O antologie de autor

Șlefuitorii de cuvinte (vol. I și II)

               (note făcute pe marginea unei antologii de autor)

     După apariția monumentalelor istorii ale literaturii române ale lui G. Călinescu, N. Manolescu, I. Rotaru ș.a. se părea că se va scrie din ce în ce mai rar despre clasicii literaturii și cărțile acestora vor rămâne pe rafturile bibliotecilor și singurătatea lor nu va mai fi tulburată nici de cititori, nici de critici. Iată că nu-i chiar așa: din dorința fermă de a-și invita cititorul la lectură „pentru a (re)descoperi frumusețile scoase la iveală de șlefuitorii de cuvinte” (poeții - n.n.), Stan Brebenel scoate primul vol. din „Șlefuitorii de cuvinte” (apărut la ed. Teocora, 2018), urmat în 2019 de vol II cu un optimism ce poate fi considerat de critica actuală nu numai un act de curaj dar și credința că apariția acestora (o simbioză între dicționarul despre scriitori și antologia de poezie) e necesară celui doritor în a se documenta cu privire la destinul, opera, stilul, căutările tematice ale poeților îndrăgiți. Portretele poeților (surprinse în adevărate tablouri de viață), poveștile romanțate despre debutul unora, publicistica în reviste, cărțile scrise, distincții primite, școli urmate, considerații generale asupra încadrării acestora în literatura zonală ca și cele două-trei poeme venite să le reprezinte căutările poetice, sunt relatate cu grija de a fi cât mai la obiect cu fenomenul literar actual. Cartea e necesară celui doritor să afle cât mai multe despre viața poeților preferați și prin modul în care autorul buzunărește sufletele poeților prin acele însemnări ce încadrează succint evenimente ca: descoperirea unei cărţi bune (asupra căreia face o dizertație punctuală), o discuţie între prieteni, întâlniri cu oameni deosebiţi sau mici întâmplări din viaţa lor… Despre cei 75 de poeți prezentați în primul volum, aproape jumătate (36) sunt buzoieni, alții sunt din Slobozia, Bacău, Brăila, Focșani, Brașov, București etc... Prin acest mod de a îmbina informațiile despre un poet (de evidența unui dicționar) cu poezia specifică fiecărui autor, Stan Brebenel ne oferă o imagine a vieţii și totodată o aventură pe cont propriu, ca oricare alta –  un risc asumat.

     Întregind (ca în tabelul lui Mendeleev) tabloul arderilor poetice cu clasicii literaturii române, în „Șlefuitorii de cuvinte” vol. II, autorul s-a concentrat pe acei autori și acele manifestări poetice care au avut o importanță decisivă pentru cultura românească, căutând în primul rând poeții care au optat pentru un ideal poetic. Interesul pentru viața, opera și poezia celor 33 de poeți plus o poetă din această carte, care nu este o „istorie” în sensul tradițional, ne este dezvăluit chiar de autorul ei care spune în contextul cărții: „Aceste câteva bijuterii (e vorba despre cele 2-3 poezii din creația poeților, care însoțesc succintele prezentări – n.n) sper să vă determine să nu-i condamnați la uitare și să le căutați cărțile”. În acest tablou al elementelor poetice, nu neapărat în ordine cronologică, cititorului îi sunt prezentați romanticii în persoana „poetului național” – în „sensul definit de Herder ca fiind poetul care reprezintă vocea poporului -, de-acum Vasile Alecsandri „acel rege-al poeziei, vecinic tânăr și ferice”, cel care a sesizat, a afirmat și a privelegiat, primul la noi „identitatea de poet” (cum spune Aureliu Goci). Vin la rând poeții din epoca modernă cu Mihai Eminescu „poetul nepereche” și „Luceafărul” poeziei românești în prim plan și noi reținem de pe fila 56 a manuscrisului cu nr. 2275 al lui M. Eminescu – unde pe versiunea B a poemului în cauză vorbește de prelucrarea poveștii lui Kunisch, de nenorocul omului de geniu care: „nici nu e capabil de a ferici pe cineva, nici capabil de-a fi fericit”. Prezentarea lui Stan Brebenel e urmată de poezia „Doina”, din care marele poet face o hartă a spiritualității românești, o „România Mare”, în fapt, un manifest social, aproape o invitație la un război de apărare a identității naționale. Îi urmează eminescienii (epigonii): Alexandru Vlahuță, Panait Cerna (inventatorul poeziei de concepție), Șt. O. Iosif și Octavian Goga (tribunul patriotismului la noi). Tradiționaliștii în spiritul țărănismului și cei ortodocși sunt reprezentați prin George Coșbuc (poetul țărănimii), apoi Vasile Voiculescu, Nichifor Crainic, Ion Pilat, Radu Gyr și Vasile Militaru. Cei trei poeți ai triunghiului tragic (V. Voiculescu medic de profesie; N. Crainic profesor doctor în teologie; R. Gyr filolog universitar) – sudiști toți pe harta țării – au fost la începuturi discipoli ai lui Arghezi, având poezia acestuia ca efect modelator pentru creația lor. Toți trei au suportat grozăviile pușcăriilor comuniste, incomparabil mai inumane ca în cazul deținuților iluștri Villon și Cervantes. La V. Voiculescu autorul scoate în evidență volumul „Poeme cu îngeri”, volum cu care poetul câștigase renumele de mare scriitor și premiul Național de Poezie. De reamintit cele 90 din „Ultimele sonete închipuite după Shakespeare în traducere imaginară” și cărțile de popularizare medicală ale acestuia. La Radu Gyr (implicat și în mișcarea legionară) impresionează condamnarea la muncă silnică pe viață pentru poezia „Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!”, pedeapsă comutată la 25 ani de închisoare. Capodopera sa „Ce tare sunt, Doamne!” , ca și  „Iisus în celulă” (poezii religioase deosebite) au fost scrise în închisoare. Despre Vasile Militaru (poet născut într-o familie foarte săracă fapt pentru care a urmat doar patru clase), și condamnat la 20 de ani de temniță grea pentru crimă și uneltire contra regimului în 1959, cititorul află, din prezentarea făcută, că e autorul celebrei „Din bucata mea de pâine” pusă pe melodie și cântată de Ionela Prodan, dar și a poeziei atribuită inițial lui Coșbuc „Mama” (cu celebrul vers ”A venit aseară mama, din sătucu-i de departe”. Vin la rând interbelicii  reprezentați de acești titani ai liricii românești: Tudor Argezi, L. Blaga, G. Bacovia și I. Barbu. Despre L. Blaga, un „inventator al spațiului mioritic” (după G. Călinescu), la începuturi a îmbrățișat mișcarea gândiristă, cum erau numiți cei strânși în jurul revistei din acea vreme, „Gândirea”. Ca poet cosmogonic și apocaliptic, Blaga este un poet metafilosof, deoarece citindu-i volumele de poezie nu ai cum să nu te întrebi „ce a fost mai întâi: poezia sau filosofia” și răspunsul nu poate fi decât „mai întâi a fost relația dintre ele”. Despre George Bacovia se spunea la timpul său de critica vremii, că e un poet simbolist minor, însă spre surprinderea multora poezia sa se impune, ca receptivitate, la cititori. Marea descoperire a lui Bacovia a fost de a transforma în poezie ceea ce fusese, până la el, proza neagră, iar Bacovia este cobaiul poeziei sale, iar boala (era tuberculos și un pic alcoolic) nu i-a fost trucată nici pe scenă nici în viață. Simboliștii sunt amintiți în volum, începând mai întâi cu Al. Macedonski și continuat de Ion Minulescu. Epoca moderniștilor e prezentată în carte prin George Topârceanu și Tudor Arghezi (autorul Cuvintelor potrivite, cel care va impune ca specie literară tableta (și de care am amintit la interbelici). La neotradiționaliști îi includem pe poeții Ion Alexandru și Lucian Blaga.  Volumul cuprinde și o seamă de poeți șaizeciști, poeți metafizici cu alunecare dintr-un ev în altul, spre un tărâm magic, creatori de epos care au sporit în poezie semantica tradiției mistice: Ion Gheorghe (o competență în materie de arhaitate a civilizației rurale, dar și poet al țărănimii conectate la o istorie reală, cum scria Ghe. Postelnicu în cartea sa „Opera lui I. Gheorghe), Nicolae Labiș (mort la doar 21 de ani, autorul inegalabilei „Moartea căprioarei” și cel care deținea toate datele tradiționale ale unui geniu); Romulus Vulpescu, Radu Cârneci etc. Să amintim și de cei cuprinși în grupul suprarealist de la București: Ion Caraion, poetul refractar la orice ordine socială, autorul „Cântecelor negre”, poet cu predilecție către poemul amplu, cosmogonic și simfonic, dar și imagini de tip expresionist și angajare socială. Textualismul este amintit în volum prin poeții: Marin Sorescu și Geo Dumitrescu, iar dramataizanții, ludicii și baladiștii de Emil Botta, M. R. Paraschivescu. Poezia feminină este reprezentată în carte de singura poetă feministă, Constanța Buzea pentru care poezia este act de exorcizare a morții și stă la începuturile sale sub influența bacovianismului. Încheiem plutonul poeților prezentați cu Nichita Stănescu primul întemeietor al postmodernismului la noi și care prin necuvintele sale a observat importanța acestora și le-a trecut dincolo de imaginea unui simplu vehicol, transmițător de idei și sentimente și l-a așezat „foarte aproape de rolul de Dumnezeu al cuvântului” – după Aureliu Goci - în poezie. Pentru că, dacă materia are timp, cuvântul are eternitate. Nichita avea și complexul midasic de a transforma tot ce scria, în poezie.   

     Poate ar mai fi de spus și despre o anume poetică a însemnărilor din acest volum, dacă memorialistica din „Șlefuitori de cuvinte” n-ar fi îmbrăcat „haina literară” a genului, un fel de cronică a evenimentelor. Dar să-l cităm pe autorul celor două volume: „Avem impresia aproape mereu, că a vorbi despre marile personalități ale literaturii române și universale este o treabă foarte ușoară. M-am convins că lucrurile nu stau tocmai așa.” Și sper că am convins și noi cititorul să procure aceste două cărți, să le citească și să caute operele clasicilor noștri, fiindcă „cel puțin atâta lucru datorăm unul altuia... „