Înălțarea prin iluminare
Motto:
„Iată,
graiul suflării mele clocotitor se face pentru voi
și
am să vă învăț cuvintele mele”
(Proverbele lui Solomon – cap.
1/v.23)
Deschidem placheta de versuri „Icar – extazul zborului și al iubirii”
a poetului Traian Cristea cu gândul la învățătura biblică: „pentru a cunoaște
înțelepciunea și învățătura, pentru a înțelege spusele adânci, pentru a dezveli
învăluirile cuvintelor… și a-i face
judecății dreptar” (Proverbele lui
Solomon cap. 1/v.2-3), încercând a ne teleporta odată cu cititorul în
spațiul său ideatic. Și ne vom ține aproape cititorul pe acest tărâm al mitului
lui Icar, fiul lui Dedal, pornit în zborul temerar cât „mai aproape de soare…
în netimpul de acolo” din dorința de curățire sufletească prin Iluminare.
Pornind de la o cugetare freudiană a visului şi delirului care se nasc din
astfel de refulări, omul, chiar se naşte îngrădit, şi îşi trăieşte continuu
zădărnicia unei aspiraţii către iubire, o viaţă „a Fericirii de-a fi”,
comunicarea neîngrădită cu Dumnezeu, sau „uitarea de sine” și cele trăite în labirintul în care fusese
întemnițat până la temerarul zbor.
Cu apariţia
plachetei „Icar – extazul zborului și al iubirii”, Traian Cristea îşi
singularizează vocea lirică, poemele situându-se la graniţa dintre eseul
filozofic cultivat de E. Cioran şi imnul orfic, dar plonjarea sa poematică, în
acest spațiu/timp al Poeziei, îşi are drept coordonate tridimensionale: iubirea,
zborul
ca evadare dintre tenebrele unei vieţi provocatoare cu trăirile ei şi iertarea
îndreptățită pentru curajul de a cutreiera („în zbor”) spații noi de iluminare.
Și astfel nouă, nu ne rămâne decât retorica întrebare a desprinderii de Lumea
aceasta în „netimpul de acolo”: „ce fel de dragoste îmi poate/ oferi/
pendularea/ între aspirație/ și ,negație?” Să însemne şi această aspirație spre
iubire, când „sufletul nu se poate cățăra pe cuvinte, nu/ poate fi cascador al
ispitelor nici-vânzător/ ambulant/ de indulgențe”, o continuă alergare spre
acel El-Dorado al poeziei, țintit ca tărâm al Frumuseții și Izbăvirii, trofeul
unor deşertăciuni ale vieţii? Dar cum drumul din labirint, în zbor temerar,
înseamnă și desprinderea de toate ticăloșiile pământenilor, o astfel de
teleportare în poezie se face cu multă Lumină: „evadez din labirint/ iertare
păsări de pradă/ iertare/ v-am dezamăgit!/ Poezia! Un alt cer/ candelă în
propriu-mi abis” (Suspine dinspre Icar).
Iar „sufletul” cu care poetul reazemă cerurile rostirii sale şi ne sugerează nouă – ceea ce Cioran numea
„suspendarea totală a timpului” – ne trimite cu gândul la biblicele
proverbe ale lui Solomon și sunt
învățăturile unui „însetat de dreptate” cu o nouă deschidere spre bucuria
simţurilor. Anunțând totodată („…spun ție
Nenumito aceste vreascuri de gând”) o schimbare în sensul găsirii timbrului
propriu. Adică: un discurs retoric nou, ca o pendulare care să dea încredere
şi, mai apoi, îndârjire în partea zeiască din om. În această pendulare ludică,
poetul va lăsa loc şi altor cuante de timp, care să lărgească mereu şi mereu,
alte orizonturi, unde imaginaţia sa se va cristaliza într-o nouă realitate, ori
altă lume paralelă, din care-şi va cere jertfa iubirii pentru a îndepărta sau
măcar a amăgi, slava deșartă: „…hei tu prostule, visând/ zborul către arginți/
chivernisit de satan/ poți să te crezi Socrate poți/ să dai mâna cu/ șerpii din
Caribda cu/ iubirea din ochii cameleonilor dar/ nu te crede Dumnezeu…
/Lunecoasă-i slava deșartă!” (Slava
deșartă). Multe poeme sfârşesc prin tot felul de constatări aforistice. La
finalul fiecărui poem, aşezat cuminte în pagină, se bolteşte un cer al zicerii
ca în parabolele lui Solomon, în care poetul îşi pune în matrice mesajul.
De-a lungul şi
de-a latul acestor sfâşieri neromantice, agonia învinsului rănit de Destin, se
lecuieşte prin voluptăţi paroxistice (asemănătoare imnurilor orfice): „eu – vis
năvalnic/ ea – visare adâncă/ eu – sete ardere adâncă/ ea – lumină-n sfântă
rodire/ eu – aripă miruită-n iubire/ sub astre beteală subțire de dor… (Eu-ea trup unic).
Realitatea chiar
trebuie chemată la viaţă ori interzisă, sugera Cioran, de cele mai multe ori,
viaţa chiar are câte ceva din „spectacolul escrocilor prestidigitatori”, iar
Icar chiar e îndreptățit să dea sentinţe: „prea m-ați ticăloșit cu răsfățul
minciunilor!/ urla bietul în sălile întortocheate încâlcite de/ potlogării/
zdruncinând labirintul” din (Colcăie
labirintul), și versurile nu pot fi decât acuzatoare. Dar și această
desprindere de ticăloșiile pământene, printr-un gest acuzator, își are temerea
ei: „o spaimă e orice plecare”.
Expresia directă
a verbului a ierta și a iubi, din versul scris îl avantajează pe autor pentru
că sinceritatea este aici o calitate a poeziei, iar glasul său poetic se
materializează la umbra cărţilor care i-au înflorit viaţa: „…am iertat și-am
iubit tot/ ce m-a străpuns cu stele și/ groază uitându-le numele/ păcatele
vinovate de iubire…/ Câtă generozitate cineva a vrut/ să-mi schimbe crucea căci
împovăra calea/ către Sublim” (Refuz
subtil…).
Motivată,
critica de azi își pune firesc întrebarea: care sunt temele majore ale poeziei
actuale și chiar poate fi formulată întrebarea, așa cum spune poetul cu privire
la „poeții zăcând letargici pe un talger de/ balanță…”: „Ce poezie ne trebuie nouă?” (vezi: Starea de iubire). Pe de o parte, în poemele lui Traian Cristea, observăm
o aplecare predominant anticipativă spre poezia confesivă: a fragmentarismului în redarea trăirilor secvențiale, a ipostazelor
reflexive de comunicare, iar pe de altă parte, o îmbrățișare fericită a
discursului vulcanic de tip homerian specifică narativității: a privirii în oglindă și rostirii în spații
restrânse constructiv, unde gânditorul este trăit ca predestinare a ființării
noastre vremelnice și în care glasul poetului rămâne predominant.
Un frumos poem
(ca imagine a iluzoriei lumi ce poate fi atinse), e poemul„Iluminare”, scris cu furia unui Icar aţintit cu privirea spre cer,
prevăzător la pericole și reamintind pământenilor mesajul său: e timpul
iluminării. Pentru frumusețea lui îl redăm integral:
…„nu se consumă nici de vânzare nu e
zâmbetul buzele brațul iubirii” - mi-a grăit orbul
clarvăzător
„Dragostea frunză nu-i nici pomadă sau troc
rușinos între negustori…”
Să
urcăm până la ea pe scări însuflețite de
ritmul
neastâmpărat al cordului.
„Acolo
unde domnește iubirea și Arcadia
Poate
fi atinsă…”
„Cuvintele sunt ca
sufletul” (cum stă scris în Cartea Splendorilor), n-ar reprezenta nu numai cheia cu care poetul îşi
deschide inima, dar şi un adevărat crez, iar strigătul lui e pentru a anunța
pericolul alunecării în poezia teribilistă a „zgomotelor” care nu transmit
nimic terapeutic: „…arlechini cățărați pe/ trambulinele de cuvinte, iertare!/
nu fiți naivi vă știm numărul/ fiți nărăvași sublimi ai luminii din amforă/
înmuguriți-vă cuvintele sufletul/ din pulsațiile Evei rodiți-i nopțile cu flori
de/ cais și poeme nescrise” (Fericirea de
a fi). Poetul, acest Orfeu modern al poeziei, are credința că „poemul (e)
flămând de adevăr”, și „respiră prin versuri friguroase nervoase sticloase”
(imagine inedită) iar rostul poemului e să lase „loc inimii pentru susur”
(emoție – „Flaut sublim” după autor).
Prin poezia lui Traian Cristea, cititorul va aluneca, cu certitudine,
dinspre concretul lumii imediate spre tărâmul iluminat de puterea Poeziei cu
efect terapeutic. Împăciuitor cu toată lumea poetul se adresează, fie și
printr-o „epistolă târzie”, pentru
împăcarea lumii care nu-i mai aparţine dar își îmbrăţişează cu iubire
nedreptatea făcută: „…Strig vouă <binefăcători> ai mei: vă iubesc,/pentru
nenumăratele lovituri sub centură/ pentru ferocitate dispreț și pentru
cuiele/bătute în crucea pusă-n spinare; m-ați răsfățat/pentru două
vieți/Tâlhărindu-mă cu admirație n-ați reușit totuși/să-mi prăduiți și credința
lumina zborul…” (Sublim!-n.n).
Poetul Traian Cristea, în neostoită căutare a rostului poeziei, poate afirma cu
tărie, la capătul acestui zbor – ca desprindere de tot ce a însemnat „în
labirint” acele „ambiții martirice” în „balamucul din jur” luat de unii „drept
festival” – că Poezia e și leac pentru suflet dar și liturghie
vindecătoare pentru deșertăciunile de tot felul. Spre deosebire de Arthur
Porumboiu care atribuia doar „luminii” o înțelegere aparte în poezie,
simbolistica și semantica „luminii”, a „fântânii”, a „extazului semințelor” și
a „misterului în mister” îi dezvăluie poetului Traian Cristea aspirația
blagiană a crezului poetic. Dicţiunea rostirii în frază e sigură şi relevantă,
şi versul ridică sentimentul la proporţii de sfinţenie a rostirii; de aici o
posibilă interpretare a candorii și senzației de spovedanie ori rugă în care se
lasă cuprins cititorul.
FLV
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu