Mașina de gândit

Mașina de gândit

(din seria gândurilor răzlețe)   

  

     Citind, în tinerețe, cartea impresionantă despre „Călătoriile lui Gulliver” a lui Jonathan Swift, un oarecare amănunt (?) m-a urmărit mereu. Prin partea a treia a Călătoriilor... Swift lua în râs mașina de gândit a lui Ramon Lull în care se credea că se va afla revelația sigură a tuturor tainelor lumii și propune el o altă mașinărie alcătuită din cuburi de mărimea unui zar, pe fețele cărora stăteau cuvinte scrise. Printr-o serie de manete neobișnuite se roteau cuburile și cuvintele afișate (puse într-o anumită ordine) trebuiau să ofere ceva inedit. Stăteam la umbra nucului din via noastră și mă închipuiam manevrând la manetele mașinii de gândit și LUMEA plină de fraze trunchiate, pe care aveam să le scriu mai apoi într-un caiet, avea (credeam eu) să ofere lumii un sistem enciclopedic al gândurilor. Dar când am descoperit fraza scrisă de Emil Cioran (Cartea amăgirilor): „Câtă viață ai pus în gânduri, atâta moarte este în tine!”, am renunțat la ideea mașinii de gândit. Un poet orădean ( a cărui carte a ajuns recent la mine) spunea că prin poezie el poate comunica cu privirea. Într-un anume fel, lumea fiecărui poet fiind o lume a simțurilor personale, cred că prin gânduri simțurile noastre se deschid spre taine. Și cum cuvintele noastre „par ieșite/din gâtlejurile noduroase/ale arborilor/lăsați să potolească/incandescentele sclipiri/dintr-o noapte fără lună” (poemul se numește: ARDERE), doar gândurile cu evidențe acoperă tainele din subsolul poeziei. Dar noi, avem „nefericirea de a fi destul de nefericiţi”, după cum spunea Cioran, aşa că „Merge marea, merge cerul împovărat de stele/ Numai corabia şi noi ne-am oprit între ele”. (T. Arghezi). Ne-am oprit şi nu mai vrem să mergem înainte. Va fi poate prea târziu (cum spunea Petre Ispirescu în „Omul de piatră”): „O, Doamne! Da greu somn am mai dormit”. Şi, atunci, la ce bun ne va mai fi trezirea aceasta? „Cine să măture lumea cu toate templele, învăţăturile ei prea stricate?” – cum scria poetul Ion Gheorghe, unul dintre puţinii poeţi adevăraţi ai acestui neam şi despre care atunci când am scris titlul eseului „Ion Gheorghe – un poet controversat”, într-o carte a mea, alţii mi-au sărit la beregată, ca mielului în pragul Paştelui. Poate că omul ar suporta cu un curaj neînfrânat durerile, nedreptățile și tot ce i se aruncă în spinare, dacă n-ar fi singurătățile care le însoțesc. Fiindcă (spunea Cioran) „omul suportă mai ușor moartea decât singurătatea”, că nu este nimic palpabil decât TOT ce trece. Adică acel sentiment care l-a smuls dintre noi și pe Eminescu. N-au fost cruţaţi nici părintele Anania, nici poetul Ioan Alexandru... Nichita, Labiş sau Zaharia Stancu etc, despre care în copilărie atât ştiam: descoperisem nişte zei, şi cărţile pe care ei le trudiseră în acei ani teribili, care îmi făcuseră mie o altfel de imagine asupra unei lumi, în care, fără ei, aş fi bâjbâit la nesfârşit. Și în care, în timpul vieții lor, s-a aruncat cu tot ceea ce e mai murdar în gândirea lor „înălțătoare”. Nu pot face şi eu greşeala unora, acum, împins de alţii să arunc şi eu cu zoaie în aceştia. Nu pot s-o fac. Mă trage de mânecă E. Cioran care-mi spune: „cine are vreo părere sigură despre vreun lucru oarecare dovedeşte a nu se fi apropiat de niciuna din tainele fiinţei”. De aceea nu pot să arunc în ochii altora cu jarul din vatră, uitând de puţinele îndemnuri labişiene: că ni se cuvine „pentru dansul de flăcări şi roţi –/ nimic pentru tine, tot pentru toţi”. Da, cititorule, îmi cer eu iertare faţă de toți: „sunt vinovat c-am risipit în vânt/ din ce mi-ai dat, fuioare de lumină”. Când abia porneam în literatură (aveam 18 ani şi mi se pregătea de către DESTIN debutul) – redactora şefă a unei reviste de cultură îmi spunea: „Vrei să faci literatură? Dar l-ai citit pe N. Breban?” Auzind de la mine că nici nu ştiam de existenţa acestuia, m-a tras de-o parte spunându-mi în taină: „Neapărat să-l citeşti. E un mare scriitor. Citeşte „Animale bolnave” şi după aceea mai dă pe la revistă”. Am să spun Tatăl Nostru de o sută de ori şi Înger, îngeraşul meu, tot de o sută de ori, până când pescarul din „Bătrânul şi marea” al lui Hemingwai se va ridica în picioare în barca lui, victorios, înfăşurând toată funia pe care i-o aruncase peştelui cel mare. Şi, ar fi zis, abia atunci când îl va fi prins: „O să mă odihnesc data viitoare, când o să iasă afară”. Pentru că El ştia că peştele se afla într-adevăr acolo, în mâinile lui, iar spinarea peştelui care se ridica deasupra valurilor nu era un vis. Sigur că nu e un vis ceea ce trăim cu toţii astăzi. Visa Sonia din „Unchiul Vania” când se ruga în genunchi tatălui? „Ar trebui să fii îndurător, tată! Eu şi cu unchiul Vania suntem atât de nefericiţi!”. Tot atât de nefericită ca şi literatura română de după Eminescu, de după Cioran....  „O portiţă există: aici,/ unde nu te mai ajută mintea şi/ femeile/ mai scormonesc prin jar”, NU? Citesc – şi n-aş vrea să cred spusele poetului – că totul va fi un cântec în pustiu. Iar mărturiile care vor mai veni (plus versurile lui Coşbuc, Radu Gyr, etc...), toate acestea, de un vizionarism kafkian (ieri ca şi azi), par a se repeta la nesfârşit. Nu sunt deloc fragmente apocaliptice şi nici ciudăţenii ale vreunui straniu personaj din Kafka, ci doar trimiteri de o parte şi alta a conştiinţei – care îi trasează realităţii graniţele unui tărâm, în care privirea largă a cronicarului e fixată halucinant pe acest tablou al neliniştii, care a pus stăpânire pe sufletele noastre. Iar tot ceea ce ne traduce şi nouă poetul, nu sunt viziunile unui poet (sau pamfletar) care trăieşte în vis. Poate doar inspiraţia că fluxul câmpurilor magnetice ale creierului îi dau sentimentul că se identifică singur (de subliniat) „cu circul şi arderile” chimice interne ale unui popor – uitat de acel Dumnezeu care, atâtea îi promisese, în opera sadoveniană „Baltagul”! Și nici nu aș face aici, pledoarie pentru un poet necunoscut, dar când scrie un poem poetul moare câte puțin pentru a povesti și altora, în „gânduri de taină”, despre frumusețea unei lumi nevăzute, pentru că „interiorul durerii” e lăcașul din care îi vin cuvintele. Să nu ne ferim, așadar, de durere, pentru că „ea este gura de sânge a cântecelor” – spunea Nichita, îndemnând cititorul spre intensitatea trăirilor din scrisul vreunui autor și, abia în al doilea rând, către precizia exprimării sale. Un sfat de memorat.