Taina unui destin în
„Necunoscuta”
Citind „Necunoscuta”, editată la Buzău, Editgraph, 2019, am retrăit o
călătorie de acum câţiva ani, aproximativ pe acelaşi itinerariu cu cel din
roman. De data aceasta, însoţită de eroii cărţii scriitorului buzoian, Tudor Cicu. Probabil, autorul s-a călăuzit în scrierea volumului după spusele lui
Leonardo da Vinci: „Cine se poate duce la izvor nu-şi va lua apă de băut din
ulcioare”. Aşadar, în mod firesc şi în total acord cu lumea zilelor noastre,
pleacă într-o călătorie în Grecia, cu o istorie, cultură şi civilizaţie
respectabile şi vrednice de toată lauda. Porneşte la drum cu dorinţa de a
cunoaşte cât mai multe despre poporul grec, despre acest pământ scăldat de
apele a trei mări, Egee, Ionică şi Mediterană, bucurându-se de lumina şi căldura
razelor soarelei şi de reîntâlnirea cu fostul coleg de facultate, prietenul său
grec, Ahileas, arheolog. La venirea lui în micul oraş Platamonas, Ahileas este
plecat „cu o delegaţie de arheologi în Turcia”.
La prima vedere, volumul „Necunoscuta”
poate fi considerat un jurnal de călătorie (ca multe
altele) al unui turist român venit în concediu pe litoralul Greciei. Aflăm
unele informaţii despre geografia şi istoria vechii Elade, cu luminile şi
umbrele vremurilor. Pitorescul locurilor vizitate, descrierile de natură au un
farmec aparte. Scriitorul ne reaminteşte şi de lupta de la Thermopile, unde
Leonidas cu 300 de spartani şi 700 de greci a ţinut piept unui milion şi
jumătate de persani, din păcate înfrânţi în urma unei trădări. Trădarea „la
modă şi astăzi” şi „Cât de trist este, Dumnezeule, cât de trist, să constaţi şi
azi că trădările, fie ele şi de aur, nu s-au oprit! Doar trădările care au
schimbat cursul istoriei sunt de aur, afirma un filosof antic”, ne spune Tudor
Cicu.
Volumul poate
fi apreciat ca fiind un veritabil roman psihologic, o poveste de dragoste, un
roman social, prezentând drama unei familii din Grecia zilelor noastre, însă
cartea are şi puternice viraje cu irizaţii poliţiste. Toate aceste faţete sunt
armonios alcătuite, şlefuite cu migală încât dă scriiturii coerenţă şi provoacă
cititorul să continue lectura până la dezlegarea misterului.
Cititorul îl poate identifica cu uşurinţă pe autorul cărţii ca personaj din
poveste, plasat cum nu se poate mai inspirat, în postura poetului Vlad
Mateescu, un tip „sincer şi cuceritor”. Privind visător spre mare, observă în
curtea vecină o tânără „cu ochii mari, tip
grecoaicelor frumoase şi cu fruntea ca de marmoră a zeiţelor”, plimbându-se
zilnic până la poartă şi înapoi, care îi stârneşte
oarece curiozitate. Deloc întâmplător o cunoaşte pe doamna Oteea, „cu aerul ei
de visătoare incurabilă”, cu „chipul drăgălaş, luminat de o bunătate
deosebită”, care în tinereţe înfiase de la orfelinat o fetiţă de şase ani, cu
numele de Iriana. Dintr-o „dragoste nebună” pentru tânărul Nikos, Iriana „părea că a înnebunit, nu mai ştie cine este şi ce i se întâmplase”.Tendinţele de izolare, retragerea în sine şi lipsa dorinţei de comunicare,
în contrast flagrant cu abilităţile pentru muzică şi interpretarea de o
„stranie frumuseţe” a operelor marilor compozitori ai lumii trezesc semne de
întrebare. În atare situaţie, Iriana se afla în atenţia şi sub îndrumarea
doctorului Mazuriss.
Pentru a afla mai multe, poetul decide să se întâlnească
cu doctorul; o idee minunată, având multe de vorbit pentru că „Literatura şi
ramura psihologiei moderne pot oferi multe subiecte de discuţie”, în general,
dar, se gândea el, şi despre cazul Irianei.
Punctul de plecare în acţiunea de elucidare a parcursului
unui destin necunoscut, îl constituie dorinţa de găsire a „unei jumătăţi de
drahmă transformată în medalion”, „o taină din cutia cu amintiri a Irianei”. Vlad
mărturiseşte: „în sufletul meu era un pustiu dezolant, în care rătăceau oameni
necunoscuţi”. În atare stare de lucruri,
împrumută talismanul de la doamna Oteea, motivând că doreşte să scrie un eseu,
bineînţeles „tălmăcit alegoric”. Poetul, ştiind că atunci „când ai curaj, eşti
răsplătit, dacă vrea Dumnezeu”, pleacă la Atena, la orfelinatul de unde Iriana
a fost înfiată de doamna Oteeea, apoi îşi urmează drumul spre locurile în care
au trăit părinţii Irianei. Continuă periplu la şcoala doamnei Maya din Atena
aflând că Iriada a fost elevă silitoare şi de aici pleacă în portul Pireu... Află
câte ceva, însă iţele se descâlcesc abia după ce ajunge în Macedonia, la bunica
după mamă a Irianei. Las bucuria cititorului să-l însoţească.
În
„Necunoscuta”, Vlad Mateescu nu se mulţumeşte cu o simplă constatare şi relatare
a faptelor, a experienţelor personajelor, ci descoperim o implicare în
acţiunile acestora. Nici urmă de egoism, ci dimpotrivă un altruism vădit,
dorinţa de a fi de folos este încununată şi de o fină curiozitate umană. Totul
este de bun simţ şi de bun gust, scăldat într-o baie de raţiune, de logică,
nimic nu este greoi sau extravagant, nimic nu este în exces, nimic lipsind.
Fluxul şi refluxul valului de căutări se înregistrează într-un progres
veritabil. Se porneşte de la simpla observaţie a unor trăiri, a unui comportament
şi stil de atitudine, tălmăcite şi interpretate cu răbdare şi obiectivitate (pe
cât posibil). Informaţiile pe care le adună sunt la început doar simple
bănuieli, apoi pas cu pas, printr-o logică imbatabilă se unduiesc pe un curs
viabil.
Tensiunea
acţiunii este la început una moderată, apoi ni se dezvăluie tot mai des
tablouri cu accente, zvâcniri, suspans neaşteptate. Ceea ce dă o notă aparte
volumului este şi faptul că nararea evenimentelor este presărată cu vise, prin
care cititorul poate descoperi, fie şi mici stropi din enigmele acţiunii. În
timp ce cânta „dumnezeieşte” la pian, Irianei îi apar uneori scene din
copilărie (Chiril şi Georgios la furat de porumbei...).
Tonul narării faptelor este expresiv şi atractiv.
Simplitatea este dublată de eleganţă, unicitatea de varietate. Într-o analiză
atentă, putem vorbi de o potrivire congruentă a valurilor line, calme, „şerpuitoare
şi unduitoare” ale vieţii cu pusee de învolburare şi turbulenţe. Se apropie de
idealul grec al frumuseţii întemeiat pe atributele măiestăţii şi calmului, fără
exagerări şi complicaţii.
Frumuseţea romanului este întruchipată şi în conturarea personajelor,
fiecare având un profil bine definit. Din prezentarea acestora ai impresia uneori
că eşti faţă-n faţă cu ele, că empatizezi cu starea lor, transfigurându-te în
„pielea” lor. Participi efectiv la trăirile lor.
Viziunea autorului asupra subiectului tratat este în
aceeaşi măsură emoţională şi raţională, ipostaze într-o deplină armonie. Deşi
Iriana se ascunde în spatele unor sumbre trăiri, întrevedem în fiinţa ei o
lumină călăuzitoare, un agent spiritual pur şi curat, un factor accelerator şi
catalizator al dezlegării enigmei din viaţa ei. Această manieră de construcţie
literară a romanului îi conferă distincţie şi originalitate.
În romanul „Necunoscuta”,
lirismul este la el acasă. Deşi o carte de proză, eul liric al autorului este
un neobosit culegător de metafore: ”umbră căruntă”, „dependentă de
speranţă”, „muzica picură cristalină”...
Întâlnim la Tudor
Cicu o putere de seducţie a cuvintelor, cu sensuri precise, însă uneori
subînţelese ceea ce dă strălucire şi vervă desfăşurării acţiunii romanului.
Nu ştim dacă autorul a ţinut seamă de sfatul lui Mazuriss
dat lui Vlad, „Ai grijă, prietene, să nu rămâi prea mult între planul real şi
cel imaginar!”, însă cartea este o îngemănare a celor două planuri şi o lectură încântătoare. Povestea te implică în construirea de
scenarii. Îţi pui întrebări, încerci să dai răspunsuri, însă nu te îndoieşti
pentru a nega, ci pentru a confirma credinţa într-un deznodământ bun. O
atitudine cât se poate de spirituală, ortodoxă.
Felicităm autorul şi dorim cărţii drum bun spre sufletul
şi mintea cititorilor!
Vasilica Grigoraş
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu