sâmbătă, 20 ianuarie 2018

Oare să nu fie nimeni?

oare să nu fie nimeni?

privesc prin fereastră cum ninge
în acest tablou de iarnă și întreb:
câte temeri nu-l năpădesc pe cel
din fața căruia viața s-a retras ca o apă de mare?
dar tu știi că un suflet mare
tulbură toate singurătățile și toate sunt fum
în definitiv, murim și nimeni nu întreabă
cine iubește mai mult viața
dacă nu asta e cea mai mare trădare
când vezi și tu, sunt ca un spânzurat ce nu știe de ce atârnă
de ce Don Quijote este mai singur
decât Iisus pe Ghetsimani
fiindcă nu arde, spui
iubirea face din noi doar niște fântâni secate
și nici nu am curajul de a muri pentru tot
ceea ce am trăit într-un șir ordonat al gândurilor…
pesemne, florile nu sunt culese cu spaima
că lumea ar putea fi altceva
și acesta este un alt cuvânt și te-ai temut
dar oare am trăit cu adevărat și erori
și umbrele lor să se plimbe pe jos pe pământ?
cu un bici imens ar trebui loviți acei gânditori
ce în drumul lor au semănat numai ură,
mă gândesc,
n-am fost al meu…
dar ce bine ar fi dacă inima ta
s-ar deschide cu cheia muzicii lui Bach
și iubirea ne-ar căra sacul cu scrisori prin nămeți…
oare să nu fie nimeni
care să adune în el această tăcere?   

                      

3 comentarii:

  1. Frumos! Imi pare ciudat sa citesc versuri albe dupa atatea rime bune, dar sunt de-abia la inceput. La buna descoperire! :-)

    RăspundețiȘtergere
  2. Știu... de ici-colo (auzite... citite pe alte bloguri), câte ceva deespre IUBIREA ta pentru poezie. E un semn că sufletul tău vibrează la o poveste mare. Uneori, nu numai să crezi, e bine să arzi chiar dacă acesta va fi și sfârșitul. Simt că, la capătul drumului, o să ieși învingătoare. Ai, deja, prieteni buni.

    RăspundețiȘtergere