Doar iarna
Trec trenuri prin gări de o vreme
Duc vise-n vagoane, grămezi.
Nu sonuri se zbat să mă cheme,
Nici clopote surde-n poeme
Cu versu-ngropat sub zăpezi.
Doar iarna își scutură-n toană
Paltonul de gheață pe lac.
Dar tropotul vremii, în goană
Nu-mi lasă măcar de icoană
Căpăstru la gânduri să-mi fac.
Și-n crâng parcă-i mută pădurea
Presimt alte-nfrângeri să-ndur.
Un șoim se învârte aiurea
Prin nori ce-și deșiră securea
Sub luna ce prinde contur.
Trec trenuri cam fără avânturi
Și ninge intens pe peron
Nămeții-s cât casa pe prunduri
Te strig de pe crucea de gânduri
Cu pieptul străpuns de piron…
Cu lupii ce urlă la lună
De viscole prins ca-ntr-un jug.
Și teama că poate îmi mână
Povara ce crește nebună,
În jerbe de flăcări pe rug.
Fericiti cei ce pot scrie
RăspundețiȘtergereSi ce zace-n suflete sa descrie!
Iată-te, din nou, cu un popas drag mie! Îți răspunsesem spunând ceva despre vise: reiau un pic altfel. Nu toate visele ce cad în ființa noastră sunt și cele care ne aduc fericirea interioară, ci doar acelea care cad victime ale farmecului din noi. Și ca atare, trăim în ele să murim în ele.
RăspundețiȘtergereCaci pe vise, oricum ar fi, nu se depune praful!
RăspundețiȘtergereAșa e! Acolo, în lăcașul lor, nici măcar uitarea.
ȘtergereUn poem reușit!
RăspundețiȘtergereUneori, chiar dacă mai rar, poezia se scrie... ca și cum suferința face lucrurile frumoase sau măcar acceptabile, ca și cum trupurile cuvintelor ar fi secerate de întunericul care nu ascunde nimic. Mulțumesc!
Ștergere