Enigmatica Ema (cap. 17 - final)

Cap. 17 –  Ieșirea din poveste

                  (în loc de epilog)

       La plecare, țiganca Rada ținu să o îmbrățișeze pe Ema și când căruța cu cei doi se deprinse la drum, Victor văzu că aceasta avea ochii în lacrimi. El însă le luă drept lacrimi de ușurare. Tot timpul călătoriei, Ema era când uimită, când agitată. Adesea ar fi vrut să cânte, ori să strige la cai. Părea că toate forțele ei se unesc spre cel mai fericit viitor. Nu suflă nimic despre întâmplarea cu țiganca Rada, care-i ghicise în cărți, ba dimpotrivă, ea vedea doar partea în care tulburătoarele vorbe nu făcuseră altceva decât să-i arunce pe unul în brațele altuia. În urma lor se iscase furtuna. Nori cenușii se îmbulziseră pe cer. Nu prevesteau nimic bun. Ajunși în gară, Ema zări trenurile care alunecau pe șine, zgâlțâind geamurile sălii de așteptare, de unde trebuiau să urmărească sosirea trenului care să-i scoată din țară. Stând la fereastră, Victor se uita spre linii și din când în când trăgea cu ochiul spre peron unde oameni grijulii, nehotărâți, pășeau încolo și încoace, nerăbdători să le sosească și lor trenul. Spre intrarea pe drumul către pasarelă Victor zări, în poziție de drepți, umbra a doi soldați. Mai apoi, o elegantă umbră neagră trecu prin dreptul lor și îi văzu cum aceștia îl salutaseră și dăduseră raportul. Umbra în pelerină le înmânase ceva ce scosese din buzunare, apoi se oprise în micul scuar format de o fântână arteziană și clădirea șefului de gară. Înainte de a intra în clădire, se întorsese cu fața spre peron și mai aruncase, în treacăt, o privire. Când Victor îi surprinse fața, în lumina soarelui mijit printre nori, avu o tresărire. Îl mai văzuse în urmă cu o săptămână, la spitalul militar, înaintând pe holul dinspre camera directorului. Pe peron o santinelă înarmată făcea de pază, chipurile, pentru liniștea oamenilor din fața gării. Lui Victor îi atrase atenția că pășea încoace și încolo fără o țintă anume, dar trăgea cu ochiul spre culoarul de trecere dintre ușile ieșirii din gară către peron. În timp ce punea cap la cap toate astea, locomotiva trenului lor dădu un șuier, anunțând că tocmai intra în gară. Victor așteptă minutul în care, pe pasarelă se îngrămădeau călătorii care veneau înspre peron din partea opusă gării și îi puse bagajul în mâinile Emei, spunându-i cu glasul precipitat:

       – Nu-mi plac soldații ăia, din dreptul pasarelei. Mai adineauri un ofițer cred că le-a transmis câteva ordine precise.

       – Știu. I-am zărit și eu. Nu te teme. Pesemne urmăresc un grup format din doi inși: bărbat și femeie. E mai bine să merg de una singură spre linia trenului, iar tu, dragul meu, ar fi bine să ocolești gara și să o iei printre linii, pe partea cealaltă, până ajungi la coada trenului.

       – La asta m-am gândit și eu, Ema. Avem timp. După ce te instalezi în compartiment, înainte de semnal, urc la ultimul vagon și o să înaintez către tine, prin vagoane.

       – Te aștept.

       – Ai încredere în mine, spuse el, încercând să-și înghită durerea înțepenită ca un nod, în gât.

       Când ea s-a îndreptat spre pasarela unde începuseră să se îngrămădească oamenii cu bagajele, i-a făcut discret semn cu mâna și a luat-o spre ieșirea din gară. Înșirase câțiva pași mărunți. Nerezistând inimii, Ema a alergat spre el și l-a apucat de braț. Fără să o stânjenească prezența celorlalți, i-a cuprins fața în palme și l-a sărutat lung pe gură:

       – Să nu-ți pui în minte și să mă lași singură în tren, îl împunse ea cu degetul.

       – Haide, Ema! Atragem atenția...

       Se vedea că era emoționată. Poate se întorsese ca să-și liniștească bătăile inimii și să-și limpezească ochii în brațele lui. Când garnitura de vagoane intră în gară, toată mulțimea se repezi spre șine. Ema văzu oameni care își rostogoleau bagajele pe peronul unde era garat trenul. Apoi cum se cățărau pe scări strigând unii la alții. Trenul se umplu cât ai clipi. Abia atunci se mișcă spre vagonul al cărui număr le era trecut pe biletele de călătorie. În compartiment, Ema realiză că tocmai trecuse cu bine peste acel lucru atât de important în viața unei femei. Privi pe fereastră podul de fier și pasarela pe unde trebuia să se strecoare Victor, venind dinspre linii. Ca să-și ascundă emoția, scoase manuscrisul „Mesteceni în ploaie” și citi câteva rânduri. Realiză că nimic nu se prindea de ea. Gândul îi fugi la ziua în care țiganca Rada îi ghicise în cărți: „Plecaseră împreună la drum. Erau doi la început. Apoi, în călătoria aia s-au văzut față în față, doar ele două...” i se rostogoleau în ureche vorbele ciudate ale țigăncii. Apoi cele ale lui Victor: „Hai, Ema, cred că e timpul să ne adunăm gândurile...”

       – Ai dreptate, se auzi spunând cu voce tare, nu știu ce voiai să-mi spui, nu știu ce voiai să auzi, știu doar că treptat dragostea a luat locul fricii, cu aceeași ușurință cu care, sub streșini, cocoșii de tablă din tabloul „Orbi conduși de orbi” al lui Bruegel, îndurau ploaia.

       În sfârșit, auzi semnalul de plecare al locomotivei. Când trenul porni vijelios spre capătul țării, ea închise ochii. Trebuia să-l aștepte, în liniște, pe Victor: „Hai! Hai... hai odată!” Se uită spre bolta cerului, ca și când i-ar fi cerut ajutorul. Se ruga. Mai privea și pe fereastră la oamenii care mergeau pe culoar. Niște umbre ce se mișcau și vorbeau încet. Așa i se părea. În realitate, era un vacarm general. Doar că din compartiment, geamurile etanșe îi creau iluzia de calm. Priveliștea se schimba mereu. După nesfârșitele fâșii de câmpie, trenul începu să urce dealuri și terase acoperite de liziere și păduri. Când, în cele din urmă, trenul trecu și de cea de-a doua graniță, în depărtare apăruseră munții acoperiți de zăpadă. Ori de câte ori cineva trecea prin dreptul ușilor compartimentului, Ema îl urmărea cu privirea. Victor tot nu se zărea venind. Într-un târziu, ieși pe culoar și începu să caute prin vagoane. Când și când, tresărea și îndrepta brațul către vreun călător:

       – Scuzați-mă! V-am luat drept altcineva. Îmi dați voie? se scuza și căuta mai departe...

       ...La scurt timp de la despărțire, ajuns în capătul celălalt al pasarelei, Victor simți pași în spatele său. Nu întoarse privirea pentru a nu da cuiva de bănuit. În fața lui mai erau câțiva trecători care se grăbeau, în sens contrar mersului său, spre peron. Când trecu de ei, răsuflă ușurat: „Gata! Mai sunt câțiva pași până la linii...” scutură el din cap. Numai câțiva pași, apoi avea să le taie perpendicular spre locul unde era garat trenul său. Auzi o somație scurtă:

       – Stai!

       În urma sa desluși tropăitul specific bocancilor soldățești. Nu întoarse capul. Îi plăcea să creadă că doar i se păruse. Mergea înainte tot așa de liniștit în ciuda faptului că tropăitul se întețise. O nouă somație îi răsună în urechea stângă:

       – Stai pe loc!

       Puse piciorul pe șina de fier și tot în același timp întoarse capul. Patul de lemn al armei aruncată cu putere de soldatul care îl ajunsese din urmă îl izbi direct în frunte. Simți că piciorul i se ridică de pe șină și o forță năucitoare îl aruncă pe spate. Când își reveni se afla într-o cămăruță întunecoasă, cu gratii în loc de uși. „Am ajuns deja în vagon?” se întrebă. Dacă nu ar fi fost durerea din cap, zbârnâitul acela continuu, pesemne s-ar fi ridicat de jos să aprindă lumina și să o caute, din priviri, pe Ema. Încercă, cu efort maxim, să se ridice, dar nu reuși. Auzi zăngănitul lanțului dinspre gratiile de fier, apoi cum o umbră subțire se aplecă și-l întoarce cu fața în sus. Mai era cineva cu el. Unul mai scund și mai plinuț. Acela încercă să-l facă să stea în fund. Victor se târî pe podea până găsi un perete de care se lăsă rezemat cu spatele. Privi cu ochiul teafăr în jurul său. Se găsea pe podeaua rece de ciment a unei celule. Îl auzi, vorbind, pe scund:

       – Nu am găsit niciun act asupra lui, domnule ofițer. Nici la locul unde a căzut, printre linii, nu am găsit nimic.

       – Care e numele tău? Unde îți sunt actele? îl întrebă ofițerul.

       Victor parcă se văzu coborând pe pasarelă. De acolo de sus se zărea orașul luminos ca un țurțure în văzduhul glacial, brăzdat ici și colo de țipătul unor sirene de la fabricile din jur. Peste podul de fier zări și cupola gării înălțându-se spre asfințit. Pe pod treceau umbrele celor care ieșiseră din schimburi. „Pentru asta sunaseră, așadar, sirenele...” îi trecu lui Victor prin minte. Încerca să realizeze unde se află. Undeva sub pasarelă erau și  câțiva copii îmbrăcați în roșu, patinând pe un iaz înghețat.

       – Dracu să-l ia de iaz și culoarele lui ca de oțel, zise Victor. Căută să-și ducă mâna la ceafă, unde simțea o nouă durere cauzată de contactul violent cu șinele de cale ferată. Renunță. Nu era în stare să ducă mâna la ceafă.

       – E sub șocul loviturii, domnule ofițer!

       – Nu știi care e numele dumitale? Numele… Numele, omule! îl zgâlțâi ofițerul.

       – Numele? Sigur că da, mi-am amintit. Tocmai îmi scrisesem numele pe carte: Vladimir Dinulescu. Unde am pus-o? Aha!... Aici trebuie să o fi pus, în buzunar... șopti, pipăindu-și toate buzunarele, căutând cartea despre care tocmai le spusese: O aveam la mine. Știu sigur că am luat-o din bibliotecă și am pus-o aici... Le-am arătat-o și lor. Chiar mi-au spus că nu le mai trebuie. Cred că mi-a căzut când am alunecat pe gheață.

       – E lovit rău la cap. Vorbește în dodii, domnule ofițer. Să-l aduc pe părintele, ca să-l recunoască? E și acum în camera șefului de gară, încă de azi-dimineață, când l-am ridicat de la spital.

       Când se deschiseseră ușile și pătrunse răcoarea, Victor crezu că a venit vremea să iasă în ploaia de afară, în vârtejul negru al beznei, ca atunci când se rătăcise în zăvoiul de mesteceni, la Poieni, și în cele din urmă o găsise pe Ema ghemuită la rădăcina unui arbore, strângând de frică ochii, în timp ce o șuviță udă îi flutura pe obraz. Dar de ce nu se făcea odată ziuă, să se bucure de toată lumina zorilor, asta nu mai înțelegea. Mai avea o speranță ca cel care îi descoperise acolo în pădure să le arate drumul spre ieșire. Acela tocmai se oprise dinaintea lui.

       – Părinte Elisei, auzi Victor vocea cătanei, îl recunoști? El e?

       Necunoscutul se aplecă asupra celui rezemat de perete și îi săltă bărbia. Victor crezu că a venit timpul să se ridice și să îi spună necunoscutului nenorocirea care tocmai l-a încercat.

       – Acesta e Vladimir Dinulescu, din sat de la noi. Un enoriaș de-al meu. Îl știu, rosti părintele Elisei. Pentru că se spovedește la mine. Dar se vede că a fost de-ajuns o singură greșeală, o singură nebunie, de a trece liniile printr-un loc nepermis, ca mintea lui să se năruiască. Îmi pare rău!

       – Ce facem cu el, domnule ofițer?

       – După ce-și revine, lăsați-l să plece! ordonă ofițerul, retrăgându-se și înjurând printre dinți.

       Victor se trezi singur, orbecăind pe străduțele laterale din apropierea gării. Fiindcă bezna îl împiedica să zărească locuri cunoscute, începu să se roage să vină mai repede zorii. Când a ajuns în șoseaua de pe centură a început să bureze. Câțiva trecători umblau la nici zece metri pe un trotuar îngust, paralel cu șoseaua. Victor înainta tot mai greu, strângând din dinți ca să nu geamă din cauza durerii din tâmplă. Se auzi strigat:

       – -Vii de la tren? Nu știi, cel dinspre București o fi sosit în gară?

       – Nu știu despre niciun tren. Eu tocmai vin de la pădurea cu mesteceni. Am fost să caut pe cineva, dar nu cred că m-a auzit când am și strigat cam peste tot. Greierii ăia m-au înnebunit de-a binelea...

       Oamenii de pe partea opusă au dat nedumeriți din umeri și au plecat mai departe. „Cred că e beat...” „O fi un nebun!” Discutau între ei, grăbind pasul.

       În mintea lui Victor, Ema rămăsese pe trunchiul mesteacănului doborât de trăsnet, în pădurea din care ea îl striga să se facă auzită. Poate că mai era timp să o ia pe Ema de acolo și să plece împreună prin ploaie până când aveau să iasă din pădurea aceea de mesteceni, despre care tocmai scrisese. 

                                            Sfârșit