Necunoscuta (2)

Necunoscuta

    2.

     Când am ajuns în apropierea cafenelei de pe Monastiraki, pe străzile bazarului era un furnicar de oameni. Fumul din jurul tarabelor cu porumb copt sau cu nuci de cocos coapte plutea pe deasupra capetelor celor strânşi în jurul meselor, învăluindu-i, gata-gata să-i acopere cu totul. Se vorbea în gura mare; când şi când, câte un strigăt mai puternic – izbucniri ale celor neîndreptăţiţi, probabil – sfârteca, asemeni unui tăiş, aerul. Toate glasurile încetau pentru o clipă, ca și acel cor de cicade, după care larma reîncepea.

     L-am zărit pe doctor așteptând pe trotuar, undeva în dreptul cafenelei. Ţinea un ziar în mâna dreaptă, așa cum îmi precizase la telefon. Părea un individ vesel şi cumsecade. Avea buza de jos ieşită înafară, nasul un pic încovoiat, ochi căprui, vioi, iar toate acestea, adăugate la faţa sa prelungă şi la bărbia puţin ascuţită, îi dădeau un chip de om şugubăţ şi iscoditor, mai ales după felul în care îşi ridica uşor sprânceana, aşa cum făcu şi atunci când dădu cu ochii de mine. În mâna ce tocmai o fluturase la apariţia mea, în semn de recunoaştere, strângea luleaua de care, aşa cum aveam să constat în zilele următoare, era nedespărțit. Ne-am strâns mâinile ca doi vechi prieteni. Parcă ne-am fi cunoscut de un veac. Doar pupilele i se dilatară un pic, iar genele dese îi tremurară vizibil, făcându-i privirea mai iscoditoare. Afișă un zâmbet plăcut, care îi ridică ușor buza de sus.

- Se întâlnesc ei munţii, dar corăbiile grecilor...

            -Vlad Mateescu. Pe scurt: Vlad, amicul lui Ahileas. În facultate am fost prieteni foarte buni, m-am prezentat eu, continuând să-i strâng mâna.

            -Las' că știe el! mi-a răspuns pe un ton glumeț. Doctorul Mazuriss, în persoană.

    M-a luat de braț și m-a condus spre ușa de la intrare. La bar, fete drăguțe, cu bluze albe și fuste roșii, intrau pe uşa cu clopoţel montat deasupra, se înfăţişau dinaintea tejghelei și luau comenzile. Sirena unei ambulanțe începu să vuiască în josul străzii. Cu doctorul Mazuriss la braț, am străbătut primul salon, dispărând amândoi după glasvandurile ce despărţeau salonul de culoarul cu separeuri şi zgomotul de ambianţa liniştită.

     De la o masă mai îndepărtată, aflată în capătul culoarului ce străjuia de-o parte şi de alta separeurile deschise, se îndreptă spre noi una din chelneriţe.

-Ah, iată! Cel puțin aici nu te simți abandonat și ești servit prompt! Câte o cafea și un coniac mic, de acord? Apoi vom mai vedea... Restul cuvintelor îmi părură rostite numai din priviri, iar îndemnul său, o uşoară bătaie pe umăr, mă făcu să mă simt încântat de propunere. Cred că am și închis pentru o clipă ochii, ca şi când m-aș fi gândit dacă eram în măsură să judec dorința sau bunul plac al celui care se simțea gazdă.

            -Nu vrei să mănânci stridii, Vlad?

            -Deocamdată nu! am spus, deși nu eram prea sigur că n-aș fi vrut.

-Un străin adevărat nu se dă aşa repede la fund! glumi el.

     Fata luă comanda și dispăru către barul aflat la intrare. Mazuriss întinse mâna deasupra mesei, aruncând o privire îngândurată peste luleaua așezată în colțul din dreapta sa.

-Mă bucur că ne-am întâlnit! Și când plecați?

-Nu m-am hotărât definitiv. Dar m-am interesat alaltăieri de mersul zborurilor spre țară. Peste o săptămână, să zicem...

-Ah, da!... Eu vă sfătuiesc să mai rămâneți! zise el gânditor.

     N-am întrebat cu ce scop a spus una ca asta. Nici nu eram curios. Fata de la bar sosi, între timp, cu cafelele și cu două pahare de coniac. Am dat noroc, închinând fiecare „pentru trăinicia gândurilor...” (așa cred că l-am auzit spunând). Ochii îi străluceau în lumina reflectată a paharului de cristal. Îmi dădea de înțeles că, în astfel de împrejurări, el era șeful şi ca atare, putea deschide orice fel de discuție: despre coniac, cafele sau despre luleaua pe care o aşezase alături.

     Își privi o clipă paharul transparent, pe care îl tot învârtea între degete. Cred că se gândea cum să continue discuția. Am fost cel dintâi care a reînceput-o:

            -M-ar interesa cam tot ce știți despre Iriana...

    Consideram că am rupt tăcerea. Trebuia să nu-l las să se abată de la discuție, cum bănuiam că intenţiona să facă. 

-Ah, da! și-a amintit el. Știi ceva? Cred că am făcut tot ce mi-a stat în puteri. Ceea ce presupun că te interesează, înainte de toate, este sensul acestor comportări stranii. Am încercat să le înțeleg cauza și să justific excesele de comportament ale fetei, luându-le drept răbufniri patologice ale instinctelor. Trebuia să le consider doar simple cazuri izolate care vor dispărea spre finalul tratamentului! Așa speram, cel puţin, însă n-a fost așa! De aceea le-am propus să plece împreună în India, la un șaman. Doamnei Oteea nu i s-a părut oportună prezența lor acolo și nu a îmbrățișat ideea. O fi mâna destinului...

    Întinse mâna după lulea, părând încurcat în gânduri şi în propriile mâini.

            -Oamenii, în general, tânjesc după un mesaj de speranță. Cum de nu ați fost convingător? am întrebat eu.

            -Nu s-ar zice că nu am încercat.

            -„Când ai curaj, ești răsplătit”, spune o zicală din țara mea. Poți scăpa și din flăcări, dacă vrea Dumnezeu. Sau poți muri pe vatra de acasă, lenevind dinaintea unui foc mic. Este inutil să înmulțim exemplele. Totuși, există o legătură între credințele populare și speculațiile științifice. Cred că nu trebuie să ne pierdem speranța că într-o zi ne vom ridica mai puternici...

            -Ai dreptate! Speranța îi privește direct pe unii. În cazul acestor oameni, presupun că în viața lor au avut loc o serie de evenimente care s-au mai întâmplat într-un trecut îndepărtat. Astfel de căderi în subconștient nu fac parte din lumea cea de toate zilele.   

     Îi ascultam pledoaria și în același timp îi urmăream mişcările meticuloase, cu care făcea din aprinsul pipei un adevărat ceremonial. „Parcă ar privi în oglinzi deformate! Omul a făcut și-o oglindă care să-l înfrumusețeze. De ce nu încearcă să privească prin ea?”

     Ghicindu-mi frământările lăuntrice ori poate pentru a se scoate din încurcătură, domnul Mazuriss grăbi anume ceremonialul la care se vedea că ţinea atât de mult, aruncă pe deasupra norişori de fum și rosti bănuitor:

            -Sau poate eşti de altă părere?

            -Nu știu, dar seamănă cu ceva din basmele noastre. Bunica îmi spunea cum vin niște vârcolaci și fură sufletele oamenilor, luându-le mințile, îmbolnăvindu-i. Sau cum era în pilda aceea cu scriitorul care visase, la masa de scris, că îngerul îl luase de mână și-l dusese pe lumea cealaltă. E ca și cum te-ai aștepta să vină cineva și să elibereze sufletele furate. Mă gândeam la puterea științei, ea…

     M-am oprit brusc. „Dacă va începe acum să teoretizeze cauza scriitorului? Ori poate îndrăzneala de a considera că tot acest demers, pornit de la ideea de a scrie povestea Irianei, nu este decât un plan absurd de a alerga după o himeră?”

     L-am văzut căzut adânc pe gânduri. Îşi frământa nerăbdător mâinile.

-Păi atunci ce mai staţi, voi, scriitorii? De ce nu ne arătaţi calea, pe care s-o urmeze şi cei mulţi, să iasă din nebunia în care s-au întemnițat? Spune-mi? A, ştiu! O să-mi argumentezi acum că, în orice om pierdut pe această cale în lume, am îngropat o lume de speranțe! Că doar cuvântul scris e arma care va doborî fantomele instalate în creierul unora? Așa-i?

-Poate că e vorba și de comunicare, cum spuneți dumneavoastră, medicii, nu credeți?

-Asta presupune să pui multe întrebări, să ceri amănunte, așa cum se pune în lumea noastră și-n lumea următoare! Dar acolo unde s-a instalat singurătatea și tăcerea, vei constata într-o bună zi că toate eforturile tale nu sunt decât o risipă de timp. Că așa cum Domnul a modelat universul cu ajutorul cuvintelor, vouă, tot cu ajutorul cuvintelor, vă este menit să înveseliți un suflet amărât! Dar oamenii nu cer și altceva în afară de iubire, atunci când sunt implicate sentimentele lor?

–Puteți explica iubirea? Misterul creației din iubire? l-am întrebat.

      Bâțâi din picioare cu paharul în mână și mă fixă în strălucirea ochilor.

            –Știu că una dintre cele mai grave boli este să fii lipsit de acest sentiment ori să constați că nu însemni nimic pentru nimeni. Dar ai idee ce groaznic e să nu faci nimic pentru asta? Ce poate fi mai minunat, decât atunci când te uiţi seara la frumoasa lună şi simţi că mai există cineva pe lumea asta care se gândește la tine? Aici, voi știți mai bine și nici nu mă îndoiesc că ar fi multe de spus!

            – Da! Ar fi multe de spus...

– Ți-aduci aminte de „Bătrânul și marea”? mă-ntrebă.

– Povestirea lui Hemingway?

–Da, una dintre cele mai reuşite care s-a scris vreodată! O povestire colosală despre luptă și moarte. Amintește-ți! Bătrânul izbise cu harponul, din disperare, chiar în creierul rechinului care îi atacase uriașul pește ancorat de barcă. Era un rechin mako, enorm. „Era prea frumos ca să dăinuie”, își spusese omul, în clipa când a zărit în urma bărcii acel monstru. Crezuse că lui nu i se putea întâmpla mai nimic. Și fără nădejde, dar cu hotărâre și sete, aruncase harponul și lovise namila. Și tot fără nădejde, îl răpuse. Așa e și în viața reală. Unii reușesc s-o facă, alții doar încearcă… Nu toți pot fi norocoși ca bătrânul lui Hemingway. Tot fără nădejde, pesemne, viața a aruncat harponul în povestea de iubire a Irianei. Nici maică-sa n-a putut scoate mai mult de la fată. Probabil că nici nouă nu ne va fi dat... Dar se pare că între tineri a fost o poveste mai veche. S-au cunoscut la școala doamnei Maya, pe vremea când locuiau în Atena. O școală de arte. Iriana studia muzica, iar Nikos pictura. Tot ce știu e că, la un moment dat, s-a întâmplat ceva și drumurile lor s-au despărțit. Părea că pentru totdeauna. Dar în urmă cu câțiva ani, așa mi s-a spus, la o recepție unde Iriana fusese invitată să cânte la pian, s-au revăzut. De atunci nu s-au mai despărțit până acum două-trei luni, când, fără nicio explicație, el a plecat în Macedonia, unde s-a auzit că are bunicii din partea mamei.

            -Cum așa? Era macedonean?

            -Nu cred. Este grec, după câte cunosc eu. Știu de Macedonia, fiindcă acum un an au primit o vedere de acolo. Era scrisă în greacă. Doamna Oteea a primit-o. N-a înțeles nici ea prea mult și mi-a dat-o mie.

            -Așa, și?

            -N-am înțeles nici eu mai nimic. Fraze ciudate. Nici nu vreau să-mi aduc aminte. Apoi schimbă vorba:

-Mai bem o cafea?

      Am aprobat cu un semn. Speram ca acasă să le pun pe toate cap la cap și să mă gândesc. Așteptam să rostească și altceva în afară de cuvintele acelea scrise pe o carte poștală, dar se pare că uitase deja ce-mi spusese puțin mai înainte. Era preocupat să-și golească tacticos luleaua de scrumul tutunului ars. Nerăbdător, ca să-i atrag atenția, am  început să mă foiesc pe scaun. Doctorul Mazuriss rămase mai departe nemişcat. Nu se lăsă provocat de insistența mea. Era stăpân pe gândurile sale.

            -Nu mi-ați spus! Poate că erau importante pentru el acele cuvinte.

            -Crezi că glumesc?

            -Nu știu! Povestiți-mi!

     În loc de răspuns, scoase din buzunar o vedere îndoită pe jumătate și mi-o întinse. Am putut desluși cuvântul „Bitola”, scris sub poza unui turn cu ceas asemănător cu cel de pe faleza din Tesalonic, unde se spune că erau închişi, cu sute de ani în urmă, pirații prinși pe mare. I-am întins vederea, întrucât nu înțelegeam scrisul acela grecesc de mână.

            -„Am fost acolo, legat la ochi. O monedă mi-a dat legătura de pe ochi. Acum am fost părăsit aici, legat din nou la ochi”, mi-a tradus Mazuriss în engleză. Pricepi ceva?

            Dimpotrivă! Mi se păreau cuvinte desprinse dintr-un cod Brahman-atman. Ale unuia căruia i s-a luat de pe ochi vălul iluziei, cum scrie în Upanişade despre cel răpit și părăsit într-un loc pustiu, cu ochii legați. Dar acolo, omul din Gandhara, tot întrebând care îi este drumul, izbutește să se întoarcă acasă și-și regăsește atman-ul, senin și plin de bucurie. Aici, în cazul celor câteva cuvinte scrise de tânărul din Macedonia, miracolul nu pare să se fi produs.

            -S-ar putea să fie ceva legat de ceea ce a văzut în cutia cu amintiri a Irianei...

     Încercasem o variantă logică de a căuta un fir în decriptarea acelor cuvinte scrise ca într-un catren al lui Nostradamus. L-am văzut pe doctor schițând un zâmbet abia perceptibil.

            -Doamna Oteea ar fi fost prima care ar fi trebuit să înțeleagă ceva. Doar cunoștea cu de-amănuntul conținutul lucrurilor din cutie și proveniența acestora, trecutul fiecărui obiect de acolo. I-am zis și eu: „În lipsa lui Nikos, s-ar putea să treacă mulți ani până când se va dezvălui ce a vrut să spună.” Cum el n-a mai dat niciun semn că ar avea de gând să revină, mă îndoiesc că vom afla ce a vrut să ne transmită!  

            -Nu știu ce aș putea să spun..., îngânai. La urma urmei, poate așa le-a fost scris. Au primit în fugă viața și acum nu mai este. Da, doctore! Pesemne e prostesc ce încerc să spun, dar poate e prea devreme sau prea târziu. Nu știu nici eu de ce m-am băgat în povestea asta. Închipuie-ți că nici măcar n-am făcut cunoștință cu fata! Nu poți să-ți dai seama, în astfel de împrejurări, de ce a fost și de ce n-a fost...

     Doctorul Mazuriss era îngândurat. Zicând aceste ultime cuvinte, am întârziat cu mâna deasupra paharelor:

            -Mai luăm câte una mică? 

      Însă Mazuriss tăcea, iar pipa deja stinsă fu aruncată cu dispreţ printre pahare. Spuse doar ca o concluzie, pentru sine:

            -Mâine le voi face o vizită. Mă vei însoți? Seara se va încheia probabil cu un joc de cărți. Vei avea ocazia să pui și alte întrebări care să nu atragă atenția, așa, ca într-o atmosferă de familie...

     Am dat afirmativ din cap și ne-am întins mâinile, luându-ne la revedere. Doctorul îmi ținu strâns, ceva mai îndelungat, mâna într-a lui şi, ridicându-şi sprânceana, mă fixă cu un interes aparte:

            -Când te-am cunoscut, n-am bănuit că scriitorii au ceva din eroismul îndărătnic al unui Sisif. Ai grijă, prietene, să nu rămâi prea mult între planul real și cel imaginar!

     În noaptea aceea am adormit foarte târziu. Am avut un vis în care cineva îmi șoptea la ureche o frază pe care o știam a fi din Apocalipsa lui Ioan: „Iată, noi le facem pe toate”. Dar astfel de vise sunt greu de interpretat...

                                                           (va urma)