1.
Cum veneai cu
fulgii de nea din lună
(Se dedică acest prozopoem poetei
GELA ENEA, de ziua ei)
Am visat
azi-noapte (mai bine n-aș spune) că m-am dezbrăcat în prima zăpadă, în timp ce
lupii tăiau elegii printre nămeți, iar eu susțineam sus și tare că poetul
trebuie să fie o portavoce a vremurilor sale. Dar scriu versuri lungi pe buza
prăpastiei până te vei trezi, lunaticule! „Mai ții minte, Emil, acum zece ani
am fost în Grecia, pe Acropole…”. Mi-ai spus: „Suntem aproape de zei, dacă
întinzi mâna, atingi vreunul!” Ne uitam,
vrăjiți, cum dansa Zorba pe vârful Lycabetus sperând să salveze Grecia așa cum
o făcuse Byron, odinioară. Dar, oare, chiar ar fi salvat-o? N-am fi căzut în
cealaltă „încurcătură de minte”, a unui alt personaj, ce avea ceva, cu nişte
ghete ghinioniste? Acordorul de piane Murkin, din schiţa „Ghetele”, de Cehov,
avea tot motivul să dea toată vina pe „blestematul servitor” Semion? Eu ți-am spus: „Dacă nu dormi, ţi se poate
tulbura mintea”. Așa m-am apucat de scris să-mi fac din cuvinte paltonul lui
Rimbaud care să mă-nvelească în sensuri – cum și ne sugera, de altfel, bătrânul pescar al lui Hemingway. Nostradamus,
făcea cimilituri din profeţiile sale, dar, E V Däniken, ia aminte cititorule, e
cel mai! Am deschis cartea lui Däniken. Şi, ce am găsit (vă spun şi vouă):
„Adam a văzut limpede cum ieşea fum dintre roţi când împreună cu Eva priveau
înspăimântaţi acel car ce li se arătase pe cerul alcătuit de Dumnezeu”. Aşa e,
d-le Däniken? Nu cumva te credeai maica Tereza? Acum aș fi stat de vorbă cu
tine, cititorule, și tu trebuie să știi că în timp ce tricotam ciorapi de lână,
mănuși pentru iernile viitoare, sufletul îmi sta pe o creangă de sorcovă ninsă
și-n frigul acela un leagăn îmi era poezia care mă înălțase în Timp. Și-am
plătit cu cântecu', de atunci (cum spune poetul), ca lupu' cu urletu' „orice
lătrat”, fiindcă nu știi din ce parte vor sări la gâtul tău lupii; și înțeleg
că ești al naibii de singur când îmi voi da foc în fața cortului tău de rege…
Așadar: cum
veneai cu fulgii de nea din lună, eu mă tot uitam cum dansa Zorba pe munte, iar
foamea de tine era un rug aprins și nu-mi aminteam ce mai visasem azi-noapte și
de ce tu spuneai că poezia mă înalță un timp și o vreme va mai arde în altare smirna
ideilor până când voi trece ca emirul lui Macedonski pe podul de aur…
2.
Cântec șoptit
(De ziua Corinei
Militaru: trimit ăst cântec viața să ți-o umple)
Ți-am tot promis o toamnă și-nc-o toamnă
Cu tot frunzișul pașilor pierduți,
Eu, umbra din poemul pe cai iuți
Să mâne-n vers suspinul mai spre iarnă.
Dar secerat ca spicul, într-o seară
Cu inima arzând în palma stângă
Înghețu-n mine a-nceput să strângă
Și m-am oprit la margini de hotară.
Absența ta mă urmărea din urmă
Și-un iz de smirnă tot cădea din ceruri
Acceptă tu, și-o dragoste prin geruri
Până voi strânge visele în turmă,
Să-ncing ca snopii ale mele tâmple
Și fruntea să mi-o prindă într-o salbă,
Căci beat de tine-n noaptea asta albă
Trimit ăst cântec viața să ți-o umple.
...Azi, zilele-mi sunt temple-ale iubirii
Cum nopțile mi-s vămi ale uimirii.
La mulți ani, Corina, la mulți ani, Gelea!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu