oare să nu fie nimeni?
privesc prin
fereastră cum ninge
în acest tablou
de iarnă și întreb:
câte temeri nu-l
năpădesc pe cel
din fața căruia
viața s-a retras ca o apă de mare?
dar tu știi că
un suflet mare
tulbură toate
singurătățile și toate sunt fum
în definitiv,
murim și nimeni nu întreabă
cine iubește mai
mult viața
dacă nu asta e
cea mai mare trădare
când vezi și tu,
sunt ca un spânzurat ce nu știe de ce atârnă
de ce Don
Quijote este mai singur
decât Iisus pe
Ghetsimani
fiindcă nu arde,
spui
iubirea face din
noi doar niște fântâni secate
și nici nu am
curajul de a muri pentru tot
ceea ce am trăit
într-un șir ordonat al gândurilor…
pesemne, florile
nu sunt culese cu spaima
că lumea ar
putea fi altceva
și acesta este
un alt cuvânt și te-ai temut
dar oare am
trăit cu adevărat și erori
și umbrele lor
să se plimbe pe jos pe pământ?
cu un bici imens
ar trebui loviți acei gânditori
ce în drumul lor
au semănat numai ură,
mă gândesc,
n-am fost al
meu…
dar ce bine ar
fi dacă inima ta
s-ar deschide cu
cheia muzicii lui Bach
și iubirea ne-ar
căra sacul cu scrisori prin nămeți…
oare să nu fie
nimeni
care să adune în el această tăcere?
care să adune în el această tăcere?
Frumos! Imi pare ciudat sa citesc versuri albe dupa atatea rime bune, dar sunt de-abia la inceput. La buna descoperire! :-)
RăspundețiȘtergereȘtiu... de ici-colo (auzite... citite pe alte bloguri), câte ceva deespre IUBIREA ta pentru poezie. E un semn că sufletul tău vibrează la o poveste mare. Uneori, nu numai să crezi, e bine să arzi chiar dacă acesta va fi și sfârșitul. Simt că, la capătul drumului, o să ieși învingătoare. Ai, deja, prieteni buni.
RăspundețiȘtergereWow! Nu ma asteptam la un asa raspuns! Multumesc!
Ștergere