...galeria cu portrete la Mihai Sălcuțan

Scena lumii de azi și galeria cu portrete la Mihai Sălcuțan

      Cartea de schițe umoristice „Ce-i lipsește milionarului”, a autorului buzoian Mihai Sălcuțan, apărută la Ed. editgraph, 2019, continuă firul epic al cărților precedente spre a oferi cititorului un spectacol cotidian și al faptului divers, de obicei scos în evidență prin anecdotica lui în cele treizeci și unu de schițe, într-o proză scurtă inspirată de moravurile și năravurile lumii în care trăim. În textele sale inspirate din dramele oamenilor mărunți din diverse sfere de activitate, acolo unde se găsesc oameni prinși pe piciorul unui comic de situație, autorul vine cu umorul aducător de relaxare, urmărind detaliul care să declanșeze poanta finală. Râzând de „bolile” acestui sistem infestat cu ipocrizia unor personaje dubioase, dar cu arma umorului și a ironiei, stigmatizând doar aspectele urâte, autorul își face din plin datoria de a transfigura anecdoticul în forma artistică a satirei spre a evidenția în galeria sa de portrete grotescul, viciul, lipsa de valoare, urâțenia sufletului, șarlatania și cam tot ceea ce e reprobabil în comportamentul unora. Aproape nimic din ceea ce se narează nu ține de senzațional cât de poanta la care apelează în finalul prozelor acest autor. Astfel de portrete, țintuite ca într-un insectar al specimenelor corupte și dubioase, sunt configurate caricatural sub penița umoristului pornit să fixeze situații și comportamente. Arta scrierii lui Mihai Sălcuțan îmbracă forme diferite: de la lirismul fermecător al descrierii unui tablou firesc, realist, cu care își ornează cadrul întâmplării, până la poanta finală și ceva din tâlcul amar al înfierării satirice. Mereu aflat în căutarea unui ideal de viață pozitiv, în care se afișează și personaje care să-și dea arama pe față (în medii ale cârciumarilor, judecătorilor, avocaților, polițiștilor, preoților, afaceriștilor hrăpăreți, doctorilor, politicienilor, profesorilor, șoferilor, țiganilor excroci etc...), autorul își extrage substanța schițelor sale din întâmplări hazlii, efectul comicului provocând râsul investit cu funcțiile comicului denunțător.

       Astfel: în schița intitulată „Efectele pestei porcine africane asupra umorului românesc” cititorul ia cunoștință cu tâlcul ascuns al dialogurilor hazlii, surprins în anecdotica pățaniei autorului care fusese invitat din vreme la Festivalul umorului „Constantin Tănase” ținut la Vaslui și ajuns după spartul târgului din cauza unor slujbași ai societății, întorcându-l de la Mărășești la Buzău de câteva ori pentru niște chichițe a unor legi prost înțelese, însă musai, zic ei, ar trebui aplicate și acolo unde nu e cazul, adică în situații de-a dreptul comice pentru cititor. Schița „Execuție testamentară” scoate în evidență istețimea femeii simple, persecutată o viață întreagă de avariția bolnavă a soțului cârciumar. Găselnița la care recurge femeia, pusă să jure „cu mâna pe Biblie” că va îndeplini porunca bărbatului și după moartea acestuia, îi va aduce acel zâmbet așteptat nu numai sorei femeii, speriată că i-a pus defunctului toți banii în cutiuța din sicriu, ci și cititorului. Pe omul simplu (din Atac de panică), asupra căruia s-a abătut norocul câștigului unui autoturism la tombola organizată de un supermarket cu ocazia Anului Nou, doar elementul caricatural al situației șoferului de „pompe funebre”, pus să îi conducă mașina către casă, îl scoate în evidență. Și aceasta nu-i decât o proză cu o știre oarecre, dar cu un deznodământ neașteptat și gustat de cititor doar prin poanta finală, ceea ce și urmărește prozatorul prin această alunecare subtilă spre comic și exasperare. O altă proză „Colacul de salvare”, ne vorbește despre beneficiile urbanizării (nu-i așa?) care merg mână în mână pe la noi cu încurcatele căi ale instituțiilor ocupate mai mult cu „pusul bețelor în roată”. Preotul de la țară (din Unde bate internetul), prins în carapacea informațională a tot felul de bloguri și conturi de facebook de pe internet, pentru a se face subtil înțeles, se folosește de pilde când internetul îi sare în ajutor. „Nu te pune cu elevii” este o schiță care ne vorbește despre latura educativă a școlilor, dar e și narațiunea cu trimiteri la bancurile hazoase ale elevilor isteți, cât și prinși în demonstrația unei pilule satirice construite pe un caz cât se poate de real, iar când „gluma” dacă-i glumă, trebuie dusă fie și pe fondul disperării celui în cauză până la capăt. Nu lipsesc din volum prozele cu trimiteri moralizatoare, de altfel modulații ale unei anume îndemânări ale autorului de a construi pe un fond epic atmosfera dominatoare a lumii banului: vezi și schița care dă titlul volumului „Ce-i lipsește milionarului”. În proze care dezvăluie lumea pungașilor tocmai eliberați din pușcării, cât și foști pușcăriași, care în libertate își reiau metehnele, ori lumea doctorilor, mergând în creionarea unor portrete asemănătoare cu cele din bancurile cu doctori și nebuni, cititorul nu are cum să nu-i descopere autorului acel simț mereu întreținut al spiritului de observație, a virtuților de povestitor și, deopotrivă, de fin umorist. Nu lipsesc schițele despre funcționari de stat, oameni politici care „ca toți parveniții din această sferă” sunt de o viclenie ascunsă „cu dexteritate în a minți, înșela, a promite vrute și nevrute fără nicio acoperire”, iar „la pofta lor de putere și de căpătuială prin orice mijloace s-a adunat tupeul fără limite, disprețul pentru toți ceilalți și servilismul față de cei care au pâinea și cuțitul în structurile decizionale de la București” (vezi: Secretele interesului național, proză care demască nimicnicia și găunoșenia discursului unui candidat pentru parlamentul țării.). Dar ca și în cazul schițelor cu judecători ori avocați, efectele comicului e, întotdeauna, menit să provoace râsul legitim, reprobarea sau indignarea. Și repet, mai în toate aceste proze scurte, poanta finală, prin vestea incredibilă a ultimei „încurcături”, asigură puntea de trecre de la ironie la umor și cititorul râde în ambele prilejuri, dar în primul caz, pentru a pedepsi, chiar dacă atât râsul nostru cât și al prozatorului, devine unul de lehamite și disperare că trăim astfel de vremuri.

      Tragem concluzia că ironia, în cazul lui Mihai Sălcuțan, trece prin filtrul unui umor nu lipsit de indulgență, iar proza sa este o radiografie dură a unei societăți conturată discret în corpul narațiunii cu accent satiric. Așadar, dintre scriitorii buzoieni contemporani, care au valorificat râsul, investiți cu funcțiile unei satire denunțătoare, Mihai Sălcuțan este un autor devotat estetic râsului terapeutic în paginile unei cărți cu portrete dintr-o lume aparent bizară, când transcrie crâmpeie din cotidian, o lume nedesprinsă de moravurile și năravurile noastre balcanice înfierate de Caragiale..., și care reprezintă imitația comică a unei societăți ce nu se poate desprinde de comunism.