1.
„Ce-i lipsește milionarului”
Cartea de
schițe a autorului Mihai Sălcuțan, ( editgraph,
2019) continuă firul epic al cărților precedente spre a oferi cititorului un
spectacol cotidian și al faptului divers, de obicei scos în evidență prin
anecdotica lui în cele treizeci și unu de schițe inspirate de moravurile și
năravurile lumii în care trăim. Râzând de „bolile” acestui sistem infestat cu
ipocrizia unor personaje dubioase, dar cu arma umorului și a ironiei, autorul
își face din plin datoria de a transfigura anecdoticul în forma artistică a
satirei spre a evidenția în galeria sa de portrete grotescul, viciul, lipsa de
valoare, urâțenia sufletului, șarlatania și cam tot ceea ce e reprobabil în
comportamentul unora. Aproape nimic din ceea ce se narează nu ține de
senzațional cât de poanta la care apelează în finalul prozelor acest autor.
Arta scrierii lui Mihai Sălcuțan îmbracă forme diferite: de la lirismul
fermecător al descrierii unui tablou firesc, realist, cu care își ornează
cadrul întâmplării, până la poanta finală și ceva din tâlcul amar al înfierării
satirice. Mereu aflat în căutarea unui ideal de viață pozitiv, în care se
afișează și personaje care să-și dea arama pe față (în medii ale cârciumarilor, judecătorilor, avocaților,
polițiștilor, preoților, afaceriștilor hrăpăreți, doctorilor, politicienilor,
profesorilor, șoferilor, țiganilor excroci etc...), autorul își extrage
substanța schițelor sale din întâmplări hazlii. Tragem concluzia că ironia, în
cazul lui Mihai Sălcuțan, trece prin filtrul unui umor nu lipsit de indulgență,
iar proza sa este o radiografie dură a unei societăți conturată discret în
corpul narațiunii. Așadar, Mihai Sălcuțan este un autor devotat estetic râsului
terapeutic în paginile unei cărți cu portrete dintr-o lume aparent bizară, când
transcrie crâmpeie din cotidian, o lume nedesprinsă de moravurile și năravurile
noastre balcanice înfierate și de Caragiale. Cartea îi oferă cititorului un
prilej de destindere, îl binedispune, amuză și întăresc spiritual.
2.
„Jocul talismanelor”
Gina Zaharia
a scos în 2019 o nouă carte de poeme, în mare parte meditative, și surprinde,
la limita constructivismului, cu acea presiune osmotică de convieţuire între
concret şi abstract. În lumina care îi va destrăma la masa de scris „sacul meu
de/copil/cu povești nescrise” (satul
felinarelor), relația cu natura (schițată suprarealist) e una firească, iar
strigătul suprins în „subiectele delicate/direct pe inimă” e un prim semn că
povestea ei alunecă subtil către cititor. Vorbind despre incomunicabilul poetei
cu misterele lumii, când își gândește ființa în determinări spațiale, gândul ne
duce la acele contraste în evoluția ființială (cum ar spune Heidegger), a unei
voci lirice care iubește spectacolul cuvintelor și se desfășoară într-un
simfonism de o cuceritoare sinceritate a trăirilor, undeva între
neoexpresionism și neosuprarealism: „se pornise un fenomen ciudat/parcă un
clovn împacheta tinerețea în foi de ceară/furate din caravana timpului/apoi
veneau caii în galop dădeau câteva târcoale/și bătătoreau secundele/cu puterea
inimii” (macii). Cititorului i se deschide o lume cu povești
într-o frumoasă carte de poezie: „- și totuși hai să ne pitim după nuci/de
atâtea ori am intrat în umbra lor/sigur mi-au rămas în vreo scorbură pantofii”
(zbor). Iată așadar cum poezia, în
fond o succesiune de imagini ale lumii, este reprezentare prin imagine
„deasupra ființării prin imagine”. Și vine și întrebarea: „Cum se poate evada
din imagini criptate?” – o întrebare pusă retoric și cititorului -, dacă
bulgărele de lumină al minţii nu-i la rându-i, tot un Eldorado al închipuirii
noastre, iar poetei îi reuşesc construcţii de mare efect, fulgerări ideatice
surprinzătoare, o imagistică plină de vitalitate, o continuă mişcare a semnelor
şi contururilor abia ghicite. Cartea îşi aşteaptă în continuare criticul care
să-i descifreze aceste întâmplări lirice, cât şi pariul autoarei cu poezia și
să răspundă la o altă întrebare a acesteia: „Cine poate avea toate cheile fără
să le încurce?”
3.
„Arheologia textelor Iova” (2017)
Aflat la „a
doua carte Iova”, Aurel Anghel face o mărturisire interesantă: „Sunt uneori
învăluit în ceața gândurilor ca pe vremea când luam pieptiș muntele, venea
ceața, și pipăiam efectiv marcajele. Din păcate, oricât de strict urmam traseul
de câteva ori m-am rătăcit. Pe vremea aceea nu știam că tocmai rătăcirea
întemeiază”. Și Iova, ca un adevărat maestru, i-a arătat calea de a ieși din
acest labirint al textuării, ajutându-l să se întemeieze în text și să evalueze
corespunzător rătăcirile scrierii. Evident, maestru nu e cine ne învață cum să
găsești ieșirea dintr-un labirint al memoriei și rămâi cu darul de a-ți însuși
cam tot ce a răsunat, și continuă să răsune, sub bolta spațiului și timpului în
trecerea ta prin acest univers, ci e acela care ne învață prin exemplul său
consemnarea acelor întâmplări neobișnuite într-un nou labirint al scrierilor
tale. După autorul cărții, „textul este un orizont închis în sine, un labirint
luat pe părți din care ieși în anumite condiții. El este ca o locuință unde
„cuvântul este putere”. Întrebarea care-l macină: „Ce este dincolo de text ca
literatură?”, e concretizată prin această carte a unui „poet în uniformă de
soldat abia întors din marea bătălie cu TEXTUL”. Prima problemă care îl
obsedează e aceea de a trata „cu armele științei arheologiei”, problematica
textului în creația Iova, iar „misterul cuvântului este doar imaginea a ceea ce
nu vom ști niciodată despre el”. Autorul crede că în straturile cuvintelor din
textele Iova se ascund emoții încifrate adânc „încât deranjarea lor poate fi un
gest brutal”. Accentul discuției, în textuarea Iova, cade pe expresivitatea
textuală și mesajul transmis prin mijloace stilistice, întrucât: „Textul este
ca un selector de cuvinte, le spulberă pe cele inutile și stricate. În limbaj
agricol, goaze”. Forța comunicării, în „această reuniune de vieți și de trăiri”
poate fi explicația autorului pentru acest exercițiu de libertate în admirația
față de textuarea Iova.
4.
„Jurnal pârscovean”
Apărută la
ed. PIM, 2019, cartea eruditului Gheorghe Postelnicu (autor de texte
beletristice, critic și publicist), e rodul unei mai îndelungate acumulări
intelectuale și culturale asupra spațiului și orizontului literar-cultural
pârscovean. „Sub aspect stilistic nu experimentez nimic” (spune autorul
jurnalului, dar clar există două coordonate ale scrisului său: 1) o explorare
„în adâncul ființei care cuprinde o zonă largă a trăirilor” (unor poeți și
scriitori din arealul buzoian) și 2) scopul cu care își ascute uneltele
scrisului pentru „aducerea în realitate a tărâmului ascuns al ființei umane” la
aceștia. Pentru a rotunji studiul monografic dedicat într-o carte lui V.
Voiculescu, autorul vine cu un nou capitol „Voiculesciana”, unde „temeritatea
se asociază cu perspicacitatea și cu simțul rigorii” - de la identificarea
familiei pârscovene care l-a dat pe V.Voiculescu, până la fascinația explorării
lexicale de pe acest tărâm pârscovean fascinant și uluitoarea memorie
lingvistică a poetului. Subcapitolul „Critice” începe cu „ultimul poet dac” (în
persoana lui Ion Gheorghe), pentru a decomprima „o poetică originală care nu se
poate măsura cu mărimile analizei obișnuite” și continuă cu analize încărcate
de blândețe și melancolie, dar cu „o prospețime a receptării care ajută ideile
să se îndrepte spre o viziune critică”, în cazul altora (și amintim aici câteva
nume: Aura Christi, Tudor Cicu, Aurel Anghel, Titi Damian, Ilie Mândricel, Ghe.
Stroe, Girel Barbu, Ghe. Onea, Diana Dobrița Bîlea, Marin Ifrim, Dumitru
Istrate Rușețeanu, Dumitru K. Negoiță, Nicolae Pogonaru, Stan Brebenel ș.a). În
subcap. intitulat „Jurnal Pârscovean”, cititorului îi sunt prezentate faptele
istorice, combatanții căzuți la datorie în lupta de la Pârscov din 29 noiembrie
1916, viața culturală pârscoveană între cele două războaie mondiale și, prin
intermediul documentelor aflate la familiile din zonă, face cunoștință cu vechi
familii pîrscovene. Cartea se încheie cu „vechi case pârscovene” – cele mai
cunoscute - (prezentare în imagini color). Carte document.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu