„La umbra
Vezuviului” – o parabolă despre păcatele omului şi sfârşitul lumii
Romanul „La umbra Vezuviului”, de Ion Lazăr da Coza (270 de pagini, apărut
la Editura Salonul Literar, în anul 2016), este, cred, ficţional, pe de o
parte, şi realist-psihanalitic, axat cu precădere pe adâncimea impresionantă şi
incomensurabilă a fiinţei umane, pe de altă parte. Autorul fixează un cadru în
trecutul creştinismului, la începuturile sale, dar pune în mişcare şi lanţul
unor întâmplări, fie doar imaginare, din istoria imperiului roman (izvor
tematic inepuizabil pentru scriitori), antrenând în povestea sa ideile devenite
tabu în scrierile literare: demoniacul, sufletul faustic, mecanismele sociale,
neprevăzutul vieţii şi reflectarea mitică a omului. Astfel, pe scheletul unui
mit, imaginaţia narativă a autorilor de romane istorice a aplicat în scrieri
filozofia, sensurile şi adevărurile ei. Asigurându-ne că „nu e un roman
ofensator la adresa creştinismului”, Ion Lazăr da Coza, prin intermediul
personajelor sale, dar şi al întâmplărilor în care i-a împins viaţa, arată cum
s-a născut o realitate, mai ales că „nu aspectul religios primează, ci
supravieţuirea, rivalitatea, dragostea”. Proiecţia unei poveşti pe traiectul
istoric al imperiului roman despre iubire, credinţă şi respect, despre speranţă
şi profunzime, şi, nu în ultimul rând, despre bunătate, este (în viziunea
lectorului) forţa cu care autorul ei relatează o succesiune de evenimente care
au avut loc într-un trecut îndepărtat şi fabulos. Povestea imaginată de scriitor
se încheagă într-o construcţie artistică unitară şi consecventă, încercând să
dea o ipoteză de înţelegere multor labirinturi impenetrabile aflate în mituri
care oglindesc doar înţelesuri biblice. Avem pe un taler istoriile adevărate,
iar pe celălalt taler istoriile compilate. Cele două categorii de naraţiuni
creionează o istorie menită să răspândească lumina asupra lucrurilor şi a
tainelor ascunse la începuturile creştinismului. În acest sens, Ioan Culiţă
Uşurelu spune în cuvânt-înainte că „atmosfera cărţii redă perfect începuturile
unei lumi noi”, însă iese în evidenţă şi faptul că „romanul este bine
documentat, incandescent pe tot parcursul său, fluent, nestructurat pe capitole
sau fragmente, deşi acţiunea se întinde pe mai mult de două decenii”.
Geniul scriitorului american W. Faulkner, din
„Absalom, Absalom!”, i-a învăţat pe scriitorii de astăzi să se joace cu
încifrarea timpului biblic pentru demonstrarea unei idei printr-o experienţă
proprie. Dar a căuta o interpretare a faptelor biblice e ca şi cum ai căuta
turme de iluzii în încâlcitul vis al omenirii. La drept vorbind, autorul se
foloseşte de imaginaţia ficţională a celor citiţi (Henryk Sienkiewicz, cu al
său „Quo Vadis”, poate fi unul dintre ei) şi argumentaţi ca autori de teorii
plauzibile, acceptând mistificarea adevărului biblic pentru a spune ceva despre
exasperanta actualitate a funcţiei escatologice asupra oamenilor.
Cartea e scrisă cu pasiune şi
har, iar farmecul ei se întemeiază într-o măsură însemnată pe virtuozităţile
scriitoriceşti ale lui Ion Lazăr da Coza de a induce firesc cititorului
convingerea că acţiunea localizată în vremuri memorabile şi locuri exotice,
prin depărtarea în timp şi spaţiu, se desfăşoară chiar sub ochii noştri. Alerta
epicului, alcătuit din întâmplări dramatice cu scurgeri repezi şi neprevăzute,
e cea care oferă o lectură captivantă. Autorul mânuieşte cu măiestrie penelul
în redarea atmosferei de epocă şi a scenelor de luptă din amfiteatrele romane –
că poporul vrea doar pâine şi circ, nu? –, însă deţine şi cheia desfăşurării
spre ziua înfăţişării dinaintea judecăţii de apoi, a judecăţii noastre, a
propriilor judecăţi, dând naraţiunii dimensiuni noi. Nu ai cum să nu remarci
simţul grandiosului, cuprinderile şi percepţiile spirituale enorme, măreţia şi
monumentalitatea acestor personaje în solidaritate cu frământările autorului.
Romanul de faţă e dominat de
figura Saphirei, plină de evlavie, demnitate şi iubire pentru Mântuitorul
tuturor, pregătindu-se pentru „a doua venire a Fiului, înspăimântătoare, după
cum ne-a avertizat”. În ultimele zile ale sarcinii sale se retrage din casa
stăpânilor, unde slujea, pentru a naşte. La câteva zile, stăpâna sa, frumoasa
Flavia Antonia, dă naştere (sub ochii ei şi ai celei mai cunoscute moaşe din
urbe) unui copil diform: „oricât s-ar fi străduit ele, din acel cocoloş de
carne vie nu ar fi putut încropi o păpuşă omenească”. Noaptea se sfârşeşte cu o
crimă care pecetluieşte pentru totdeauna gura moaşei care asistase la naşterea
inocentului monstru. Plină de bunătate şi cu hotărârea de a-şi sluji în
continuare cu credinţă stăpâna şi a o apăra de nenorocirea previzibilă ce avea
să o abată asupra casei sosirea stăpânului Caecilius Antonius Rincianus, plecat
cu soldaţii romani în Iudeea rebelă, Saphira înlocuieşte în taină pruncul hidos
cu pruncul ei. Prin credinţă, Saphira are puterea umană de a învinge răul şi nu
doar de a-l îndura. Pentru a păstra taina acestei fapte incredibile, cât şi
pentru a păstra secretul iubirii pentru mai tânărul nobil Quintus Valerius, Flavia
Antonia îi redă libertatea împroprietărind-o cu o casă, cu un teren cultivat cu
„treizeci de butuci de vie şi cu trei stupi” şi bani cât să se descurce pe
moment. Credinţa în Mântuitor şi perseverenţa de a „înmulţi talanţii” Domnului
o propulsează pe Saphira din simplu diacon până în funcţia de episcop al
comunităţii, iar în plan material, prin iscusinţă şi perseverenţă – ordonă
chiar crime –, va ajunge o persoană extrem de bogată şi foarte influentă
printre cetăţenii urbei. Avem de-a face cu un personaj în care se luptă două
principii: al dragostei pentru oamenii comunităţii „bucuroasă că a mai salvat
un suflet” şi al demnităţii de a sta alături de Petru şi Marcu, discipoli ai
vizionarului Iisus – „un idealist ce visa la o transformare socială”. Singura ei
mâhnire, din această îndepărtare de stăpâna sa, va fi aceea că nu mai avea cum
„să-i vorbească iarăşi despre mântuirea sufletului, despre veşnica şi minunata
viaţă de apoi, care nu poate fi obţinută decât prin penitenţă şi neprihănire”.
„A doua venire nu va mai fi cu ramura de măslin. Foc şi pucioasă, astea ne sunt
hărăzite”, spune Saphira, cobind apocaliptica răzvrătire a vulcanului Vezuviu.
După câştigarea statutului de om liber, Saphira se va ocupa de creşterea
bastardului Flaviei, va converti oameni la noua religie şi va ţine prelegeri de
mântuire a sufletelor sub bolta înnegrită de la Ruina Arsă. În calitatea ei de
episcop (câştigată prin demersurile săptămânale la Roma, alături mai întâi de
Petru şi apoi de Marcu), Saphira, ca o mireasă cuminte „părea să-şi asume,
benevol şi oarecum triumfalist, greutatea păcatelor întregii omeniri”. Cu toţii
am auzit măcar o dată despre apostolii Petru şi Marcu, despre modurile crude în
care au murit creştinii şi învinovăţirea acestora de mistuirea Romei sub flăcările
provocate, pare-se, de împăratul Nero. Subiectul e doar tangenţial abordat în
acest roman.
Sosirea nobilului stăpân
Caecilius Antonius, după expediţia încununată cu succes în Iudeea rebelă, pe de
o parte, precum şi naşterea „fiului” norocos, Laurentius Rincianus, pe de altă
parte, vor fi sărbătorite cu fast în amfiteatrele improvizate pe domeniul
propriu. Multitudinea şi dramatismul spectacolelor (lupte între gladiatori,
luptele gladiatorilor cu animale fioroase, jocurile de societate sângeroase etc.)
din cele şapte zile de petreceri, dar şi fastul culinar cu care gazda răsfaţă
protipendada oraşului, solicită din plin posibilităţile artistice şi imaginaţia
autorului, într-o expresie lingvistică adecvată epicului alert. Autorul se
dovedeşte şi un bun psiholog la nivelul observaţiei prin ceea ce percepe cu
ajutorul simţurilor şi prin ceea ce îşi poate imagina în scenele de luptă
descrise cu destulă îndemânare. Scenariile, care mai de care mai apocaliptice,
din evoluţia bastardului Flaviei Antonia, Teodoros, curg imprevizibil, acesta
cunoscând o deplină deschidere din partea Saphirei în cunoaşterea unor lumi
fascinante alături de Puerum, fiul unui sclav, de bătrânul scrib Aumus, de cel
mai idolatrizat gladiator, Mkog-Leopardus etc... Dragostea dintre Teodoros şi
Puerum, scenele erotice cu prostituata Erotrice sunt descrise lejer şi captează
atenţia. Însă până unde poate forţa autorul imaginaţia, urmărind formarea
intelectuală şi ascensiunea lui Teodoros din finalul romanului? E sufletul o
forţă vitală, aşa cum se spune? Pentru a decripta acest mister, naratorul
înţelege că numai pătimind omul dobândeşte rezistenţă, răbdare şi nădejde. E
golgota prin care îl trece pe Teodoros, cel care mai întâi va copia tot mai
mult din comportamentul rebelului Puerum, apoi pe cel al dascălului său Aumus,
al gladiatorului Mkog, al unchiului, întrecându-i.
De aici începe un şir de
evenimente fericite, mai puţin faste sau chiar teribile. Prietenia lor e mai
mult decât benefică pentru Teodoros, iar ieşirile în lume îi relevă acestuia
„diferenţa uriaşă dintre păturile sociale”. Popasurile în For aduc schimbări
mari în viaţa lui Teodoros Claudius Pompeius. Va candida... va fi împins să
candideze, cu mari şanse pentru funcţia de assessor în consilium, împotriva lui
Laurentius Caecilius Rincianus, nimeni altul decât fiul natural al Saphirei,
substituit cu bastardul Flaviei Antonia, la naştere. Cineva chiar plănuieşte ca
Teodoros „să ajungă împăratul care să declare, pe tot întinsul Imperiului
Roman, creştinismul ca religie oficială”. Dar trădări au fost dintotdeauna. Nici Teodoros, deşi educat doar în
credinţă pentru oameni, nu le poate ocoli. Pentru Saphira, întâlnirea
celor doi rivali, Laurentius şi Teodoros, îi va aduce un ţipăt care îi va
sfâşia inima: „Iată sfârşitul lumii – au ajuns fraţii de lapte să se lupte
între ei”. Atenţia cititorului va fi solicitată la maxim, când evenimentele se
precipită şi erupţia vulcanului Vezuviu îi va surprinde pe eroi. Scenele finale – întrecerea electorală dintre
cei doi candidaţi pentru consilium, soarta lui Mkog, fuga localnicilor din faţa
grozăviei vulcanului, întoarcerea lui Puerum (ca în basmul cu „tinereţe fără
bătrâneţe...”) – sunt apocaliptice.
Caracterele personajelor lui
Ion Lazăr da Coza, chiar dacă ating proporţii urieşeşti – rămânând totuşi
verosimile! –, se apropie de liniaritatea clasicistă din romanele istorice de
mare forţă. Iubirea, ce schimbă destine şi în faţa căreia toţi sunt egali, nu
este aici numai un izvor de suferinţă şi de nenorociri. Deşi participă substanţial
la alcătuirea intrigii, dragostea este înfăţişată mai mult la nivelul
observaţiei, iar amărăciunea scriitorului transpare limpede când destinul e
hotărât de alţii pentru oamenii simpli, precum Bilubus, cel crucificat într-o
demonstraţie vanitoasă de către Caecilius Antonius, spre a da o replică
conceptului biblic de înviere a Mântuitorului. Doar astfel deznodământul parabolei folosite poate avea, pentru
gladiatori, sclavi, plebe, o evoluţie spre lumea nouă, deşi cu perspectivă
tragică, dar cu un puternic impact pentru religia care „promovează stoicismul”
şi care va cuceri lumea.
Ion Lazăr da Coza ştie să fugă
la timp din concepte, căutând mai curând formule norocoase. Are fantezie şi îşi
plasează personajele pe muchia comună ale celor două tărâmuri: „credibil” şi
„imaginar”, pentru a reinventa romanul acolo unde imaginaţia critică pare să
cedeze locul scriitorului pentru a lua locul cercetătorului în acceptarea
scrierii. Toate aceste însuşiri fac din autorul vrâncean un creator în sfera
ideilor, fixat la răspântia a trei zone de investigare: literatura, religia şi
descoperirile istorice. Fără exagerare, pot spune că este un roman foarte bun,
oferind cititorului o lectură captivantă şi odihnitoare ca cenuşa de deasupra
Pompeiului care ne lasă, din când în când, să mai descoperim câte o minune.
(cronică apărută în revista ARGEȘ/ nr 8 august 2019)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu