Cartea de reportaje. Azi, Vergil Matei cu „Întâmplări de peste zi”

O fereastră deschisă spre lume

     Când vorbești despre o anume estetică a scrierii unei cărți de reportaje mi se pare firesc să spui câte ceva despre stilul scrierii acestei cărți, unde a investiga și a scrie pentru cititori înseamnă a acţiona în limitele unei realități privite și prin fereastra unei închipuiri creatoare ce trebuie să facă loc și imaginației. Faustica alchimie a ziaristului cu o misiune liber asumată, care reconstruiește o lume (conform unui „montaj” ce are infinite variante), comportă nenumărate responsabilităţi și impune rigoare, studiu, exerciţiu, curaj. În reportaj trebuie să navighezi printre cuvinte ca o ambarcațiune cu motor ce nu lasă în urmă decât un siaj limpede și firesc, dovedind că reportajul – gen „clasic”, de teren și de creaţie -pornește din pledoaria esteticianului ziarist pentru o anumită estetică a limbajului, investigând în limitele adevărului o istorie a realității. O istorie-fapt de trecere în transcendent a întâmplărilor relatate, care suprapun, de obicei, concepţia de adevăr peste noţiunea de obiectivitate. Cam ceea ce ne-a demonstrat brăileanul Vergil Matei în cartea sa de reportaje „Întâmplări de peste zi” (ed. LUCAS, 2018). Bun portretist, autorul dovedește o preocupare centrală pentru pasiunile şi încercările omului, cu anumite excepţii nesemnificative în ansamblul acestui volum dar, în mod evident, interesat de procedeele povestirii psihanalitice şi caracterul personajelor cărora știe să le citească întortocherile sufletelor și le trăiește dramele. Lecțiile de viață oferite implicit de autor rămân să fie (re)descoperite de cititor, pe parcursul acestei lecturi, în această voluptate a trăirilor, unde obiectivitatea rămâne o iluzie și un efort uman cu o finalitate aproximativă, ori noţiuni conexe precum acurateţe, imparţialitate, corectitudine, exactitate etc. Amintind (în scrierea cărții) despre o anumită poetică narativă (exprimată printr-o altă infinitate de tehnici stilistice), reportajul ne vorbește despre adevăr, păstrând acurateţea faptelor. Autorul are chemarea poeziei lui Zaharia Stancu în pix (vezi: „Măria-sa, Grâul”), dar și ceva din magia vorbelor scrise cu pana smulsă din coadă de păun, ca la Fănuș Neagu, (re)creând realitatea în detaliile ei cele mai semnificative, pentru a găsi narațiunea cu izul poveștilor în ele și, mai ales, un umor sănătos: vezi - De Buna Vestire LECUITOAREA; Cadânele; Povestea pepenilor cu țepi; Ștefăniță; Marița Cobzărița; Pe drumul Plaineștilor; Avionul ucigaș; Caisele lui moș Florea; Crângu Meiului.

     Tabletele/schițe din această carte ne vorbesc despre caracterele unor oameni care au fost (Gineralul; Dialog între ciocan și nicovală), despre necazuri și calamități (Un ceas oprit la ora potopului; Secvențe dintr-o carte a deportării; Hăituială), despre vechi obiceiuri și tradiții uitate în timp (La topitul cânepii etc), ori amintesc de genul pamfletului cu umor (6201, 6202…; Un necaz… în plină vară), dar mai toate tabletele din această carte sunt ca o fotografie a locurilor pe care le-a văzut şi a oamenilor pe care i-a întâlnit la un moment dat. Orice avânt al imaginaţiei sale imprevizibile, interogative nu este o iluzie a unei „întâmplări de peste zi”, ci corespunde unor reprezentări veridice ale unor istorii autentice sub care pana ziaristului cade retezată de concreteţea și prospeţimea întâmplării reale, aici, la  poarta de acces, spre un alt univers decât cel pe care noi cititorii l-am putea bănui. Faptul brut, transformat în istorie a literaturii, cu justificare în principiul moral, se dovedește a avea adâncime, conflict, tensiune, ritm și o extraordinară bogăţie de semnificaţii. Tableta intitulată „Pește pe Malul Bosforului”, amintind de perindările de vagabont ale unuia ca Panait Istrati, prin lume, pare o întâmplare mai neverosimilă decât orice ficţiune. La acest gen de scriere, ca spectacol în a privi oamenii și din interior și din exterior, se poate ajunge numai printr-o documentare atentă și de durată, mult mai complexă unor genuri jurnalistice, pentru că Vergil Matei scrie cu inima înmuiată în călimară. Și o face, după criterii axiologice proprii, în care regăsim primatul epic teatral al unei lumi evadate din fixitatea tipică a unei literaturi dovedite în acest spațiu mioritic. Cine îi citește cartea află cum se trăia sau cum se trăieşte în anumite locuri, ori cum se schimbă sau de ce nu se schimbă lucrurile şi mentalităţile, întucât și reportajul ca și romanul, nu poate exista fără o anumită tensiune interioară, fără un conflict ce provoacă o derulare narativă când e vorba de istoria recentă, dar și de povești de demult: cum e în cazul minerilor, electricienilor, sau când ne vorbește despre hoinari ai străzii și rătăcitori prin lume, bătrâni, deportați ai soartei, cetățeni ai revoluției, diribiști, oameni ai câmpiei… etc. Lumea lui este și lumea noastră și întâmplările „de peste zi” sunt despre oameni uluitori cu vieți modeste care năzuiesc spre „una” ori „cealaltă” din dorința de a îi inspira și pe alții prin faptele lor, dar nicăieri nu te simți mai „om întreg” (cum ar spune Geo Bogza) decât „acasă” la Mărtinești, printre ai tăi, recunoscut pentru „însăilările literare” de pe feisbuc (vezi „Din nou, acasă!”). „Întâmplări de peste zi” e o carte de reportaje jurnalistice, scrisă ca o tămăduire a sufletului, cu așa un mare respect pentru fiecare întâlnire și fiecare personaj, iar rezultatul – poveste lângă poveste – e un al fel de realitate a unei lumi adevărate pe care a surprins-o în straturile subterane ale existenței pline de experiențe și emoții. Vergil Matei scrie cu grația care îți ajunge direct în suflet și cu o anumită detașare a ziariștilor, care scriind despre starea normală a lucrurilor știu că pot descoperi povești spectaculoase și emoționante în orice întâmplare și oricare individ. Da, fiecare avem poveștile noastre, doar ca nu le spunem chiar așa simplu unor straini; numai că autorul, atunci când se întoarce cu gândul la Mărtineștiul natal, are sacul cu povești doldora, că te mai și minunezi de unde le mai ține minte pe toate. Prin aceste tablete/schițe/însemnări reportericești, autorul ne propune o viziune narativă asupra lumii. El nu există fără o „poveste” (din plasa de bagaje a bunicilor săi), nu e receptat până la capăt dacă nu generează o emoţie în cititorul său și nu trezește interesul propriului spațiu și timp al scriiturii sale dacă nu este conectat la realitate și la actualitate. O carte de veritabile restituiri literare spațiului brăilean, prin care cititorul este invitat să participe, ca la o șezătoare, la lumea strânsă în colecția de amintiri a unui povestitor matur în marginea celor trăite și văzute pe spirala vieții. Și totuși, volumul pare a amâna, deocamdată, tentația scrierii unui roman rural a durerilor înăbușite, a unor oameni trăitori cu vâlvătaia himerelor și a viselor.

    Cum vedem și în această carte, scriitorii se întorc, mereu şi mereu, la acele experienţe făcute pe om, pentru a nu se uita vreodată şi lua aminte de cei contemporani. Satele românești sunt doldora de astfel de experiențe umane. Astfel de abordări ale prozei întâlnim la prozatorii analitici, dar autorul se detaşează de această specie literară, acordând toate privilegiile, în exclusivitate aproape, emoţiei, fără a specula tipologia caracterelor şi a se pierde în teorii. Atenţia sa este  îndreptată asupra argumentului estetic din rândurile scrise, literar vorbind, este pecetluită de o eleganţă acaparantă asupra cititorului și doar morala e totdeauna una înaltă, superioară convenţiei sociale. Iar Vergil Matei mânuieşte subtil vâltoarea sufletelor încondeiate, trecute prin malaxoarele caznelor și pe de altă parte are şi conştiinţa că suntem locuitorii unei lumi riguroase, că există ordine şi că prozele nu dau soluţii ci numai deducţii, după citirea unor întâmplări fără o prea mare însemnătate. Dacă am avea noi dezinvoltura cu care acei înaintași ai literaturii se plimbau prin acel secol al lor, cu o siguranță nepieritoare, poate am mai schimba istoria, pe ici pe colo!

                         (cronică apărută în SPAȚII CULTURALE nr. 65/iunie-iulie, 2019)