„Femeia
dimineților albastre” și metafora din palma cerului*
Deschidem și
recenta carte de versuri a poetului târgoviștean Vali Nițu „Metafore din palma cerului” (apărută la
ed. Bibliotheca, 2019), cu gândul la un poet „în costumul de gală și cămașa cu
papion” trecut „înspre serile albastre”, scriind „pentru T.”: 11 elogii, 11
clipe, 11 lacrimi etc. printre șoapte „în imperiul pașilor pierduți” (și multe
alte poeme), glosând despre o poveste de iubire „la limita dintre rost/și
spațiu”. Încercând a ne teleporta, odată cu cititorul, în spațiul său ideatic,
acolo unde „ard lumânarile vii/în candela drumului pavat cu vise frumoase” (harta palmelor), îl simțim pe Vali Nițu
„în sufletul poetului/agățat de cuvânt în vers”, într-o iubire „în esență/o
rotire”. Constanta volumului este dată de dorința de căutare a unui
microunivers concentraționar (dar știe că n-ar putea ieși din el) pentru o
„memorabilă iubire”, de aflare a esenței și adevărului rostit „în despletite
dimineți”, în care a topit un jurământ de îndrăgostit „dincolo de conveniențe
și limite/în brațele unei femei neuitate”: „ mai presus de metafore – viața/într-o
dimineață printre clipe trăite/un alt tren pleacă în șoaptă/cu încă o zi din
restul de viață/nici nu înțelegem unde/cum” (ești ceea ce sunt).
„Zorit să scrie
în despletite dimineți”, ori să ardă „pictând cu flăcări în palme”, îi stă
totuși bine în cămașa de mire veșnic terestru, cu aplecare predominant
anticipativă spre poezia confesivă: a fragmentarismului în redarea trăirilor
secvențiale, a ipostazelor reflexive de comunicare, a mânuirii întâmplării și
euforiei prelungite în oniric. Mai toate poemele volumului sunt scrise în
aceeași notă profundă a meditației filozofice asupra a tot ce asaltează această
„trestie gânditoare”, ființa umană: dorința, speranța că iubirea va salva
totul, spaimele că nu-și va găsi tărâmul liniștii, norocul ori nenorocul de a
scrie poemul vieții, etc.
Când „femeia cu părul de foc” din „trăita poveste de
dragoste” alunecă pe dinaintea ochilor noștri, pe cât sunt melancoliile de
dulci, pe atât sunt tristețile de amare și (chiar nu știu, de unde?) îmi vin în
minte cuvintele lui Dorian Grey din „Portretul lui…” : „Sufletul e o realitate
cutremurătoare… Poate fi însă otrăvit sau adus la desăvârșire”. Ca și în poemul
așternut din „carul de timp” al poetului, există câte un suflet în fiecare
dintre noi. Și fiecare deține o taină. Dar să desifrăm și taina poetului
târgoviștean:
„din carul meu de timp/alunecă pe umeri timida așteptare/nedormite
vise în nedormite nopți/în trăita poveste de dragoste/femeia cu părul de foc/în visul prins de mâna timpului/noroc” (răspunsul
plecat după întrebare).
„Poetul boem/poetul poem” care și-a regăsit
„arcușul metaforei așezat în târziu”, ne dezvăluie și nouă („într-o liniște de
taină”) interesul tot mai crescând spre poezia expresionistă cu preferințe spre
un limbaj metaforic; o reinventare a retoricii declarative cu accente în
trăirea frenetică a vieții, libertate prozodică, leit-motivul tainei și al
miracolului, dar și raportul dintre eu/lumea reală cu accente hieratice hrănite
din vise profetice: „m-am tot căutat meleag de liniște/
si m-am găsit trecător/pe prispa vârstelor opaiț în
înserari/mistuite chemări ce mă vor opri la ora dată/când lumina lumii va
lăcrima/și eu nu voi mai fi niciodată la fel/nins de cuvântul ce cade atent pe
o coperta/din prezenta carte” (poetul
poem). Într-o cheie personală, rostindu-și versul „cu fluier de anotimp”,
cuvintele sunt ca sufletul (cum stă scris în Cartea Splendorilor) și n-ar reprezenta nu numai cheia cu care poetul îşi
deschide inima: „ râdeam cu nisipul pe buze/tu – cu valul pe sân în cea mai
frumoasă melodie/alerg acum – nici nu mai pot să fac ceva/în afară de a scrie”
(nedormite dorințe în netăcere). Adică,
asistăm la un discurs retoric nou, ca o pendulare care să dea încredere şi, mai
apoi, îndârjire în partea zeiască din om. În această pendulare ludică, poetul
va lăsa loc şi altor cuante de timp, care să lărgească mereu şi mereu, alte
orizonturi, unde imaginaţia sa se va cristaliza într-o nouă realitate, ori altă
lume paralelă, din care-şi va cere jertfa iubirii pentru a îndepărta sau măcar
a amăgi, slava deșartă: „mă rog să pot scrie mereu iubirea/sedusă de coapsa
dimineților/în trăirea din gerar/femeia poetului „hoinar” (început
știut și neștiut poem „hoinar”).
De-a lungul şi
de-a latul acestor sfâşieri neromantice, agonia învinsului rănit de Destin se
lecuieşte prin voluptăţi paroxistice (asemănătoare imnurilor orfeice): „îmi e
dor să-ți spun ce dragă-mi ești/te regăsesc în fiecare vers/chem vântul din
cuvinte în metafora/dorinței descheiată la nasturele serii/cu mângâieri
catifelate” (nimic nu-i fără rost și
rătăcit). Spre deosebire de poeții care aduc „timpul iluminării” în poezia lor,
Vali Nițu atribuie doar „luminii” o înțelegere aparte în poezie; simbolistica
și semantica „luminii” îi dezvăluie, pe undeva, câte ceva din aspirația
blagiană a crezului poetic: „m-ai găsit între necuvinte o imagine târzie/un
gând încrustat în muguri de sete/enigma sinceritații dintre vârste/scriu în
acorduri de pianină/pentru tine femeie – poem pentru lumină” (iubire și vers – femeie imperială).
Dicţiunea
rostirii în frază e sigură şi relevantă, şi versul ridică sentimentul la
proporţii de sfinţenie a rostirii; de aici o posibilă interpretare a candorii
și senzației de spovedanie ori rugă în care se lasă cuprins cititorul.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu