Strivit de vise
La banca unde-am scris cândva un vers
Din crângul cu mesteceni într-o seară...
Îmi strâng de frig paltonul, ca din mers
Și-ngândurat m-așez. A câta oară?
Aici, odată luna cât un iaz
M-ademenea rotundă a-mpăcare
Și a fiori aduși ca de talaz
Ce soarta mi-i tot scoate în cărare.
Astfel ne trecem. Unii prea curând
Ca niște crengi ori maiestuoase ramuri
Și în pustiul soartei rând pe rând
Ne vom afla loc veșnic între neamuri.
Că nu-i pe lume vreun popas ori han
Și-un loc tihnit ca să te poți retrage
Acum sub dealuri soarele în ham
De mucul lumânării mele trage.
Așa ne ducem toți. Iubirea grea
A tot surpat atâta de multe vise.
Tot ce pustia inimă urzea
Eu cred că Cel-de-Sus mi le croise.
Iar când foșnesc și plopii în zăvoi
De mă-nvelesc cu frunzele lor moarte
Mă tot gândesc în urmă că doar voi
Strivit de vise mă găsiți pe-o carte.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu