sâmbătă, 6 aprilie 2019

Cartea de critică



                Însemnele şi semnificaţiile, în „Poeţi după plac” - de Lucian Gruia.

Un critic literar îmi spunea odată că un poet, de altfel, nu evoluează, îşi dovedeşte vocaţia, se descoperă treptat şi, pe măsură ce îşi formează o conştiinţă profesională, se afirmă cu toată puterea talentului său. Dacă aş fi fost mulţumit, cât de cât, m-aş fi oprit aici, înainte de a mai citi cele spuse de ceilalţi critici. Dar cum drumul dinspre poezie spre cititor trece atât de aproape de suflarea Creatorului, încât nu te mai întrebi ce caută criticul - „îngerul acela nebun” (după o sintagmă cioraniană), cu flaşneta sufletului gata să-ţi destăinuie fericirea acestor „trecători prin o altă viaţă”, în vreme ce dialoghează cu zeii, am continuat să citesc, în continuare, critică. Procedeul de a „interveni” cu judecata lor cuviincioasă ori decizia pertinentă, în corecţia înţelegerii  unui poet sau prozator oarecare, îi conferă lectorului prilejul de a transfera şi cititorului sentimentul coparticipării la interpretare şi imaginaţie. O astfel de lectură mi-a prilejuit Lucian Gruia cu volumul critic „Poeţi, după plac (începând cu Nichita)”, apărut la Editura Rafet şi încununat cu premiul „Victor Frunză” la Festivalul Titel Constantinescu, 2013. Lucian Gruia e acel critic care nu crede în intervenţia pe text a elementului raţional de cunoaştere în poezie dar, înclină să puncteze imagistica poetică din versurile citate ca pe anumite simboluri cu funcţii de gândire şi, orice sistematizare a lor, e menită să ducă la interpretări din cele mai interesante. Astfel aflăm din interpretările criticului, că Nichita Stănescu „construieşte, mai mult în joacă, <<lumi simultane>> şi iluzorii”. „De altfel – întăreşte criticul - , imagini picturale găsim la tot pasul în poezia lui Nichita, îndeosebi din registrul suprarealist”. Ca, mai apoi, să ne vorbească despre „sfera în trei plane paralele cuprinzând: numerele, cuvintele şi necuvintele”. Trecerea de la un microcosmos al numerelor la universul uman „o fac tocmai cuvintele, care aprofundează semnificaţia numerelor”, iar „tărâmul necuvintelor se instaurează în golul neexprimat de cuvinte şi care este chiar cel al esenţelor. Necuvintele nu pot fi numite”. Dacă n-ar fi redat, imediat, o strofă din poezia lui Nichita: „Mai puţin decât a fi – EPICA MAGNA”, am fi dat din umeri a „aşa o fi!”. Fericit alese, aceste versuri ne sugerează (dar şi au – nota bene) cam tot ceea ce susţine Lucian Gruia despre Nichita: imagini picturale deosebite, cuvintele, numerele (o arcă… două…), şi necuvintele („numele meu” –nenumitul -). Despre Cezar Ivănescu, criticul spune că „este un solitar ca atitudine şi expresie” (putem să nu fim de acord?); că „a imaginat o operă poetică monumentală – Muzeonul său liric”, iar „în templu tronează „Moarteamănăstăreaţă” – întrucât – „Muzeonul se identifică spiritual cu cetatea ideală <<La Baad>>”. Nu ne era străină poezia lui Cezar Ivănescu cum nu credeam că „două lucruri sunt eterne în universul poetului: Moartea şi Sufletul”. Dar, dacă aşa spune criticul? Încercând să surprindă, în poezia celor asupra cărora se pronunţă, specificul gândirii poetice şi natura filosofiei „aparte”, criticul apelează la reperele sale referenţiale: gândirea indiană, de la imnurile vedice la variantele yoga, teoria reîncarnării în doctrina Samkhia-Karika, scepticismul cioranian, istoria religiilor a lui Mircea Eliade, transmodernismul lui Theodor Codreanu ori „armonia lumii” din filosofia lui Lao Zi. Astfel, evidenţiază (spre deosebire de doctrinele indiene) aplecarea poetului Cezar Ivănescu asupra „trupului”, pe care „îl cântă dureros şi nostalgic în doinele-i de adâncă frumuseţe şi crudă gingăşie”. Chintesenţa doinei cezarivănesciene stă (spune criticul) în „sufletul reţinut o clipă în corp <<ca un fruct lacom>> (care) se reîntoarce în Moartea nemuritoare”. După ce recitim poezia „Doina” (p.15), spunem : Q.E.D. Elementele poeziei cezarivănesciene (ca şi „Doina” redată integral), sunt aceleaşi: sângele, trupul, şi  sufletul comparat cu cel al pomului ameninţat de secure şi cerşit cu „îngăduinţă” unui anumit Timp care să mai amâne Moartea. Lucian Gruia e foarte atent cu afirmaţiile sale când spune, că cele patru tare ale poeziei cezarivănesciene sunt: originalitatea gândirii, a stilului, tehnica desăvârşită şi muzicalitatea impecabilă a versurilor. La Grigore Vieru... poezia „începe dincolo de cuvinte” (!) şi că, „trei simboluri majore domină lirica lui”. Adică: patria, mama şi limba română. Nu ne dumirim de ce „tăcerea viereană” este complementară celei brâncuşiene! E cale lungă de la aşa zisa „tăcere” (că unora le dau lacrimile ascultându-i vresurile lui Grigore Vieru şi, (da!) - tăcerea „pasărei măiastre” din fiecare lucrare brâncuşiană. Despre Ion Stratan aflăm că „se considera un expresionist devreme” şi că, în urma lui a rămas „Casa părăsită”. Radu Săplăcan „reprezintă pentru oricine o provocare”. Nu ştiam (despre poet) că ar fi fost un orator colosal „un fel de Petre Ţuţea postmodernist”. Gabriel Stănescu îi pare „o picătură de mercur (cu greutate, care va să zică)  care experimentează continuu fără a se putea linişti vreodată”. (Dar, vorba între noi, poate cineva să-i liniştească pe poeţi?). Daniel Corbu „scrie o poezie sapienţială în versuri atât de ample, încât nu mai încap între coperţile cărţii şi se răspândesc în încăpere”. Interesantă viziune! Situată între postmodernism şi neomodernism (spune criticul), în peisajul poeziei actuale „el însuşi apare monadic, umplut (sic!) cu seninătate mioritică, gravitate detaşată şi, mai ales, cu întrebări fără răspuns”. Urmează la rând, George Vulturescu şi Gellu Dorian, doi poeţi asupra cărăra m-am aplecat şi eu, în parodiile mele. George Vulturescu „scrie exaltat, pătimaş, disperat”. Iar „imaginile (din poeme) au o cruzime specifică, expresionistă, onirică, suprarealistă”. Eu îl percepusem ca pe un poet, hieratic, subtil-ironic, concis în exprimare, un retoric distins. Poate mă înşelam?! Gellu Dorian „absoarbe cotidianul prin toţi porii şi apoi restituie, prin emanaţiile propriului spirit, fiinţele dorite/visate/invocate”. Să-l fi influenţat, în judecată, teoria lui Mircea Eliade privind „drumul spre centru”?  Că, pornind de aici, criticul afirmă cu tărie că „întreaga poezie a lui Gellu Dorian reprezintă o călătorie absurdă, o căutare zadarnică a unui centru care nu se găseşte nicăieri”. Mie mi s-a părut un poet îndrăgostit de poezia „vastei stepe ruseşti” a lui Esenin şi, ca apostol al confesiunii, după elegiile lui Rilke. Dar, de ce n-am fi de acord şi cu Lucian Gruia? Păi, iată, suntem! Urmează a fi luaţi în „vizorul” criticului, poeţii: Cassian Maria Spiridon „teoretician al poieticii”, un apropiat de „tipul cioranian de locuire să-i zicem inautentică”, Nichita Danilov „un rafinat dezgustător al teoriilor orientale şi esoterice pe care le introduce cu umor delicat în cotidian”. Poezia lui Horia Gârbea „se încadrează posmodernismului” - (constructivismul lui Gârbea –spune criticul – „ţine de elaborarea arhitectonică a poemelor ample, alegorice”). Una peste alta, H.G. este şi „realist în detalii şi idealist în concepte”. Pe Horia Bădescu îl vede „glosând uneori pe spaimele lui Radu Stanca”, iar pe Florin Dochia, devenit „captivul operei-monadă”. Criticul se apleacă şi asupra poeţilor: Ion Pop, Simona Grazia Dima, Mircea Bârsilă, Mircea Petean, Ion Cristofor, Victoria Milescu, Eugen Evu, Ion Evu,  Pascaru, Theodor Damian. În scurte eseuri despre poezia acestora, judecata lui Lucian Gruia dă scisului său nota metafizică sau reflexia onirică a ideii. Pretutindeni însă, e însoţit de crezul său: poeţii îmbogăţesc universul prin lumile imaginare create. Şi, îşi încheie cartea „Poeţi, după plac”, cu mai cunoscutul (nouă, buzoienilor) poet: Constantin Marafet. Poetul buzoian îi apare ca „un baladist mitopoetizant, modern, un trubadur”. Apoi, ca şi Mircea Micu, Tudor Cicu etc..., îi remarcă poetului „jocul savant al rimelor, aliteraţiilor, asocierea cuvintelor  rezonante ciudat”, cât şi faptul că poeziei îi „conferă muzicalitate” uneori „în descendenţă barbiană”. În plus, îi remarcă poetului actul justiţiar, de „contestatat” şi cheia „transmodernistă”: „mă duce cu gândul la etapele lirice arse /parcurse de poet în volumele sale, de la trubadurul medieval la bardul modern, de la postmodernul pârât la transmodernistul cercetător”. Vedeţi, n-am suflat (pe parcursul acestui eseu) mai nimic despre Heidegger – cel amintit de critic, într-o scurtă prezentare – pe coperta a IV-a. Fiindcă „în contact cu fiinţa suprapersonală a speciei” din care a răsărit fiecare poet comentat de Lucian Gruia, nu imaginile convertite în idei îl legitimează în a-şi oferi decizia pertinentă, ci situaţia de a prezenta oikumenicos (în sens de universal) spiritul, fiinţa celui analizat. Ceea ce-i apropie, aproape pe toţi, în accepţiunea criticului este: atmosfera, misterul căutările fiecăruia, scormonelile lingvistice, taina rostirii şi modul de a atinge veşnicia din absolut.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu