Cu Marin Ifrim în
vizită la poetul Ion Gheorghe
(din sertarul cu amintiri: 2010)
Într-o vară poetul Marin Ifrim mi-a propus să îl însoțesc la Sărățeanca
pentru a-l vizita pe poetul Ion Gheorghe. Pe drum îmi recita o poezie de-a sa în
care spunea cum s-a ales poetul „vâjâind în rime şi ritmuri ca un asteroid/spintecând
furtuni stingându-se într-o văgăună tungusă/... s-a născut poetul... /minunea
negăsită-n tabla de materii„ („Omul ales”:
din vol. Poeme, 2003). Nimic nu-i întâmplător pe lumea asta. Era
în 2010! Mai exact, într-o sâmbătă, pe 10 iulie, am fost în vizită la poetul
Ion Gheorghe, aflat -atunci-, la Sărăţeanca de Buzău, unde (după câte ni s-a
spus) se simte bine, încărcat cu energia zonei de sub dealul Viei (dealul
Monteoru) şi bariera protectoare a statuetelor găsite depozitate într-o văgăună
de pământ pe dealurile Istriţei de la Pietroasele, aflate acum în depozitul
casei sale. Mă aflam alături de poeţii Marin Ifrim, Lucian Mănăilescu,
profesorul Stelian Grigore şi avocatul Valere Burlacu. Mai târziu ni s-a
alăturat şi Gheorghe Postelnicu, cel care a dat recent tiparului efigia în aur
literar, numită Opera lui Ion Gheorghe (190 pagini). Dar să revin:
Platon a scris, primul, multe opere - cu eleganţă, cu fineţe şi înţelepciune –
dar, astăzi, puţini sunt cei care îl şi înţeleg. Poetul de la Sărăţeanca îi
recunoaşte acestuia „îndrăzneala” de a arăta lumilor viitoare „calea”, numită
şi de Iisus, pentru că Dumnezeu este însuşi spiritul nostru, iar Iisus este
fântâna esenţei de la care, mai apoi, au emanat toate lucrurile mari ale
acestei lumi. Şi Dan Puric (îi spuneam lui Marin Ifrim, pe drum) ne atrage atenţia
asupra celor care ne conduc şi stau călare pe saci de bani sau a celor care au
adus în ţara mea doar „cârdurile de ciori” care, se ştie, mare prăpăd fac în
semănăturile ţăranului, rămas uitat în câmp, cu braţele ridicate doar la cer.
Vorba lui are, însă, ceva din „frumuseţea” evlavioasă a cronicilor. Dar când e
vorba de pamflet, în Buzău doar Marin Ifrim, în tabletele sale (din „Jurnalul
de Vrancea”) a preluat „peria de sârmă” cu care Arghezi îşi lucra pamfletul,
izbutind să strecoare otrava îndoielii până şi în insul tabloidizat.
Despre bariera protectoare pusă de zeul
ceresc al teritoriilor dacice asupra zonelor de sub Dealul Viei şi de la
Sărăţeanca, acasă la poetul Ion Gheorghe, acesta ne-a ţinut o lecţie memorabilă
de istorie, demnă de a fi redată cândva. Dar imaginaţia, judecata, memoria,
inteligenţa, lecţia cu care ne-a uimit, la venerabila vârstă de 75 de ani,
poetul Ion Gheorghe, ne arată nouă că limba ca şi scrisul nu au fost şi nu sunt
daruri naturale, ci creaţii ale omului. Notasem undeva (nici nu mai ştiu pe
unde am găsit asta) cum că, în „Poessie”, Tommaso Campanela – prin 1921
– făcea următoarea afirmaţie, scriindu-i, se pare, lui Galilei: „Eu învăţ mai
mult din anatomia unei furnici, sau a unui fir de iarbă”. Mi-am reamintit asta,
în timp ce-l ascultam cu interes pe poetul de la Sărăţeanca. Scrisese volumul Vine
iarba (1963) și mă gândeam cum făcea în acele versuri din acea carte şi
legătura dintre cele trei ecuaţii ale mele: Dumnezeu – creatorul suprem, Iisus – mesagerul Lui pe pământ, şi Omul – creator şi mesager rămas să mărşăluiască, în cuvânt, mai
departe. Şi am realizat că Dumnezeu a pus în mâna omului propriul său destin:
cât de mare este agerimea minţii omeneşti! „Vine iarba, înspăimântă oraşele;/
nemăsurat întorcându-le din adânc.... Nu vă jucaţi niciodată cu iarba”
(avertiza poetul de la Sărăţeanca). Dar, ce spun eu? Mai bine ar fi să-i dăm
ascultare poetului: „Astăzi încetinind mersul prelungesc vremea ce mi s-a
dat/Trag de trâmba timpului lungind spre viitor./În toate am avut măsură de
simplu soldat/Rămas de pluton şi declarat dezertor.../Mi-am umblat viaţa pe jos
în izbânda de duh/A vechilor înţelepţi şi-a tinerelor sofine/Plecate din Dacia,
de la Toc-Chereluş,/Cum umbla mama la muncile câmpului, în fiinţă cu mine...”
(Poemul: „Crucile Istriţei”, din. vol. Concluziile senectuţii). În acest
poem, poetul dă glas unei dureroase dezamăgiri: „Adevărul îşi duce degetul la
buzele arse şi triste”. Încercaţi să umblaţi, ca mine, prin subteranele acestei
gândiri poetice, unde un „principiu înoată în jos şi alt principiu se-aruncă-n
sus”, şi veţi realiza că, din al Împărăţiei de unde, odinioară, feciorul de
împărat rătăcise teritoriile, în goana după acel iepure, oricine ai fi, nu te
mai întorci. Din subteranele acestor dialoguri purtate în tăcerea lecturii cu
poetul Ion Gheorghe, am înţeles ce fel de soartă a ursit Domnul, omului. Şi,
uite aşa, se aşterne uitarea peste toți! Turnul Babel se aşterne, şi el, peste
speranţele lui. Şi, uite, cum TOTUL devine o zădărnicie grandioasă, cam cât a
mult vestitului turn. Poate acest cântec are menirea să ne aducă înapoi, din
„Împărăţia de unde...”, ca pe feciorul acela rătăcitor: „Rudele, nepoţii,
strănepoţii, tot felul de portrete mai mici/ Le-am urcat în pod, am pus lacătul
la tot ce-a fost Istoria până aici./ Aşa va fi cu noi toţi, ba încă şi mai
rău,/ După întâi Ianuarie Două Mii Şapte, la Carpaţi se va instala iarăşi
marele hău:/ Nici conducătorii noştri de frunte, nici noi, scriitorii,/ Nu vom
avea loc în paginile acelei Istorii,/ Nici chiar manualul de geografie/ Cu
hărţile şi cu numele României n-au cum să mai fie./ Marii geografi germani,
cartografiind munţi, râuri, aşezări,/ Le vor da numele filosofilor,
cavalerilor, trubadurilor şi căpitanilor ce-au pus temei propriei ţări:/ Piscul
Blair, Muntele Bush, Văgăuna Ema Nicholson, Fluviul Solana, Râul Oli Ren
–/ Comisari şi monitori, ctitori acestei opere nefaste în care vom mărşălui
acelaşi refren:/ Lili Marlen, Lili Marlen, Lili Marlen!” (Ion Gheorghe, în Concluziile
Senectuţii, 2010). Ne aflam sub nucul din ograda casei sale
părinteşti, era vară şi noi ne aflam strânşi roată, în jurul poetului, la o
masă rotundă, improvizată din lemnul unui tambur „sub orga de vânt cu cinci
fluiere în care sufla zeul turmelor – Pan”, agăţată de creanga nucului. I-am
spus: „V-am cunoscut ca poet socialist realist. În 1972 când am venit la
redacția revistei Luceafărul mi-ați
citit poeziile și doar m-ați încurajat, dar nu mi-ați publicat măcar una din
ele”. Poetul şi-a descoperit fruntea, ridicându-şi şapca „de tranziţie” de pe
cap, şi mi-a aruncat o privire scrutătoare. Aşa cum ai defrişa un gând ascuns,
cu sabia adevărului. Marin Ifrim, Lucian Mănăilescu, Gheorghe Postelnicu,
Nistor Tănăsescu şi Stelian Grigore (cei de faţă, cu care venisem în vizită) au
rămas cu privirile în aer, încremeniţi. Nu se aşteptau la asemenea nerozie din
partea mea. Poetul mă privea ca şi cum cineva ar fi vrut să strivească, între
filele unei cărţi, o gânganie. Nu m-am lăsat intimidat. L-am privit stăruitor,
drept în ochi. Tot poetul Ion Gheorghe a rupt apoi tăcerea, destinzând atmosfera cu următoarea
frază… (şi tocmai de aceea, o ţin minte): „Şi spui că erai student, pe atunci?
Se vede că eraţi nişte tineri care aţi intuit corect. Pe nedrept, acum sunt cel
mai hulit bărbat. Şi, să reţii: eu încă păstrez carnetul roşu, depunând
mărturia căderii patriei mele. Ţărănimea, pe care am cântat-o eu, a reprezentat
ogorul, îngrijit cu palmele lor, şi din care am ieşit eu. La
căpătâiul ţăranului gigant mi-am înfipt inima, ca pe-o cruce. Asta e povara
mea. Să nu-mi inventeze ei, altele!”
Scriitorul şi
prietenul Marin Ifrim, la vizita făcută la Sărăţeanca, îmi cerea să-mi spun
părerea asupra unui „fapt”, trăit de mine, cu ocazia acestei vizite la casa
poetului Ion Gheorghe. Acolo, poetul m-a condus într-o magazie răcoroasă, unde
depozitase multe statuete din piatră: gresii şi calcare. Nu te lăsa să pui mâna
pe obiecte. Doar să le admiri cu ochii. În curtea sa, erau şi la vedere, astfel
de obiecte cu diverse forme şi înfăţişări. Nu cunosc expresia de „paste
litice”, pe care experţii o atribuie acestor pietre. Eu – am spus asta cu voce
tare (după vizitarea acestora în magazia din spatele casei de la Sărăţeanca) – am văzut pietrele! Gura păcătosului
adevăr grăieşte! Acolo, în magazia sa, poetul le numea, simplu, statuete. Am
luat câteva (din curtea sa), în mâini, şi le-am pipăit. Impresia mea a fost că
astfel de statuete (şlefuite de intemperiile vremii), mai văzusem, cândva, în copilărie,
lângă mormintele sau pe crucile din piatră, în cimitirul turcesc, în satul
copilăriei. Semănau şi acestea de acum, cu astfel de grupări ovale, statuete şi
ansambluri imagistice, depuse cândva, pe movile funerare, sau legate împreună
cu unele ansambluri „naturale”, bine îmbinate. Cele ale poetului, îmi sugerau
mie că unele aveau o „asamblare” mai specială, prin paste de ciment natural sau
argile preparate de mâini de „olari meseriaşi”. Privite din unghiuri diferite,
acestea reprezentau chiar forme stranii, mult asemănătoare şi izbitoare cu
reprezentările unor figuri mitice: sirene, sfincşi, harpii, ori alegorii cu
acestea etc.
La întoarcere, făcând o aluzie
la tot ce s-a întâmplat acolo, Marin Ifrim mi-a spus: „Încep să înţeleg cum nu
se vede poezia, alte cuvinte vin să ia locul/altor cuvinte”.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu