în salon! Și ne împinse cu brațele spre scările de la intrare. Odată pătrunși în vestibul, doctorul preluă oficialitățile, invitându-mă să iau loc pe divan, lângă o măsuță scundă și un fotoliu. Se arăta destul de destins.

            -Câte o cafea și câte un pahar de ouzo cu gheață sper că vom primi de la distinsa noastră gazdă! spuse doctorul. Îmi mai făcu o dată cu ochiul, pentru a mă destinde și pe mine și a mă simți în largul meu. Doamna Oteea pusese deja două scrumiere pe masă.

            -Scrumierele v-ar îndemna să continuați discuția de aseară, nu-i așa? se adresase doctorului. Între timp, voi aduce și cafelele. Apoi către mine: un ouzo sau preferați un tsipuro?

            -Ouzo...

     Și m-am uitat spre doctor, al cărui gest de încuviințare îmi dădu de înțeles că alesesem bine.

            -O voi anunța și pe Iriana să coboare. Azi-dimineață nu era în ape prea bune. O voi ruga să ne facă măcar plăcerea de a o avea printre noi.

     Discuția se afla pe un făgaș plăcut doctorului. Ne vorbea despre una din ramurile medicinii, ceva despre valabilitatea frenologiei în actul medical. Râdea cu poftă, amintind una din anecdotele de pe vremea țarului Rusiei, când frenologul Gall fusese invitat la curte. Se spune că acesta chiar era uimit de fizionomia curtenilor. Întrebat de gazdă ce părere are despre sfetnicii săi, Gall ar fi spus că ar băga mâna în foc și ar putea să jure că are dinaintea sa o șleahtă de bandiți și criminali sadea, în ciuda straielor pompoase cu care erau îmbrăcați miniștrii și consilierii țarului.

            -O, domnule doctor, nici chiar așa! se împotrivi gazda, ducându-și palma la gură.

            -Ba chiar așa! susţinu Mazuriss, râzând cu poftă. Închipuiți-vă! Țarul a recunoscut că a vrut să-l încerce pe renumitul frenolog și i-a înscenat acestuia toată tărășenia. Adusese la curte niște ocnași – foști tâlhari și criminali și, după ce-i îmbăiase bine, le dăduse niște veșminte asemănătoare dregătorilor de la curte.

     Am râs cu poftă. Băutura aceea cu gheață ne-a binedispus. Atunci apăru pe scări, dinspre dormitoarele aflate la etaj, Iriana. Văzută de aproape, fata avea de ce să-mi stârnească admiraţia şi curiozitatea. Rochia albastră-violet, de culoarea liliacului, strânsă bine pe trup, îi scotea în evidenţă formele de copilă ştrengară, desprinsă ca din tablourile lui Tonitza al nostru. Ochii mari şi negri, cosiţele arămii revărsate pe umeri, săndăluţele elegante peste ciorăpeii albi trei-sferturi din picioare, armonizau cu rochia, întregind imaginea copilei ce nu putea fi împiedicată de privirile din jur să viseze la chipul unei nimfe, cu o luciditate prematură cum fac copiii ori adolescenţii seducători. Din mers, în timp ce cobora, îi făcu un semn cu mâna mamei sale, cum că nu dorea ca noi să ne oprim din discuție și ne arătă fotoliul de lângă fereastră, unde se va așeza să ne asculte. Din câte mai pricepeam în greacă, am înțeles doar acele cuvinte prin care arăta că nu voia să deranjeze pe cineva, ci doar să-și încredințeze doctorul personal că nu era cazul să-și facă prea multe griji pentru sănătatea ei.

            -Cum vrei! a oftat doamna Oteea. Apoi către mine: da, i-am spus că vii din străinătate și locuiești la prietenul tău. M-a asigurat că va coborî pentru domnul Mazuriss, dar vrea să facem abstracție de prezența ei aici.

     Doctorul începu să-mi explice în șoaptă câte ceva despre dispoziția din acele momente a domnișoarei, cum că ar avea legătură cu creierul și că, pentru a primi și stabili raporturi cu exteriorul, e nevoie de un fel de magnetism care să-i poată schimba obiectul gândirii și al atenției. Că din motive didactice, el o studia pe fată, parte cu parte, și că sufletul și trupul sunt imagini ale aceluiași mecanism al creierului, numai că oamenii vor continua să vorbească despre suflet ca despre o entitate, „așa cum voi, scriitorii, ne vorbiți despre apusul și răsăritul soarelui”. Ceva complicat, care până și doamna Oteea asculta cu mare atenție.

     În ăst timp, eu trăgeam cu coada ochiului spre fotoliul de la fereastră, acolo unde Iriana, oricât încerca să-şi pună ordine în gânduri, bănuiam eu, se încurca și mai mult. Acestea o copleşeau, o învălmăşeau din toate părţile. Un soi de friguri interioare o împiedicau să-şi găsească liniştea, făcând abstracție de prezența noastră. Cred că se vedea singură în tot salonul, doar cu pianul negru, la care probabil se visa încercându-i clapele. Poza în pasărea captivă din colivie, rămasă prizonieră între pereţii casei. Buzele palide, pielea obrazului bronzat de soare, ochii prea negri şi adânci pentru acel chip copilăros, ca de cărbune stins în vatră, m-au făcut să o studiez mai cu atenție. Am presupus că fotoliul de lângă fereastră era locul ei preferat, unde putea visa fără să-şi ridice fruntea din goblenul cu care coborâse în salon și pe care îl ţinea pe genunchi. De altfel, părea mulţumită că nici doctorul, nici mama ei, nu simţeau câtuşi de puţin nevoia să o atragă în conversaţie. Ca eu să fi intervenit în vorbă, cu siguranţă nu numai că ar fi fost nepoliticos, dar nici nu cred că aș fi avut ce adăuga la cele spuse de Mazuriss.

               -Domnule Vlad, despre preocupările dumitale nu ne spui nimic?

     Era doamna Oteea cea care îmi pusese întrebarea.

            -Aseară era foarte vorbăreț și mi-a spus câteva lucruri din viața lui! l-am auzit pe doctor, în timp ce își scutura luleaua în scrumieră. Mi-a povestit ceva din viaţa scriitorilor, ce aducea a parabolă.

            -M-ați făcut curioasă! se entuziasmă doamna.

Tresărisem, dar nu din cauză că fusesem descoperit având o cu totul altă preocupare, ci pentru graba cu care gazda noastră își schimbase privirea de la Mazuriss la mine.

            -Ce anume?

            -Să povestesc începutul sau te-ar plictisi? mi se adresă doctorul. Cred că era despre un scriitor care ar fi ajuns în iad sau cam așa ceva...

            -A, da! Uitasem...

            -Hai, povestiți! mă îndemnă și doamna.

     Dincolo, pe fotoliul de lângă fereastră, Iriana deveni atentă. Cu istorioara care-mi veni, tam-nisam, în minte, speram să le măresc interesul:

            -Într-o bună zi, aflat la masa lui de scris, un scriitor s-a pomenit lângă el cu un înger. Acesta l-a luat de mână și i-a zis: „Haide cu mine!”, apoi l-a dus direct în grădina iadului...

Trebuia să improvizez repede ceva, pentru a salva situația. Am continuat:

            -Şi văzând scriitorul că în grădina aceea nu era aşa cum se aștepta, după tot ceea ce credea că făcuse el bun pe pământ, după ce scrisese atâtea cărți, s-a supărat pe înger: „Bine, bine! Mă așteptam să mă duci în locuri cu lumină și verdeață, cu livezi înflorite și curcubeie pe cerul ca roua, dar tu m-ai dus în locuri necunoscute, unde văd numai prăpăstii sau năluci hlizindu-se pe toate gardurile și în toate țepușele, pârjol și nenorocire la tot pasul. Iadul ăsta îl merit eu, pentru cât am trudit pentru oameni? Vreau să mă duci în fața Domnului, ca să mă plâng!”. Îngerul l-a luat de mână și i-a zis că va trebui să vadă măcar o aripă din grădina iadului, apoi, dacă nu-i va plăcea, are tot dreptul să-i pună întrebări. Ajunseră ei într-o grădină aflată în paragină și merseră în continuare, pe o alee neîngrijită. Acolo văzură niște oameni ce atârnau spânzurați de pomii care străjuiau aleea. Toți țineau în mâini câte o carte, pe care omul îşi zări numele. De uimire, duse mâna la gură și nu mai scoase un cuvânt. „Tu le-ai pus ștreangul la gât!” i-a zis îngerul. Și l-a dus mai departe. Au trecut apoi printr-un loc tare prăpăstios și plin de animale râioase, care parcă îi cereau îndurare. Atenția le-a fost atrasă de o zarvă mare, mai ceva ca la nebuni. Ziceai că te afli în Infern. Într-o poiană plină de mizerie, cu fel de fel de potăi strecurându-se printre picioarele tuturor, femei și bărbați chefuiau despuiați și se dedau la tot felul de obscenităţi. Erau claie peste grămadă, într-o desfrânare care te făcea să-ți acoperi ochii. Fiecare dintre ei citea scene oribile dintr-o carte, pe care omul își văzu din nou scris numele. „Tu i-ai adus în starea asta cumplită!” a mai zis îngerul. Au dat și peste o piață, unde mulțimea scanda tot felul de lozinci. O atmosferă primejdioasă, de nebunie și ură, se rotea pe deasupra, ca o pasăre de pradă gata să înșface pruncii pe care mamele îi purtau în brațe, fără a se sinchisi de plânsetul lor. Nu ştia, bietul de el, încotro să se uite mai întâi: la nenorocitul pe care mulțimea îl împingea spre un eșafod unde îl aștepta gâdele cu ditamai satârul, ori la oamenii care se înghesuiau să-i dea pumni în cap și picioare în coaste. Peste întreaga adunătură, un bețiv cocoțat pe o schelă striga din răsputeri: „Omoară-l! Omoară-l! Ia-i gâtul!” Privirile i-au fost atrase de soldaţii înarmaţi până-n dinți, care hăcuiau oamenii cu halebarde și securi într-o margine, în timp ce unii dintre aceştia, căutând să scape, alergau pe o străduță alăturată, nimerind drept în brațele unor găligani înveșmântați în negru, ce purtau basmale trase pe ochi și bâte noduroase în mâini. Așa de bine le manevrau, că nimeni nu scăpa din acea strânsoare cu capul întreg. Sângele curgea puhoi. Unde te uitai, mai toți dădeau cu pietre și bâte, care unde nimerea, iar cei prinși la mijloc urlau și dădeau din brațe şi din picioare, grohăind ca o turmă de porci trecută prin cuțit. De la o fereastră deschisă, cel care părea a fi mai mare în grad peste torționari le striga tot felul de comenzi brutelor ce încercuiseră mulțimea. În mâini avea o carte, pe care scriitorul își văzu, din nou, scris numele. Omul nu mai putu îndura ceea ce vedea și se lăsă în genunchi, iar îngerul îl auzi plângând. „Vezi? Nici ție nu-ți place! Pentru toate astea, Domnul te așteaptă la Marea Judecată, ca să dai socoteală!”. După ce mai privi o dată înfiorat la tot ce se desfășura sub ochii lui, dându-și seama de păcatele pe care le făcuse prin cărțile sale, se adresă îngerului: „Nu vreau ca Dumnezeu să mă pedepsească! Dă-mi voie, te rog, să mă întorc din nou pe pământ și să-mi îndrept greșelile!”

      M-am oprit din mica anecdotă, lăsându-i să tragă concluziile. Doctorul Mazuriss mă bătu pe braț, spunând că e o pildă interesantă, demnă de reținut. Doamna Oteea rămăsese fără grai. Era evident marcată de ceea ce auzise și nu credeam că-și va reveni curând din spaima celor imaginate de pe urma povestirii mele. Doar Iriana rămăsese încordată la fereastră și aștepta urmarea, care n-a mai venit. Doamna Oteea se ridică brusc și o rugă pe fiică-sa în greceşte să ne cânte ceva la pian, pentru a mai dezmorți atmosfera. Nu credea nici ea că va avea sorți de izbândă, dar voia să ne arate că măcar încercase. Făcea asta și pentru a însufleți discuția, așa cum fusese la început. Întrucât fetei îi dăduseră câteva lacrimi, mama ei a intervenit:

             -Nu trebuie să plângi! Odată şi odată tot o să vină Nikos după tine. Fata n-a spus nimic și am urmărit-o cum a părăsit salonul, urcând scările. Doamna Oteea a dat neputincioasă din mâini:

            -Povestirea dumitale a indispus-o. Sper să nu fie așa!

            -Îmi pare rău! am spus.

            -Rău, de ce rău?! îl auzii pe Mazuriss. Eu văd și partea bună a pildei. Scrisul e ca o armă în mâinile unui scriitor. Ori vindecă, ori ucide. E bine de știut.

            -Nu trebuie să te superi pentru ce am zis! îmi strânse brațul doamna.

            -Îmi pare rău pentru Iriana!...

            -Eu cred, dimpotrivă, că a fost foarte atentă și aștepta urmarea. Poate s-a retras să-i judece finalul, pe care eu l-am înțeles foarte exact, mă asigură doctorul.

            -Dar de ce trebuie să ne întoarcem, mereu și mereu, în trecut, pentru a afla unde am greșit, doctore?

            -Dragă Oteea! Vlad a vrut să spună că, pentru a ne vindeca de acțiunea timpului, uneori trebuie să ne întoarcem la începuturi, ca să aflăm unde am greșit.

            -Literatură... În viață e altfel, doctore!

            -Nu, deloc! Ne eliberăm de acțiunea timpului, prin rememorarea a tot ceea ce am făcut, bine sau rău. După cum ați văzut, are cine să ne judece! Esențialul e să-ți amintești toate împrejurările care te-au dus acolo, la pierzanie. În psihologia unui erou de carte, scriitorul se folosește de toate amintirile, în amănunt și foarte precis, de tot ceea ce s-a petrecut cu noi la începuturi. Discutam asta cu Vlad, chiar ieri seară. Cel care-și amintește și de viețile sale anterioare, de începuturi, cum spunem noi, reușește să se elibereze de păcatele karmice...    

      Nu mai eram atent la ceea ce spunea Mazuriss, fiindcă pe scări apăru, elegant îmbrăcată cu o rochie de tul albastră cu picățele, călcând asemeni unui înger, însăși Iriana. Nu înțelegeam, momentan, pentru ce se schimbase. Fără a o mai ruga cineva, Iriana se îndreptă spre pianul din colțul salonului și frunzări caietul cu note, pentru a se decide ce să ne cânte. În tăcerea care se lăsase, în salon se degusta ouzo cu gheață şi se asculta muzică. Iriana atacă o variaţiune din concertul pentru pian în si bemol major de Brahms, apoi îi urmă Händel şi Schubert. Când credeam că ajunsese la capătul caietului, fata trecu la alte variaţiuni din concertul pentru pian în mi bemol major de Liszt, ca în cele din urmă să cânte câteva dansuri şi sonete pe teme populare româneşti. Am tresărit și chiar am fost convins că o făcea special pentru mine. Cu primele acorduri, salonul pluti într-o lume de basm, cu castele înconjurate de păduri şi pâraie, cu feţi-frumoşi şi zâne bune. În muzica aceea curgeau dragostea de viaţă, cerul şi poienile încărcate de ierburi şi flori. Era o încântare să asculţi micile variațiuni pe teme populare ale acestei tinere grecoaice. Când ultimele acorduri se risipiră, veniră aplauzele binemeritate. M-am ridicat, cel dintâi, să strâng mâna Irianei, exprimându-mi admiraţia pentru cele din urmă piese muzicale românești, care plăcuseră tuturor. S-a înclinat ștrengărește și nu mi s-a părut, chiar mi-a aruncat un zâmbet în colțul gurii. Nici atunci când fugi pe scări în sus, spre camera de la etaj, n-am fost la fel de mirat precum se arăta gazda noastră.

            -Ai văzut, doctore? Iată o schimbare!

            -Vă spuneam eu că pilda lui Vlad a fost ca un duș rece.

            -Dumnezeule! N-aș fi crezut.

     Și se grăbi să ne mai aducă un rând de ouzo.

     Am prins momentul când puteam să-i spun ce aveam pe suflet și am urmat-o spre micul bufet aflat în salon. Am întrebat-o dacă-mi era permis să văd și eu cutia cu lucruri și amintiri de care îmi vorbise doctorul Mazuriss. Dar să mi-o aducă discret și s-o așeze pe pianul abandonat ceva mai devreme, unde aveam să mă îndrept ca și cum aș fi studiat, din curiozitate, caietul cu note muzicale.

               -Adevărat? Te interesează ceva anume? mă întrebă ea.

     I-am destăinuit că într-o discuție avută cu Mazuriss, acesta îmi stârnise curiozitatea cu privire la un fapt petrecut mai demult între Nikos și Iriana. În timp ce doctorul savura încă un ouzo cu gheață, eu mi-am aruncat privirea peste „amintirile” din cutia fetei, răsfoind cu cealaltă mână caietul de pe pian. Mi-a atras atenția o monedă din alamă de două drahme, cu chipul lui Karaisikakis (cum am putut descifra), tăiată în două cu o daltă sau ceva ascuțit. Monedei i se făcuse și o gaură, iar prin ea fusese trecut un șnur vechi de mătase, împletit. „Oare fusese folosită ca talisman sau i se dăduse cândva o altă semnificație?!” Tare aș fi vrut să știu! La plecare, i-am cerut doamnei Oteea, între patru ochi, să-mi dea câteva informații cu privire la cutia cu amintiri a fiicei sale adoptive și adresa căminului de copii din Atena, de unde a înfiat-o pe fată. Toate aceste informații, inclusiv găsirea unei monede de două drahme, pentru a vedea cum arată în realitate și partea care lipsea celeilalte (numele întreg al chipului de pe efigie), aveau să-mi fie repere de analizat, atunci când aveam să mă aflu singur-singurel în casa amicului meu din Grecia.

             

            

                                                       (va urma)