Rătăcirile lui Don Quijote în vreme de „Război și
Pace” (8)
Când, ajuns la finele primului volum din „Război și pace” a lui L.N. Tolstoi,
am citit scena bătăliei de la Austerlitz, aceea în care prințul Andrei
Bolconski „nu mai văzu însă cum se isprăvi lupta”, deoarece un soldat francez
din apropierea lui „îl lovise puternic cu ceva în cap” și el cade, rănit, pe câmpul de luptă, m-am întrebat a
una și a o mia oară de ce privise el cerul, cu alți ochi și rostise ca pentru sine: „altfel alunecă acum norii pe
cerul înalt și nesfârșit”. Cum altfel?!
Spune prințul: „De ce oare n-am văzut mai înainte cerul acesta așa de înalt?”
Și am recitit scena descrisă de Tolstoi (cap. 16 partea III, vol 1) de
nenumărate ori. Dar tot nu m-am dumirit cum e să priveşti cerul şi să înţelegi
că acolo e moartea. Pesemne, doar să fii în locul lui Zaharia Stancu (din
relatarea Sânzianei Pop), cel care fugea de moarte cu tot cerul deasupra sa:
„Nu ştii? Mă caută moartea. Dacă nu fug, mă prinde imediat”. Apoi, dintr-o
dată, ai revelaţia bătrânului Lev Nicolaevici Tolstoi (descrisă de Ion Druță),
la miezul nopţii, prin pădurea de la Iasnaia Poliana: „Nu există moarte, nu
există moarte!” - ca un ţipăt disperat ţâşnit peste un continent pustiu. Şi, pesemne, ecoul încă mai răsună în pădurea de
mesteceni. Laşi cartea de o parte şi rămâi pironit cu ochii în gol, ascultând
ecoul strigătului îndârjit al bătrânului Tolstoi, alergând ca Zaharia Stancu cu
moartea pe urmele sale.
După ce trupele lui
Kutuzov părăsiră Moscova, fără nici o bătălie, și trupele lui Napoleon își
făceau apariția la porțile Moscovei părăsită de locuitorii ei, familia
Rostovilor părăsiseră conacul cu ceva calabalâc și ofițeri răniți poposiți la
conac după retragerea bătăliei grozave de la Borodino. Într-o caleașcă se afla,
în acest convoi, și prințul Andrei, grav rănit de o ghiulea care-i sfârtecase
stomacul pe câmpul de la Borodino. Convoiul Rostovilor poposise în satul
Mătișci. De acolo, în urma lor, mult în depăratare se zăreau focurile din
Moscova. Moscova ardea din temelii. La Mătișci află Natașa Rostov (fosta
logodnică a prințului Andrei – după moartea soției sale Liza se logodiseră), de
prezența lui Andrei printre ei. Toți ai casei știau de prezența prințului
acolo. Natașa află asta abia într-o seară. Cu o lumânare în mână ea se
strecurase prin odăile răniților și ajunse în camera unde zăcea fostul ei
logodnic. Scena reîntâlnirii dintre cei doi eroi e zguduitoare: „Era așa cum îl
știa; dar culoarea aprinsă a feței, ochii strălucitori ațintiți ca-n extaz
asupra ei și, mai ales, gâtul delicat de copil, care apărea de sub gulerul
răsfrânt al cămășii, îi dădeau un aer de copil nevinovat, pe care ea nu-l
văzuse niciodată la dânsul”. La vederea
Natașei, el zâmbi și-i întinse mâna. Era cu Evanghelia la căpătâi. O ceruse în
ultima vreme doctorului. În agonia sa, de dinaintea apariției fetei, prințul
tocmai și-o imagină pe Natașa: „nu așa cum și-o închipuia dinainte, adică numai
cu farmecul frumuseții ei; îi văzu pentru prima oară și-i înțelese suferința,
sentimentele, rușinea și căința”. (Era vorba despre căința Natașei, care rupsese
logodna cu prințul, pentru că iubirea instantanee pe care i-o arătase
ofițerului Anatol Curaghin îi luase mințile). Anatol „stricatul acela”, era
fratele soției lui Pierre Bezuhov. Apoi, fuga cu troica, eșuată, de fapt o
răpire plănuită de ofițer, lăsase în inima amândurora răni adânci. Pierre
Bezuhov fusese acela care îi făcuse cunoștință lui Andrei, cu Natașa. Era la
balul dat în noaptea de revelion, 1810, la un mare demnitar din epoca
Ecaterinei, bal la care fusese invitat însuși împăratul Alexandru. Prințul o
invitase la dans iar Natașa atâta așteptase: „Te așteptam demult” – părea să
spună. Prințul era unul dintre cei mai buni dansatori ai timpului său iar
Natașa dansa perfect. Când îl cunoscuse (la acel dans) pe Andrei, Natașa
„niciodată, în viața ei, nu fusese atât de fericită”. După bal prințul Andrei
le făcuse o vizită Rostovilor pentru a se convinge de dragostea iscată din
senin pentru Natașa. Apoi la nici trei săptămâni (după o discuție încurajatoare
cu Pierre, Andrei descinse la Rostovi pentru a-i cere mâna logodnicei sale). Și
din acel moment i se hotăra destinul. În acea zi Andrei o întrebase pe Natașa
dacă-l iubește, iar ea răspunsese printre lacrimi de plâns: „Ah, sunt atât de
fericită...”...
Dar să ne întoarcem la acele
zile de dinaintea morții lui Andrei Bolconski. Aflând de la Rostovi că fratele
ei se afla împreună cu Rostovii la Iaroslavl, prințesa Maria le făcu o vizită.
Prințesa Maria fusese cea care presimțise (după logodna fratelui ei cu Natașa)
că el iubea pentru prima și ultima dată în viață. Când prințesa sosi la
Rostovi, Natașa era la căpătâiul prințului Andrei. Pe patul de moarte prințul o
întreabă pe sora sa dacă s-a întâlnit cu Nicolai Rostov, spunându-i cât de mult
o iubește acela. Apoi îi vorbește despre cele citite în Evanghelie. Asta pentru
că: „Prințul Andrei nu numai că știa că moare, dar și simțea că moare, că a și
murit pe jumătate”. Când Natașa, aflată în ultima zi la căpătâiul lui Andrei,
fu întrebată de acesta dacă va trăi, ea îl încurajează: „sunt convinsă, sunt
convinsă!„ Iar el dă replica nimicitoare: „Ce frumos ar fi!”.
Facem ce facem și revenim
la iscusitul și temerarul Don Quijote fiindcă el bântuie în fiecare dintre
personajele lui Tolstoi. Dacă e să-l asemănăm chiar pe împăratul Napoleon cu
Don Quijote veți fi mirați și pe bună dreptate o să vă și întrebați: de unde
până unde! Păi, ia să vedem ce scrie Tolstoi despre împărat: „El, omul
predestinat de providență să joace rolul trist și silit de călău al popoarelor,
își închipuia că scopul faptelor lui era binele popoarelor, că putea să dispună
de soarta a milioane de oameni și să facă binele prin putere”. Și parcă îl
vedem pe Don Quijote care plecase în călătoria sa prin Spania, cu aceleași
gânduri. Iar pentru a-și duce la împlinire gândurile avea nevoie de ceva vrăjit
care să-l apere și să nu mai iasă cu coastele rupte din fiecare încercare.
Prilejul se ivi curând, când îl întâlniră pe bărbierul care-și purta lighenușul
de bărbierit pe cap, ca urmare a ploii care începuse. Acesta i se năzări lui
Don Quijote a semăna cu acel coif de aur purtat, cândva, de cavalerul Mambrin.
Atacat fără veste, bărbierul lasă măgărușul pe care călărea și o ia la
sănătoasa pierzând și „coiful” de pe cap. Acum i se dă și renumele de „Cavaler
al Tristei Figuri”, de către scutierul Sancho. Și astfel „înarmat” (cu coif
vrăjit pe cap, cei doi pornesc mai departe, spre noi aventuri cu speranța
scutierului că stăpânul său va face „rost a ajunge mai repede rege” și-al face
pe el conte.
Dar și unora și altora
viața avea să le semene cu o pândă continuă,
încordată, răbdătoare, până într-o zi când
Moartea le va arăta (unora) un căpeţel de lumânare ce stă gata să se
stingă şi, îl va arăta, şi le va spune că e al lor. Şi nu va putea face nimic
să-i stopeze stingerea, chiar dacă cineva s-ar numi finul Morţii. Fiindcă nici
Moartea chinuită de moarte de năstruşnicul Ivan Turbincă al nostru, nu poate
schimba cursul şi orânduielile lumii.
FLV
(va urma)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu