Balada celui care se visa sub ciobul lunii
Sub salcâmul din prisacă
Stam la masa mea de brad
Și priveam un corb pe-o cracă
Ascuns sub penajul fad.
Iar sub zări de farmec pline
Luna se isca din codri
Pe sub stelele rubine
Scânteind sub verde fag.
Pe drum tot zorea frunzetul
Ca izvoarele de-argint
Dar visam precum poetul
Rătăcind pe mări de-absint;
Ori cel corb suflase vrajă
Și-n pădurea de mistere
Mă găseam la foc de strajă
Sub luciri de hyacint?
Păsări cu luciri de aur
Se-ascundeau printre frunziș
Și în piei ca de balaur
Porci cu râtu-n grohotiș,
Scormoneau rizomi și ghindă.
Eu aflat sub ciobul Lunii
Stârnind jarul să se-aprindă
Priveam totul în cruciș.
Singur și pierdut departe
Cui să cer a mă trezí;
Ți-aș fi scris de-acolo carte
Să te strig… M-ai auzí? -
Pieptănând tristeți de aur
Când aici, când pe niciunde
Și în frunză de țintaur
Cântecul îmi voi urzí.
Dar pădurea părea mută
Și stăpână pe tăceri
Doar cu vremea în dispută
Într-o lume de păreri.
Iar eu zac doar între rime
Sub salcâm… uitat în vise
Și-n sublima-ntunecime
Ard și astăzi ca și ieri...
Și-n tăcerea ca de gheață
Prinse corbul a grăi:
„Dragul meu, din toate-nvață
Chiar poveste, ori ce-o fi;
De povața lor să-ți pese -
Că și pentru-o biată muscă
Un păianjen pânza-și țese
Trăgând firul zi de zi.
Însă vântul mai pe seară
Pânza-n zări a destrămat
Iar paingul... ca din ceară
Alt lăcaș a ridicat.
Însă vulturul cu-aripa
În plin zbor după o pradă
Ca pe-un fum ce lasă pipa
Risipi și-acest palat.
Agățat în fir de-o creangă
Privind trist acest tablou
De la capăt mica goangă
Reclădi totul din nou.
Că n-avem mai multe soarte
Și nici a ne plânge-ntruna
Renunțarea-nseamnă moarte;
Ori cântec fără ecou”...
Eu visam sub ciobul lunii
Pe când corbul a tăcut
Și-auzeam prin colb străbunii:
„Ia totul de la-nceput!”
Iar sub zări de farmec pline
Luna îmi făcea cu ochiul
Pe sub stelele rubine
Scânteind neprefăcut.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu