Necunoscuta (7)

7.

        Alexia Torogidis, amica prietenului Ahileas, m-a sunat după o zi de la discuția noastră. Ne știam din vara trecută, când fusesem la Neipori și cei doi trecuseră pe la hotel să mă vadă.

        -Iasu (bună), Vlad! Știu de la Ahileas, nu e nevoie să repeți! La Atena o să te însoțească Vanghelis Nikopolidis, un tânăr coleg. Avem de trimis câteva piese pentru muzeul din capitală. Dar mai întâi trebuie să vă cunoașteți. Eți keți, sas pirazi? (Așa și așa, vă deranjează?), adăugă ea în greacă.

            -Ohi (nu). Unde ne vedem?

            -Știi ce? Haide să luăm o gustare la terasa lui „Vasilis mavra-matia” (La Vasilis, ochi-negri). Vorbim acolo. E bine la trei?

            -Mia hara (perfect)! am spus. Și am simţit că mi se luase o piatră de pe inimă.

     După un răstimp de două zile, în care Vanghelis a trebuit să pregătească pachetele cu obiecte pentru Muzeul de Arheologie de la Atena, sosi și ziua când am pornit la drum. O bună bucată de mers, fiecare a fost cu ale lui. Cufundat în gânduri, nu mă prea uitam cu atenție la locurile prin care treceam.

            -Călătoria asta a ta stă sub semnul unei curiozități personale, nu-i așa? mă întrebă însoțitorul meu, la un moment dat.

            -Poate e și semnalul unor umbre adânci, care se întind ca niște fantasme în gândurile mele, i-am răspuns.

      Mintea îmi era la umbrele munților din dreapta noastră, munți ce îmi păreau și ei niște fantasme uriașe, în care mai că s-ar fi putut descifra și umbre ale trecutului, asemenea unor observații despre lume și viață, găsite, cum spunea Ahileas, în urma săpăturilor arheologice. Inițial am crezut că ei căutau urme care să dovedească existența unor civilizații puternice, dispărute, dar Ahileas mi-a explicat că pentru ei, adevărul și sâmburele central al căutărilor era omul, toate celelalte reprezentând doar în aparență un sens al muncii lor. 

            -Ar trebui să trecem și pe la Thermopyle! l-am auzit pe însoțitorul meu. E în drum. De câte ori m-am rugat lângă statuia eroului nostru, mi-a mers al naibii de bine!

            -Fiindcă avem aceeaşi direcţie, hai să dăm un mic ocol și pe acolo! mi-am dat eu acordul.

      Am răsuflat ușurat pentru prima oară. Așadar, Vanghelis se dovedea a fi un tânăr cu credință. Mi-a explicat că pentru ei, miturile grecești, cu precădere cele cu care triumfaseră scriitorii în operele lor literare, însemnau mult mai mult decât credința religioasă. De aceea, acest popor acordă astăzi o mare importanță descoperirilor arheologice și nu se mulțumeşte doar cu „documente” literare, cu acele câteva vagi iluzii ale lui Hesiod, Herodot, Sofocle ori Euripide, sau acele mituri puse artistic în piese de teatru de Aristofan. Epopeea mitică din opera lui Homer, spunea Vanghelis, nu explica întru totul misterele cândva transpuse în cântece și mici istorii, cu aluzii la credințele grecești privind întoarcerea sufletului în lăcașurile lui Hades, ori faptele zeilor care i-au fascinat pe oameni și atât de răspândite pe teritoriul Greciei ca mitologii populare.

            -Noi ne-am făcut idoli din marii gânditori ce au adus faimă lumii helenice! mi-a zis convins Vanghelis. Pe drept amintea cineva că toți acești mari bărbați par ciopliți în întregime dintr-un singur bloc de piatră.

          -Mi se pare că grecii de mai târziu au uitat ce era mai bun în ceea ce descoperiseră acei gânditori...

           -Oamenii despre care vorbeşti sunt slabi și nedemni de atenția noastră! Spre deosebire de înaintașii lor, nefericirile i-au buimăcit de-a binelea. Cei de care zici fac parte dintre aceia care se tot zbat într-un fragment mărunt de viață și se vor risipi ca fumul în istoria noastră. Sau, cum spuneți voi, sunt de domeniul poveștilor populare care n-au tăria istoriilor și miturilor noastre!

       Am vrut să-i mai împărtăşesc lui Vanghelis că, deși poveştile sunt izvorul atâtor opere, nici noi nu credem în ele, dar le recunoaștem forța poetică și impactul cu credința populară. I-am replicat însoțitorului meu că, în lipsa acestor mărturii scrise, pe care le-au lăsat lor istoricii ori scriitorii antici, noi a trebuit să ne mulțumim cu istorioarele populare și că, neproducând cărți, nu avem cum să cunoaștem temeinic mitologiile originare. Dar și nouă, popoarelor păgâne din nordul Traciei, ne-au prins bine uneori aceste creații populare, care au fost un izvor de inspirație pentru artiști. Cu conștiința omului modern, prelungind discuția la nivelul imaginarului, cum a făcut-o basmul la noi, i-am adus la cunoştinţă și părerea mea despre acest popor al nostru, lipsit de astfel de documente ca ale lor.

       A sosit timpul să lăsăm în urmă cerul şi marea, albastre şi fără margini, ale Atenei şi fix la ora 12, la temperatura de 34 de grade Celsius, ne îndreptam spre Lamia, mai exact spre Thermopyle. Cam cu cincizeci de kilometri înainte de Lamia, de o parte şi de alta, ne răsăriră în faţă plantaţiile de măslini. Rulam maşina de-a lungul coastelor golfului Mulian, care ne oferea o privelişte încântătoare. La dreapta zăream porturi micuţe, cu nave acostate la dane şi, din când în când, printre arbuştii de pe marginea şoselei, plajele localnice. La stânga se înălţau munţii Greciei, semeţi, golaşi, numai piatră şi iar piatră.

        Intrarăm prin trei tuneluri care traversau muntele (o mare realizare a oamenilor de pe aici: 680 m + 2,5 km + 285 m), ingenios construite şi bine luminate. Pe drumul spre Thermopyle, Vanghelis se dovedi un ascultător perfect. Îi spusesem de planul meu cu privire la orfelinatul din Atena și el încuviință, dând din cap: „Da, da..., e mai bine așa!” Am mai vorbit de una, de alta, și ne-am înțeles de minune. Vanghelis era într-adevăr foarte cult și eram bucuros că intuiția lui Ahileas mi-l scosese înainte. Unde mai pui că era un tânăr îndrăgostit de istoria lor veche și îmi vorbea despre literatură ca un egal în cunoștințe.

       Ajunşi la Thermopyle, făcurăm poze în faţa statuii regelui spartan Leonidas, eroul care, cu numai 300 de spartani şi 700 de soldaţi greci găsiţi prin părţile locului, ţinu piept celor un milion şi jumătate de persani conduşi de regele Xerxe. Citirăm pe panoul postat la faţa locului (în limba engleză şi greacă) că aici s-a dat una din cele mai vestite bătălii ale istoriei, după Herodot. Trei zile a durat această bătălie, o mână de spartani obţinând oprirea trupelor lui Xerxe în drumul său spre Atena. Trădarea (la modă şi azi) a pus capăt bătăliei şi vieţii eroului de la Thermopyle (480 î.e.n.). Dacă muntele din spatele Thermopylelor (Kallidromos) – care nu-i o himeră, asta e sigur – ar vorbi, ehei, câte n-am afla noi despre trădările ce au avut loc acolo! Tot Herodot preciza că, după incendierea Atenei de către persanii lui Xerxe, acesta a cunoscut o înfrângere zdrobitoare în lupta de la Salamina, sfârşindu-şi domnia tot din cauza unei trădări de la curte. Vorba românului: „Cine seamănă vânt, culege furtună”. Cât de trist este, Dumnezeule, cât de trist, să constaţi şi azi că trădările, fie ele şi de aur, nu s-au oprit! Doar trădările care au schimbat cursul istoriei sunt de aur, afirma un filosof antic.

       Acum, vizitând Thermopyle, eram convins că statuia gigant cu suliţă fusese ridicată de autorul ei cu intenţia de a simboliza omul-erou cu fruntea atingând cerul, acel tărâm socotit de drept al zeilor. Niciunui copac nu-i este îngăduit a ajunge până la cer, darmite unui muritor ca Leonidas! În timp ce Vanghelis îngenunchease în fața eroului și se ruga, mi-au venit în minte versurile lui Coșbuc despre moartea lui Gelu: „Pierdut-a și oaste și țară,/ E noapte-n văzduhuri: și rară/ E zbaterea apei, când valul/ Atinge cu aripe-i malul -/ Iar Gelu, prin noapte, stând singur,/Vorbește cu calul...”.

Era atâta liniște aici! Înapoia mea se afla muntele ce îl ascunsese pe eroul de la Thermopyle și pe cei o sută de soldați ai săi, până când unul dintre ei l-a trădat și le-a arătat perșilor drumul prin spatele muntelui, spre a-i lua prin surprindere. În față, apa golfului, tărâmul care îi împiedicase pe atacatori să se desfășoare...

       Mă așezai pe muchia unui dâmb din apropiere, privind spre întinderea apei. Cu ochii închişi, mă rugam să mă ajute și pe mine eroul acestor locuri în încercarea de a afla, la Atena, câte ceva despre viața Irianei. Despre accidentul din gară, când fata trecuse printr-o sperietură teribilă, uitasem să-l întreb pe Ahileas. Îmi scăpase acest amănunt, deși Mazuriss îmi spusese că amândoi erau în gară atunci. Ca de obicei, Iriana plecase să aștepte trenul și doamna Oteea îl sunase mai întâi pe Mazuriss. Apoi, dând cu ochii de vecinul ei, Ahileas, i se plânsese și acestuia, destul de alarmată, de întârzierea copilei.

    

      Când doctorul Mazuriss ajunse în gară, sirena suna de alarmă. Un fum înecăcios, amestecat cu praf de tencuială, pesemne de la vreo construcție prăbușită, înainta de-a lungul peronului. Mazuriss observă cum de sus, dintr-un tavan al peronului, cădeau sfărâmături de plăci mozaicate şi bucăți cimentate. O bârnă de fier sta înfiptă de-a curmezişul unui perete. Două vagoane ale trenului abia sosit stăteau într-o rână, deraiate de pe linie. Mulțimea de oameni alerga într-o devălmășie generală.

      Din interiorul vagoanelor se auzeau țipete și strigăte de ajutor. Cineva vorbea la o portavoce, încercând să calmeze spiritele, pentru ca lumea să nu intre în panică și să nu se calce în picioare unii pe alții. Cu toții se gândeau la un atac terorist, ce ar fi putut avea loc la sosirea trenului în gară, probabil cu o bombă artizanală care explodase într-unul din vagoane. Când doctorul, împreună cu Ahileas, trase de ușile blocate ale primului vagon, o peliculă lichidă îi făcu pe amândoi să sară peste pragul scărilor. Odată cu ele căzură câteva trupuri, astupând intrarea.

       Ahileas, ceva mai sprinten, reuși să sară peste acestea, ajungând cu al doilea salt în interiorul primei cușete. Când se uită înăuntru, se îngrozi. Pe stiva de carne şi moloz era prea puţin loc pentru alte cadavre. Ieși pe culoar şi începu să alerge, izbindu-se de cei ce se grăbeau să iasă din vagon. La capătul acestuia dădu cu ochii de Iriana. Cum îl zări, fata izbucni în hohote, prăbuşindu-se. De sus, dintre trupurile înghesuite în cușete, curgea o zeamă vânăt-roşcată, băltind pe podea.

      Reuși să o sprijine pe fată de brațul său și o ajută să iasă în capătul scării, unde îi aștepta Mazuriss. Iriana începu să-şi smulgă părul din cap, încercând să spună ceva printre sughiţuri. Apoi, răguşită şi istovită, se întinse în brațele doctorului. Respira din ce în ce mai greu. Miresme din tencuiala și plafonul sfărâmat o sufocau. În jurul lor, mulțimea începu să se retragă în ordine, prăfuită și istovită. Până la mașină, înaintând cu fata sprijinită de brațe, trecură pe lângă oamenii dezorientați, care căutau să se depărteze de locul accidentului. Atât mai reținu Iriana până ajunseră cu toții la poarta vilei fetei. În urma lor, sirena încetă.

      Întinsă pe pat, fata îşi simţea capul că-i huruie continuu. O durere cumplită îi ardea ceafa. Îşi duse mâna tremurând la ţeastă, crezând-o sfărâmată, dar se liniști când găsi acolo doar un mic cucui, ivit pe neaşteptate. Doamna Oteea îi şterse cu grijă fața și mâinile cu un prosop umed. O picătură de sânge închegat îi stânjenea mişcarea pleoapei. Mazuriss îi examină ochiul şi constatând o fărâmă dintr-un corp străin, o îndepărtă cu degetul. Când se trezi, Iriana se miră de liniştea adâncă din jurul ei. Îşi privi mama aflată la căpătâi şi simți nevoia să se destăinuie:

-Am aşteptat şi azi în staţie, așa cum am făcut-o mereu. Eu cred că m-am născut ca să aştept. M-am uitat la feţele celor care coborau din tren. El nu era printre ele. Pentru mine, nici o altă faţă care să-i semene, cât de cât lui Nikos, nu-mi era în fața ochilor. Nu cred că eram disperată, dar cu toate astea chipul lui nu se ivea printre ele. Ca și în alte dăți, el nu era în trenul acela.

       În staţie au coborât o mulţime de oameni, cu fel și fel de bagaje, numai el, cum ți-am spus, nu era printre ei. Am obosit, mamă, am obosit să-l tot aștept! Și atunci am urcat să-l caut prin vagoane. Poate a fost obosit și a adormit, mi-am zis. Atunci a fost explozia aceea și vagonul a alunecat de pe șine. Am fost aruncată în grămada de oameni trântiți pe culoar.

       Apoi a urmat o bubuitură din afară și bucăți de tencuială au făcut țăndări geamurile vagonului în care mă aflam. Oamenii au început să strige, să-i cheme în ajutor pe cei de afară. Era o nebunie generală. Nu știu cum m-am ridicat de acolo și ajuns aici. Nu mai știu, crede-mă! Dar acum gata, s-a terminat! N-am să mă mai duc în gară, nici la tren, îți promit, mamă!

-Așa îi spuneam și eu doctorului. Ai plătit destul, ajunge, fata mea! E un preț prea mare. Pune capul pe pernă și culcă-te!

-Am înțeles! scânci ea stins.

-Ar fi mai bine să dormi puțin, i-a zis și Mazuriss. O să treci și peste asta!

       Iriana întoarse capul. Doamna Oteea se așeză pe pat lângă ea și o sărută pe frunte.

            -Într-o bună zi ai să știi că în viață sunt și lucruri neplăcute, draga mea! Se întâmplă de multe ori să nu ne iasă tot ce vrem. Atunci spune în gând rugăciuni! Asta o să facă o impresie grozavă suflețelului, ai să vezi!

       Fata închisese deja ochii și-i apăru ca prin vis imaginea liniștită a peronului de dinaintea sosirii trenului. Apoi, cum unul câte unul, oamenii ieşeau de prin adăposturile gării, gesticulând. Toți strigau că în gară avusese loc o explozie și că sunt și morți. Crezuse că e doar o glumă proastă, dar nu avusese timp să afle alte amănunte, că apăruse trenul. Sau ea se afla deja în trenul acela?... Salvarea ei era în apariția lui Nikos. Nu pentru asta își hrănise visele de o viață? Se vedea târându-se pe unul din culoare. Ce căuta ea acolo? se întrebă. Și de ce striga după ajutor? Ce viață poate fi aia când te târăști, când aștepți ca salvarea să-ți vină din altă parte? În mintea ei era o întreagă harababură. „Numai mie mi se putea întâmpla așa ceva... Câţi or fi murit oare?” se întrebă. Se vedea încă în gara din Platamonas și, cum își aruncă ochii deasupra, din cer începu să cadă o ploaie măruntă, amestecată cu praf de ciment și ceva roșu ca sângele. Cele câteva salvări venite în grabă plecară, fără să ştie vreodată câtor oameni le-ar fi fost necesară intervenţia lor. I se păru că o sirenă urla încă sub cerul plumburiu.

      Pesemne că dincolo de munți aveau loc lucrări de detonare la vreo carieră de piatră, întrucât cerul era senin și acele bubuituri nu puteau să fi fost efectul rostogolirii norilor. Ori se petrecea altceva? Posibil să fi fost și zgomote aduse de șuierul vântului. Îmi trăsei gulerul hainei peste urechi, să nu mai aud vântul șuierând. Apoi îmi aruncai privirea către ochiul de apă din depărtare și ascultai. În larg se auzea păcănitul unei bărci cu motor. Păcănitul se apropia și într-adevăr, imediat după aceea trecu prin dreptul meu o barcă cu motor. Privii în urma ei, până se pierdu în depărtare.

    Vanghelis se ruga încă sub statuia eroului său. Îmi amintii cum noaptea trecută stătusem la fereastra deschisă, ascultând zgomotul venit dinspre oraș. Fusese o noapte liniștită și răcoroasă și simțisem nevoia să mă rog în fața ferestrei. „Pesemne din ziua aceea nu a mai putut spune niciodată, nimănui, ce avea pe suflet (mă gândeam la Iriana), biata fată!”

      Cu gulerul tras peste urechi, nu mai auzeam mare lucru din cele ce se petreceau în jurul meu. După un timp, tăcerea începu să mă apese. Căutam să prind privirile cuiva și nu reușeam. Îmi veniră în memorie ultimele versuri din acea strofă a lui Coșbuc: „E zbaterea apei, când valul/ Atinge cu aripe-i malul -/ Iar Gelu, prin noapte, stând singur,/ Vorbește cu calul...”. Mi-o imaginasem, în ziua aceea cu ghinion pentru mine, pe Iriana fugind ca o furtună de la pian, sus pe scări, gata să izbucnească în plâns, după ce terminase acel poem simfonic de Liszt. Înțelegeam de ce am fost adus în casa lor, dar îmi meritam soarta, fiindcă mă lăsasem în voia gândurilor în timp ce coboram cărăruia aceea spre plajă și probabil că îmi pierdusem calmul la vederea câinelui ori îmi pierdusem judecata. Dar în clipa aceea nu regretam nimic; scăpasem de cicăleala doamnei Oteea și mă alesesem cu câteva momente muzicale de o stranie frumusețe, născute ca prin farmec sub degetele Irianei. Înainte de a pleca spre camera ei, dădusem să-i spun ceva, să o liniștesc, dar n-am fost în stare decât să mă ridic de pe divan și să mă îndrept spre ușă.

      Calul Irianei era alb. Ea plângea. N-am înțeles, în tabloul întunecat, de unde apăruse, de ce plângea. Deslușisem, cu oarecare efort, că ochii Irianei sunt teribil de misterioși. Mă auzeam spunându-mi: „O să te măriți, Iriana!” Știu că nu eram eu cel care vorbea. Dar cine era? Mulțimea pe care o urmăream cu privirile se îndrepta spre cariera de piatră, pentru a se feri din calea armatei ivite la capătul străzii, de unde priveam eu. În spatele meu se auzi o bubuitură ca de tun. Nu mai stătui pe gânduri. 

.......................................................................................................................................................

            -Dar cine poate să-mi spună?

      -Nu știu! De asta ați venit aici, când ați sosit prin părțile noastre, ca să vă ocupați dumneavoastră de toate astea!

      Mă oprii în loc, fără să realizez ce căutam eu în gloata asta. Cred că mi se făcuse frică ori poate că regretam enorm venirea mea aici. „De ce venisem? De unde mi se ivise toana asta de nebun?” Călătorisem prin toată Grecia și nu mi se întâmplase niciodată să mă simt în pericol. Pe lângă mine trecură, mai apoi, soldații. Erau călări și țevile puștilor le atârnau la spate. Iriana era pe un cal alb. Nu cred că mă văzuse ori poate chiar eu închisesem ochii, să nu fiu văzut, nu mai știu...

      Uneori mă imaginez stând pe malul unei ape, cu gândul la un mic amănunt din viața mea. Asta mă ajută să uit, fiindcă atenția îmi este fixată pe câte o frunză care alunecă pe firul apei, pe câte un trunchi de copac care se duce la vale ori pe câte o umbră a unei păsări ce trece pe deasupra. Așa am făcut și acum. M-am așezat lângă un ochi de apă, spunându-mi doar atât: „O să te măriți, Iriana!”.

            -Să mergem! îl auzii lângă mine pe Vanghelis. E timpul să plecăm imediat!

         -Da, da! am zis. Încercam să-mi amintesc ce strigase femeia, dar nu cred că am reținut. Să plecăm!

      S-a uitat mirat la mine și eu am dat nedumerit din brațe. Vanghelis a pus totul pe seama oboselii mele și a cuvintelor greșit folosite. Dincolo de muntele Kallidromos răsună încă o bubuitură. Am tresărit:

            -Ce naiba se petrece?

      L-am auzit în stânga mea, vorbind destul de liniștit, pe însoțitorul meu:            

-Bombardează cu trotil pe undeva, cu siguranță! Sunt niște cariere de piatră prin apropiere, nu te teme! Nu ajung pietrele până la noi.

      Am privit într-acolo unde se dinamita muntele. Cerul era de cleștar. Limpede. Am făcut împreună câțiva pași spre locul unde parcasem mașina, undeva în apropierea muntelui, al cărui perete se înălța masiv spre cer și care a făcut cât o sută de mii de soldați pentru eroul din Thermopyle, se zice. Acum mă aflu şi eu dinaintea muntelui cu pricina. Îi admir înălţimile şi curiozitatea mă face să mă apropii de stânci şi să le pipăi. Sigur, nu urmele trădării antice căutam eu a descoperi în ele. Voiam doar să se ştie că le înţeleg tăcerea „de stâncă”. Nu îmi dau seama ce e mai păgubitor, îmi răsună în urechi o frază, să ai încredere în ai tăi, în toată lumea, ori să te îndoieşti de cei din jurul tău şi să bănuieşti pe toată lumea? Trădările aduc după ele alte trădări.

      I-am reprodus lui Vanghelis, pe cât posibil, versurile poetului nostru, adăugând că trădările, fie ele şi de aur, nu s-au oprit. Pentru cei care par să fi uitat asta, rememorarea, de cele mai multe ori, e o virtute, dacă nu și-au pierdut încă viziunea adevărului. Şi în „Iliada”, după cum știe, trădarea regelui Agamemnon l-a mâniat într-atât pe Ahile, că nici victoria troienilor împotriva alor săi nu l-ar fi putut îndupleca să mai intre în toiul luptei. Zeii de odinioară participau, alături de muritori, la bucuriile ori necazurile lor zilnice.

          - Pe lângă măreţia zeilor de altădată, grecii de astăzi par resemnaţi, mi-a zis Vanghelis.  Și chiar mi s-a părut a fi ceva mai trist când spunea asta...

                                              (va urma)