Cartea de poezie.

Pe umerii cerului – dansând cu fulgerul

     Ștefan Dima Zărnești merită o mai înaltă preţuire în cuprinsul generaţiei d-sale, încă, împotriva aparenţelor, neașezate satisfăcător; că, intuind energia cuvântului „creator”, poetul e cu un pas înaintea vremii, grăbit fiind să ajungă înainte de timp şi de orice, acolo unde s-a zărit a fi trimis să ne aducă un nou mesaj, conştient că fiecare obiect are misiunea sa în cuprinsul cosmic: „Hai viață trăiește-mă/Gustă-mi suspinul/Fericirii/Și-nvață-mă cum se moare/Puțin câte puțin/Cu cel care vine plângând/de vorbă cu tăcerea/Dansând cu fulgerul”. Deși debutează editorial în 2005, cu placheta de versuri „Școala de îngeri”, Ștefan Dima intră cu adevărat în viața literară prin 2008, cu volumul de poezie: „Cerul căzut pe gânduri”, urmându-l, la aproape un an, cu volumul „Dansând cu fulgerul”, semnat de pe acum cu numele Ștefan Dima Zărnești. Volumul a apărut la ed. Teocora, 2009. Lectorul său, Dumitru Istrate Rușețeanu, în cuvântul înainte al cărții, face următoarea remarcă: „Ștefan Dima Zărnești construiește metafore în dorința de a  atrage atenția asupra trăirilor lui dependente totdeauna de experiența trecutului” și nu e departe de adevăr. În acest nou volum, poetul se va dezvălui cititorului prin Ființa tragică a rostirii unui poem simplu și viguros, dar și pe greutatea semantică a Spunerii neromanțate ce decurge din faptul că a fost un copil abandonat de mamă, unui orfelinat, pentru a fi smuls mângâierilor Vieții și Iubirii nevinovate.

      Volumul atrage, în primul rând, printr-o poezie construită voit pe aforisme (exemplu: „Sinceritate”) și tehnica modelului haiku. Exemple: „...Aripa/Un zbor și un ecou/Trag ușa norilor/Să pice pe gânduri cerul” (în „Dacă”). Sau atunci când folosește proiecția „cuvintelor stelare” (cum spune) în fulgerări de lumină pentru suflet, ca metodă: 1. (vezi „Amurg”): „Două jumătăți întregi/Spălate cu soarele tăcerii/Acompaniază universul”; și 2. (vezi „Orizont”): „Dincolo de infinit/Viața și moartea/Două păsări de nimic”.

      Genul acesta, epidictic și aforistic îl regăsim și-n poemul „Nefilosofică”: „Dansând cu fulgerul/Mă-nalț pe umerii cerului/S-aprind lacrima unei stele”. Poeme precum: „Nebucurie”; „Un fel de școală”; „Truda mișcării”; „Sinceritate”; „Răsucire”; „Vorba tăcerii” etc. sunt poeme reușite în acest sens. Poezii, pe care citindu-le şi recitindu-le, ai senzaţia că rămâi în aşteptarea luminii cereşti care întârzie şi ea, că ceva e în afara timpului, în această poezie a lui Ștefan Dima Zărnești, că asistând la vorba de taină a poetului chemat de Dumnezeu: „Dumnezeu mă strecoară/Scâncet pe sub poartă”, sufletul tău se zbate între „loviturile de bici ale vieții”, doar-doar am înţelege că avem altceva de gândit (dacă priveşti în acele clipe cu „altfel de privire” viața. Cu acestea, Ștefan Dima Zărnești continuă să își seducă cititorul prin misterioasa culoare a unor tablouri cu mare încărcătură poetică, din care poetul, pictor de cuvinte, își deschide „ușa sufletului/pe fața ogilnzii”.

      Timbrul poetului îl vom regăsi, cu certitudine, în poemul „Sfidare”: „Alerg pe lângă realitate,/ ca un cal deochiat de drum/Doamne/cât o să mai cad/Din pomul durerii?”. Asocirerea cu orice preț a unor cuvinte din familii diferite, pentru a da un sens gândului, nu conduce întotdeauna la poezie: o demonstrație în plus (nefericită, zicem noi), de a da o conștiință ironică realității, ori venită din dorința de democratizare a discursului liric, o vom reda spre exemplificare: „sângerând a lacrimă”... „mi-s ochii ruginiți”... „cu miros de sunet”... „plângea un glonț”... „ascult plinul neplăcerii”... „zbor dezbrăcat” etc.

      Afirmația lui Marin Ifrim din postfață, este de asemenea punctuală: „Pe alocuri el folosește oximoronul. Uneori îl prinde la timp, cum se spune”. Exemplificăm și noi: „se-ntunecă a lumină”; „ce 'nalt e adâncul”; „prin raiul iadului” etc. În noua sa carte de poezie, Ștefan Dima Zărnești, răsplătit abundent cu iubire, acum la maturitate, aproape idolatrizat de cercul de prieteni din strada Umbrei, nu pare surprins de exploziile acestor noi vremuri, pe care o fac mai tinerii săi confrați postmodernismului.

     Poetul pare a da mai multă atenție în a descoperi și în a da o formă cuvintelor așternute pe coala de scris, ambivalența interpretării unor gânduri și libertatea opțiunii acestora pentru facerea și desfacerea sensurilor. Să-i exemplificăm dorința, prin superbul său poem intitulat sugestiv ”Vorba tăcerii”: „Într-o zi/mi-a zis un om:/- Uite un soare copt în pom!/i-am răspuns c-un zâmbet mut/E un fel de mult mai mult/Din sfârșitul ne-nceput...”. Așa cum îl știm uneori, privindu-ne de pe „umerii cerului”, încercând să aprindă candela stelelor în noi și noi poeme, cine știe ce semințe îi vor mai încolți în zăpezile gândurilor. Cu această carte de poezie, Ștefan Dima Zărnești se înscrie pe orbita poeţilor buzoieni ce se plasează într-o stare de confort spiritual specific poeziei pentru adolescenţi, adică acei autori care îşi ating în acest chip nobilul scop de a sensibiliza, de a împărtăşi, din bucuriile şi frumuseţile sufletelor lor pe toţi cei îndrăgostiţi de poezie.