Cum se termină
poveștile...
(din
seria gândurilor răzlețe)
După cum văd, la sosirea mea acasă, cineva
aștepta finalul povestirii „Necunoscutei” din Grecia și eu, pesemne, curmând
brusc scrierea acestei povești neelucidate, transmise cititorului meu în
foiletoane, am produs mare dezamăgire... Să fi amuțit glasul povestitorului? Să
fi ales el calea tăcerii, o cale și asta, grea, hamletiană, parcă nici mie cel
care îi știe povestea nu-mi vine a crede! E și această tăcere un mic poem: „Ea,
furişată pe o portiţă a grădinii...” În
faţa porţii grădinii „împodobiţi în chip/ fantastic, alergând de colo/ colo
scoşi din minţi...”, vom fi tot mai puțini: cel care o scrie, cititorul care
așteaptă și „necunoscuta”. Ştiţi ce ar trebui să spun acum, în clipa asta? „Au
uitat de mine... nu-i nimic... voi aştepta aici...” (exact ce a spus şi lacheul
Firs, bătrânul de 87 de ani, din „Livada
de vişini”). Şi trebuie să-l credem. Dacă m-aţi întreba pe mine, cum ar
trebui să privim această curmare a poveștii, v-aş spune: cam cum privea şi V.
Pârvan pe fereastră, pe cerul îndepărtat, „sfărâmarea ideală a norilor”.
Cititorul simplu ar vrea „epicul gol şi doritor de realitate” – cum a pecetluit
în slovă G. Călinescu. Dar autorul ştie că eroul său trăieşte „rotativ”, cum
spunea, despre personajul lui Creangă (moş Nechifor), însuşi ilustrul critic.
Să reamintim cititorilor doar o singură frază, celebră, din acest gogolian al
Humuleştilor: „de ar avea codrul ista gură să spuie câte a văzut, cumplită
pătăranie ne-ar mai auzi urechile”. Ce frumos se pisicea frumoasa evreică Malca
(reţineţi acea intonaţie cu tâlc care depăşeşte deja sensul curat al
cuvintelor): „Să nu mai zici că vine lupul, moş Nechifor, că mă vâri în toate
boalele!” – „Nu că zic eu, dar chiar vine, iacătă-l-ăi!” – „Văleu! Ce spui?!”
(şi iar se luă Malca cu braţele ei şerpuitoare după gâtul moşului – ţineţi
minte?). De aceea, dragă cititorule, eu zic, ca autorul să mai tărăgănească
cumva povestea... că tare ne-ar prinde bine!
Aş fi vrut să-i răspund cititorului meu
și cu vorbele lui Polonius: „Fata mea,/ Nu lua drept foc lucirile acestea,/
Căci ard făr să-ncălzească şi se sting”. Ca povestea frumoasei tătăroaice pe
care am scris-o cândva în tandem. Și despre care Ion Lazu, în cartea sa „Nu putem pleca toți din România” (ediția
eLiteratura, 2018), la pag. 288, spunea: „Cine ia în mână, spre lectură, micul
roman Tătărușca, sub semnătura
tandemului Tudor Cicu – Mihaela Roxana Boboc, știe probabil că acest dublet
scriitoricesc – era să zic: acest autor androgin – a mai editat acum ceva timp
volumul de poezii Cel mai frumos cântec
vine pe furiș, care s-a bucurat de o frumoasă primire din parte cititorilor
dar și a criticii literare”. „Ce este până la urmă Tătărușca noastră?”, se întreba conu Ion Lazu. Pentru a-i putea
răspunde va trebui să mă teleportez în timp, pe vremea copilăriei mele, în
satul dobrogean Azaplar. Copil încă, mă mai urmăreau ochii trişti până la
căinţă ai fetei de tătar, vecin cu noi, un arnavut, nu se ştie cum pripăşit
prin mahalaua noastră. Mă mai urmăreşte şi azi chipul fetei, brăzdat ca de
boala cea mai sfâşietoare a tristeţii şi
singurătăţii pe lume şi, am înţeles abia acum, privind uneori şi la semenii din
jur, că boala aceasta activează, în astfel de suflete, ura năpraznică împotriva
tuturor celor care încearcă să dea din aripioare mai frumos decât îngerul care
se visează că este. Ca cel care n-a epuizat lumea în zbaterile lui lăuntrice,
ascultând şi de sfatul bunicii de a mă ruga la Dumnezeu că iubirile vin și
pleacă, ca leac pentru o eventuală mântuire, gândul mă trimite acum la rostirea
filosofului care înţelesese că „Dumnezeu nu s-a retras din lume după ce a
creat-o. El lucrează în tăcere la desăvârşirea ei”.
Dacă aş fi
gelos şi aş purta invidie de „mangustă”, apoi doar cititoarei mele nedreptățite
prin curmarea poveștii, i-aş purta-o pe ascuns. E singura care nu a intrat pe
„arătura” literară ca autorul acesta, adică umblând cu capul în nori după
urmele pierdute ale unei „necunoscute” tocmai prin Grecia şi a rostit sincer ce
credea. Dar, mă întreb și eu, să fi abandonat el povestea frumoasei
„necunoscute” taman la sfârșitul ei? Şi eu cred, ca şi cititorul meu, că până
la urmă adevărul nu iese la iveală, decât pus în cumpănă. Nu am fost decât eu –
cel din umbră – persoana cu care s-a duelat autorul ei cu eroii săi, și pe
teritoriu străin, dar a făcut-o în aşa fel, încât, doar câțiva privitori de pe
margine i-au remarcat simplitatea filosofiei ei viguroase, de poveste în
poveste. Mie, ca cititor de pe margine, mi s-a părut că autorul ei a avut mereu
(atunci când își scria povestea) în minte cuvintele Lui: „Tată, dacă este cu
putinţă, depărtează de la mine paharul acesta...”. Nu pot crede, cititorii nu
vor înţelege nici ei, precum Pilat din Pont n-a înţeles, că li se poate revela
dinainte, însuşi Adevărul. Sunt mâhnit? Nu, nicidecum. Mi-am propus o carte
despre aventura reală, începută în copilăria mea din satul acela uitat în
câmpia Dobrogei, cu frumoasa rămasă încă „necunoscută” și pierdută într-un colț
de țară pe acel pământ al zeilor din Olimp. M-aș fi bucurat ca ea să-mi citească povestea (să-și
citească povestea) și să dea un semn. În călătoriile mele prin Grecia, eu am
căutat-o. Doar cei care vor citi totul (povestea) până la capăt au şi dreptul
de a judeca. „Poarta asta era făcută numai pentru tine” (Kafka nu e scriitor
rus, şi am amintit ades despre el – nu întâmplător), dar nu-s vinovat eu, acum,
că unii dintre cei care mă citesc aici au ratat-o. Iar dinaintea ușii închise vom rămâne și noi, ca Andersen, cel care a lăsat-o pe Elisa făcându-le cu mâna fraților ei care își luaseră zborul: „A
doua zi aveau să spună și ziarele/că
din cauza fulgerului/lebedele
din poveste își luaseră zborul.”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu