Despre vise și umbrele plecate pe alt tărâm

Despre vise și umbrele plecate pe alt tărâm

(din seria gândurilor răzlețe)

     

      Și visele ne vin, de cele mai multe ori, pentru a ne pune în gardă cu viitoare întâmplări și trăiri. Despre cea despre care scriam o poveste (totul era în vis), nu rețin decât o frază pe care căuta să mi-o transmită: „Vei cunoaște la început o dragoste mare, pe care o vei pierde, dar care te va aduce foarte aproape de moarte”. Fugea râzând și nu reușeam să o pun în povestea mea. M-am trezit rostind versurile lui Homer: „De trei ori mă săltai spre-a o cuprinde/De trei ori însă ea-mi zbură din brațe/Ca umbra sau ca visul...” Am căutat apoi în Odiseea  lui Homer și am dat de aceste versuri în acel cânt în care Ulise coborâse în Tărâmul morților după ființele dragi. Oare nu și poetul Dante Alighieri îl purtase pe Orfeu în sălașul lui Hades după Euridice, în cântul al IV-lea a Infernului? Orfeu, se spune, a fost cel mai celebru dintre poeţii care au trăit înaintea lui Homer și era fiul lui Eagru (sau al lui Apollo) şi al muzei Caliope şi a trăit în Tracia în epoca argonauţilor, pe care i-a însoţit în expediţia întreprinsă în căutarea lânii de aur. Apollo însuşi i-a dăruit lira. Prima călătorie a lui Dante A., pare-se a fi fost Infernul: „Înduri captivitatea, însă vei dărui acelui poem un cuvânt. „Nu te-am privit niciodată, oceanule în faţă!”, pare a fi un vers din retorica whitmaniană. (Mersul lumii e însă prea complex, pentru naivitatea unui om). Ori, mai degrabă, ar părea o interogaţie whitmaniană. Ce scria pe poarta infernului lui Dante Alighieri? „Voi ce intraţi aici, lăsaţi orice speranţă!”. Ei bine, ce pierdem noi, cei care nu am păşit dincolo de porţile la care ne invită noul Orfeu, în poezie? Noi, cei care nu am pierdut încă orice speranţă? Şi care îmi amintesc, acum, mie, ce zicea Orfeu în Infern: că nu dă întreaga eternitate a umbrelor întâlnite acolo pentru o clipă de fericire pe pământ. (Mult mai târziu doar genialul poet Goethe va îndrăzni să-l contrazică pe Orfeu). Abia acum (credem) cititorul va înţelege de ce a zis Baudelaire că iubirea  râde şi de Infern şi de Paradis. Poetul (mai sus amintit), care-şi văzuse îngrădită posibilitatea de a comunica societăţii adevăruri nerostite, descoperă în acest periplu prin infern (sub mantia orfeică a cântăreţului fără de frică şi prihană) eliberarea prin limbaj. Nimeni nu-l împiedică aici să jongleze cu cuvintele, fiind tot mai pregnantă rostirea sa, cum că nu adevărul contează, ci abilitatea de a percepe un tip special de credibilitate a rostirii în marginile imaginarului. Poetul concepe pentru toţi aceşti „ocupanţi de activităţi diverse” poemele unei mari admiraţii. E, dacă vreţi, oda închinată Imperiului Prostiei, în măsuratul orgoliu de a plăsmui fiinţa în zeci şi zeci de chipuri ale ocupaţiei acestora. Cam tot aceleaşi oglinzi (borgesiene) prin care suntem nevoiţi să ne ghicim unul altuia chipurile, până când cineva va trebui să ne învingă imboldul narcisian şi, odată făcute ţăndări-ţăndări, ne va elibera de această lume a oglinzilor mincinoase cu care ne-au gratulat mai marii cetăţii. Iar voi trebuie să vă închipuiţi o cetate cam cât cuprinde o societate care riscă să devină cercul de harababură a lumii. Tot atât cât semnifică o zadarnică şi grea povară a unui nou anotimp în infern, unde doar viaţa poetului A. Rimbaud – câți se vor mai încumeta după el? –  şi care nu se mai teme de nimic, ne şi dă a înţelege. Cum spunea oare? „…foame, ţipete, dansează, dansează, dansează, dansează!”. Aşadar, ce sens mai avea viaţa, în asemenea jalnice condiţii! Dar, această lipsă de decodificare a fiinţei înstrăinate de poet, în lumea unui purgatoriu ceva mai călduţ? Îi va lăsa cititorului de azi o curioasă senzaţie de nerostire lăuntrică, de gol în fiinţă? Acel gol, imaginar, care-l desparte de îndemnul orfeic de a-i urma pe eroii periplului imnic până la capătul acestui alfabet încifrat? De ce nu ne-am pune întrebări! Ştim că cineva, de acolo, sus, ne va răspunde cândva. Scriam – cândva – despre Montaigne, care zicea că orice raţionament în critica literară e ca un vas cu două toarte de aur. Ai dori să-ţi aparţină amândouă, dar nu ţi se cuvine decât una. Ultima escală a călătoriei anunţate în cartea poetului Șerban Codrin, întâmplătoare replică la periplul lui Dante?, se face în: „infern, purgatoriu, paradis şi mult mai departe” versiuni ale unui prezent din aceste „poeme din cartea de muncă… din subteranele proletarilor”. Și care limpezeşte orizonturile roşii ale periplului alegoric, din care „mustăciosul tuturor popoarelor, cel mai mare şi mai tare, tătucul de la Soare-Răsare” – aţi ghicit! – ne face o ultimă confesiune şi asistăm la ultimele întâmplări înainte de sfârşitul iminent al călătoriei: „Jelanie mare, poete, mă trezesc din coşmare, ies din splendoare şi asta nu se poate, splendoare ca şi cum am intra într-un urlet fără de margini. Vreau deziluziile înapoi, vreau dreptul să mă terorizeze ceasul istoriei şi ceasornicarii lui…”. Acesta e şi mesajul Testamentului… dus, până aici, de cel supranumit baladierul: poetul Şerban Codrin. Poetul (la general vorbind) chiar întreabă, se apără, se răzvrăteşte, se supune în tot atâtea stări „cioplindu-şi visele interstelare”, împărţindu-şi „frăţeşte crucea, cuiele, oţetul, unul mie, unul ţie…” cu chiar Fiul Omului. „Dumnezeul meu, de ce m-ai părăsit?” – se face auzit de-a dreapta şi glasul poetului – ca implorare a Tatălui Ceresc, şi astfel, cuvântul său… „cuvântul meu” – la zidul tăcerii – să nu fie împuşcat. E răscrucea de unde e posibilă intrarea în destin a cărţii. Altfel, rostul lui Oedip pe lume şi înţelegerea noastră despre acesta n-ar mai avea niciun sens.  Pentru că și poetul, ca și Oedip, va fi în cele din urmă judecat.