Necunoscuta (6)

                                                                               6.

       Oricât mi-aș fi verificat cunoștințele în domeniul psihanalizei (atât cât îmi mai aminteam de la vechile cursuri), doctrina psihanalitică pe care se sprijină azi metoda terapeutică îmi contura doar imagini și semne; acestea n-aveau însă cum să-mi explice stările imprevizibile ale necunoscutei din Grecia. Uneori îmi păreau a fi emoționale, alteori difuze, predominând o anumită tristețe urmată de melancolie, ca ale unei persoane ce poza când într-una apatică și fără niciun chef de viață, când în alta, care ar fi vrut să ia totul de la început. În plus, fusese misterioasa ei încăpățânare de a se alătura discuțiilor din grupul nostru, format din persoane cât de cât familiare.

      Dacă ar fi dat glas inimii ori ar mai fi slăbit strânsoarea la chingă (cum spune o vorbă de pe la noi), poate că aș fi răspuns multor întrebări care îmi veneau în minte și asta ar fi fost în ajutorul ei. Așa însă, înțelegeam și eu, era cu neputință să-i fi intrat în grații. În general (îmi explicase doctorul Mazuriss), aceste stări de alternanță emoțională sunt imposibil de absolutizat. Mazuriss susținea că pentru definitivarea unei normalități psihice, o astfel de persoană traumatizată are nevoie de „autonomie” și „individuație” (reținusem termenii, deși nu mi-i explicase), de încrederea celor din jur și confruntarea cu realitatea.

       Fiindcă tot nu aveam somn, așa întins pe pat, căutam să găsesc, printr-o derulare cinematografică a evenimentelor, noi sensuri celor trăite de la sosirea mea aici. Un moment anume, ca o poartă prin timp, era și tabloul agățat deasupra pianului din salon. Încă de la început mi se păruse ceva straniu. Nu atât imaginea acelei fete la debarcader, aplecată peste balustradă într-o încercare absurdă de a lua apă în căușul palmei, îmi atrăsese atenția, ci curiozitatea îmi fusese stârnită mai degrabă de insistența culorilor apăsătoare, folosite pentru a reda o natură sufocantă, neliniștitoare, surprinsă în vânzoleala unor păsări ce trăgeau după ele cerul în jos. În semiîntunericul camerei, atmosfera tabloului părea ciudată: umbra fetei, un fel de Fata Morgana mișcătoare, și luciul apei jucând sub brațul necunoscutei, mă tot urmăreau.

      La debarcader, băiatul deschise blocnotesul ținut sub braț, se lăsă pe o baba din fontă, de care erau legate cu niște lanțuri bărcile la cheu, și se apucă să traseze în creion profilul copilei aplecate peste balustrada de lemn. În depărtare, zbaturile unei șalupe-remorcher loveau molcom apa. Tot în apă se oglindea și umbra fetei ce ar fi vrut să ia apă în pumni și să se distreze, aruncând-o înspre băiatul care continua să deseneze și se făcea a nu pricepe nimic din toate astea. Între el și fată se lăsase o perdea lucioasă, reflectată de strălucirea colii de desen.

            -Unde ai învățat să pictezi? întrebă ea la un moment dat.

     Acum chiar era curioasă să-i afle povestea. El ridică ochii de pe schița în cărbune și îi urmări ochii mari, negri. Nu se hotărâse cum să îi încadreze profilul în acea schiță.

            -Dar tu unde ai învățat să cânți la pian?

            -La școala doamnei Maya, știi doar! Te-am zărit de câteva ori de la fereastra clasei unde se ţineau orele. Recunoaște că acolo m-ai văzut prima dată!

            -Te mai văzusem și înainte. Prima oară a fost din gura podului, la depozitul de dincolo de gardul clădirii școlii. Cred că era cu un an înainte de a mă înscrie și pe mine la școala doamnei Maya. Mamei i-a fost greu să mă dea, s-a tot plâns de lipsa banilor, dar a insistat cineva din cartier, care mă luase pentru început să lucrez cu el.

            -El te-a învățat să pictezi? fu ea curioasă. 

            -Nu, acela era un meșter olar! Îl ajutam, pentru câteva drahme pe săptămână, să care oalele pe la târguri și să le vândă. Mă pricepeam și la zugrăvitul lor, dar asta a fost mai târziu. Când eram ca tine, am învățat să pictez de la un pictor ce locuia pe strada noastră. Făcea mai mult portrete la comandă, pentru bani. De la el am învățat cum să îmi aleg culorile.

      Fata începu să-și mângâie părul cu degetele. Sta sprijinită de balustradă, cu mâinile sub ceafă, privind trecerea norilor pe cerul albastru. Încercă să se gândească la ceva, înainte de a trage o concluzie, apoi se apropie precaută de el și aproape că-l atinse, în clipa când își aruncă privirea pe desen. Nu zise nimic și se depărtă din nou lângă balustrada debarcaderului.

            -Nu cred că ești cu mult mai mare! Ai cincisprezece ani, Nikos?

            -I-am împlinit acum o lună…

            -Păi vezi? Și eu împlinesc, peste alte  trei, treisprezece.

      Nu își mai spuseră altceva. El întindea umbre cu creionul pe schiță, iar ea încerca, printr-o mișcare primejdioasă, să prindă apa cu podul palmei. Apoi, într-o doară, spuse:

            -Știam de portretul acela! Era chipul unei fete, așa cum l-ai văzut din podul de care ai amintit, am ghicit?

            -Cum așa? Nu ți l-am arătat niciodată! Spui asta, fiindcă am pomenit de podul ăla!

            -Ba bine că nu! strigă fericită copila. Uite cum a fost! Fana și Linette, două dintre prietenele mele, au venit într-o zi și m-au tras de-o parte. Mi-au zis: „Iriana, știi ce am descoperit noi două astăzi?” Le-am zis că nu am de unde să știu. Nici nu mă gândeam ce taină cunoșteau ele, doar am fost un pic mirată că ceea ce știau era în legătură cu mine. Mi-au mărturisit cum, în ziua aceea, rătăciseră sala de muzică și intraseră în camera unde aveați voi, băieții, dulapurile. Și cum un dulap era deschis, atenția le-a fost atrasă de un tablou așezat ceva mai la vedere, pe unul din rafturi. Ziceau că fata de la pian, cu privirea întoarsă spre una din ferestre, prea semăna cu mine. Am crezut că vor să-mi facă o farsă, dar erau convinse de ce spuneau.

            -Și cum au realizat ele că tabloul îmi aparținea? Rețin că nu era semnat...

            -L-au tras de limbă pe unul din băieți. Așa au aflat că era pictat de tine, Nikos!

      Fata își retrase mâna de deasupra apei, tocmai când unul din valurile făcute de nava cu zbaturi se lovi de cheu și-i stropi rochia. Bărcile legate în lanțuri de babaua pe care stătea băiatul începură să se legene din ce în ce mai tare. Fata se uită în jos, la picioare, acolo unde ajunsese apa izbită de zidul ce încastra în el balustrada. Băiatul păru a se gândi la ceva.

            -Iriana!

            -Ce-i? zise fata.

            -Ar fi trebuit să-ți arăt mai demult tabloul ăla. Eu zic că trebuie să fie al tău pentru totdeauna. Ți-ar plăcea, nu-i așa? Ți-ar aminti de ziua aceea.

            -Păi, na, cui nu i-ar plăcea? zise ea.

      Apoi, pe negândite, cu ochii spre cer, ca și cum ar fi ascultat o muzică celestă, pe care numai ea o putea pricepe, spuse:

            -Nu, Nikos, nu-l vreau!

      Băiatul ridică privirea.

            -Cum așa?!  Nu-l vrei? Dar nici nu l-ai văzut!

            -Dimpotrivă! Te-am zărit și eu atunci, la gura podului. Îmi atrăsese atenția zgomotul făcut de porumbei. Rămăsesei ca înlemnit. Am crezut că visez....

            -Da! A fost începutul vieții pentru mine. S-a rupt ceva înăuntrul meu, nu știu, parcă pentru toată viața. Și mă gândesc că ne așteaptă atâtea înainte... Dar de ce nu vrei să-l primești?

            -Fiindcă e prima ta amintire cu noi, Nikos! O parte din viața noastră e scrisă acolo. Dar uite, dacă vrei, mi-aș dori să termini tabloul ăsta nou și bineînțeles, l-aș pune pe un perete, deasupra pianului meu de acasă.

     Ceva mai târziu, puținii trecători puteau să observe doi tineri tăcuți stând aproape nemișcați, foarte aproape de cheu, rotindu-și doar  capetele, din când în când, spre dreapta și spre stânga, la cei care treceau. 

  

      Așa cum se întâmplă în cinematografie cu schimbările aparatelor cu lentile, focusate brusc pe alte obiecte pentru a surprinde imagini noi, câmpul meu vizual începu să se diminueze. Îmi era teamă că imaginea care mă fulgerase ceva mai înainte va dispărea pentru totdeauna și nu voiam să rămână agonizând undeva, în subconștient, în timp ce întunericul o va acoperi definitiv. M-am gândit că o parte din visul ăsta o să se desprindă pentru totdeauna din memorie și, cu toată stăruința de a-mi reaminti măcar frânturi din el, se va risipi așa cum venise. Să strig umbrelor să nu plece? Dar cine m-ar asculta? Pentru o clipă, am crezut că mă aflasem între somn și moarte. Ori, cum spun grecii: între Hypnos și Thanatos. Socrate (mi-a venit exemplul ăsta în minte) era perfect conștient de faptul că „misia” sa de a trezi oamenii la realitate era un semn venit de la zei, pentru că, de nu s-ar fi întâmplat asta, oamenii şi-ar fi petrecut viața dormind.

      Am făcut un nou efort și mi-am readus în fața ochilor tabloul văzut în salonul unde se găsea pianul Irianei. Vânzoleala păsărilor ce păreau a sfâșia cerul cu țipetele lor reveni. Acea imagine părea a-mi aminti de o alta. Pe cerul Greciei, câte păsări nu zburau sub soarele arzător! Dar nu toate le erau oamenilor piază bună sau rea, cum crezusem când mi se spuneau în copilărie basme de-ale noastre. Pesemne și eu eram unul dintre acei scriitori care, sperând să le distrugă lumea, vor să așeze în loc o altă lume, în care omul să poată deopotrivă dăinui, visa și contempla.

      Peste nici o lună, Nikos îi dădu din nou întâlnire fetei. Locul fusese stabilit la podul care despărțea lacul unde acostau bărcile pescărești de masivul stâncos al Mării Ionice. Băiatul adusese cu el și tabloul. Iriana îl privi îndelung. Combinații stranii de umbre și culori, neașteptate pentru un ochi deprins mai mult cu partituri muzicale ori cu note în diferite chei, îi reamintiră de acea zi, dar și de câteva crâmpeie din clipele pe care le trăise atunci la debarcader. Ar fi vrut să-l îmbrățișeze și să-l sărute, să-i arate că nu mai simțise lângă altcineva atâta bucurie. Privi în ochii lui Nikos, dar în afară de tristețe, nu descoperi altceva. Nu înțelegea defel. Se uită în jur și la capătul podului zări colțul drumului cotind către dreapta, acolo unde era cartierul din care venise băiatul. Un simțământ ciudat că n-are să-l mai vadă niciodată o sperie.

            -Nikos! Mi-l dai, ca și cum o faci pentru ultima dată. De ce ești trist?

            -Va trebui să plec de aici, Iriana. Mama e tot mai slăbită și bolnavă de la un timp, iar eu nu pot să câștig atâția bani, ca să ne întreținem. Cineva trebuie să fie mai tot timpul lângă ea, înțelegi?

            -Crede-mă, sunt în stare să-mi închipui toate suferințele tale de copil... O să treacă, ai să vezi!

            -Mi-e teamă... că n-o să ne mai întoarcem aici!

            -Unde vreţi să plecați, Nikos?

            -În Bitola, la bunica din partea mamei.

            -Și unde vine asta? se arătă îngrijorată fata.

            -În Macedonia. Pe bunica o cheamă Jovanka. Și ea e singură acolo.

            -Dar tatăl tău nu vă poate întreține?

        -Tata a murit când eram eu mic, Iriana. Nu mi-l amintesc. Mama s-a ferit mereu să-mi vorbească despre el. De câte ori încercam să aduc vorba de asta, vedeam cum se întrista tot mai mult şi mă lua în brațe, ca și cum cineva m-ar fi smuls de lângă ea.

            -Cum așa? Nici tu nu ai tată?... Credeam că doar eu, fiindcă am crescut de la doi ani, mai bine de încă vreo patru, la orfelinat. De fapt, nici pe mama nu am cunoscut-o. Mi se spunea că ar fi murit sub dărâmăturile unei case, atunci cu revolta populară înăbușită de armata lui Dimitrios Ioannidis, în 1973. Doamna care avea grijă de noi, la orfelinat, îmi spusese că femeia în brațele căreia mă găsiseră niște soldați nu ar fi fost mama mea. Ori numai voise să-mi dea o speranță? În anii aceia, am tot așteptat-o să vină. Dacă ar fi fost în viață, cred că ar fi venit, nu-i așa? La orfelinat ni se spuneau tot felul de povești despre părinții noștri.

            -Atunci înseamnă că nimic nu-i adevărat din tot ce ți s-a spus, așa-i?

            -Ce știu eu? Vreuna o fi, alta mai puțin... Sigur că sunt lucruri înspăimântătoare care ni s-au spus, dar pentru mine nu mai contează.

            -E adevărat! încuviință el.

      Ea râse. Părea că o face din toată inima, dar era ceva forțat. În timp ce-și vorbeau, Iriana se apropie de Nikos și-l luă în brațe, iar el o simți tremurând din tot corpul când îl  strânse de mijloc. Acolo sub pod, pentru prima oară, el îi simți sărutul cald pe frunte. Apoi ea se așeză jos, cu brațele adunându-și la piept genunchii, și începu să plângă. Peste câteva clipe, stăteau unul lângă celălalt și își strângeau mâinile. Tăceau amândoi.

      El rosti:

-Ei bine, eu plec! Și n-o să ne mai vedem! Cam asta e situația!

      Ea răspunse:

-Nu-i nimic! O să vin aici și o să-mi ascult sufletul plângând. Și am să repet în gând, până am să mă liniștesc: ai plecat, ai plecat, ai plecat! Înțelegi?

      Dar el nu avea cum să o audă. Era prins în mijlocul unui vălmășag de gânduri. Ea îl privea cu un zâmbet duios, ca şi cum s-ar fi uitat în ochii unui frate iubit, încercând să-i pătrundă în suflet cu privirea. El îi vorbea în gând: „Ea nu știe că nu poate fi încă iubire între noi. Că suntem din două lumi diferite și așa poate că ne-a fost scris: unul aici, celălalt plecat cât mai departe. Cum să-i spun că m-am simțit atât de bine lângă ea?”.

            -Ce ai? (se simțea emoția în întrebarea ei.)

         -Mă gândesc că toate astea vor fi lucruri moarte pentru mine, că nu voi mai avea niciun trecut...

      Iriana observase mai demult că Nikos începuse să se schimbe. Parcă se trezea într-o viață în care mai fusese și nu știa ce să facă. Simți doar cum trupul ei se înfioară de o altă atingere și lupta tot mai frenetic să-și învingă teama de a nu se sfârși prea repede ziua aceea.

      Glasul copilei se auzi după o lungă tăcere:

            -Dar de ce trebuie să pleci și tu?... Știa însă că pusese o întrebare fără rost și tăcu.

            -Ce să-i faci? Așa-i croită lumea! Pentru mama e o chestiune de viață și de moarte. Dacă ai fi cunoscut-o, poate ți-ai fi dat seama că arde mocnit o boală în ea. În toți anii ăștia am simțit că o roade ceva pe dinăuntru. Vedeam cum se stinge încet, ca o lumânare, dar nu era ființa care să-și descarce sufletul cuiva. Când o întrebam dacă o doare ceva, își ascundea fața în palme și ofta continuu. Mi-e ciudă că nu pot face mai mult de atât!

Privi cerul și simți că veni vremea despărțirii. Se posomorî.  Zise îndurerat:

            -S-a făcut târziu! Poate că nu suntem ursiți să fim împreună, Iriana! Destinul nostru nu se împlinește acum. Cine știe ce ne este hărăzit?

      Brusc, fruntea începu să-i lucească din cauza broboanelor de sudoare.

      Nici n-am băgat de seamă când se făcu dimineață și telefonul suna de zor. În cameră era sufocant de cald. M-am repezit spre fereastră și am întredeschis-o. Aerul dimineții îmi făcea bine. Am ridicat receptorul.

            -Alo, da?!...

      La celălalt capăt era Ahileas. Mă suna din Turcia.

            -Măi, Vlad, ce dormi așa de greu, domnule? De două minute sun încontinuu. Eram gata-gata să închid.

            -Bună, Ahileas! Da, am avut un somn greu. Tu, nu cumva... Ori ai de gând să te întorci?

            -Aș vrea eu, dar e mult de lucru aici! Suntem pe urmele lui Agamemnon, regele din Micene. A mai săpat și Schliemann aici; cum a săpat, a cercetat și fortificațiile de pe colinele de la Micene. Știi și tu: într-unul din mormintele excavate s-ar fi găsit masca mortuară a regelui Agamemnon, văzută și de tine în Muzeul de Arheologie de la Atena. Nu ne plac mormintele, iar timpul ne presează! Simt că vom da în curând și marea lovitură.

            -Știu! Întotdeauna ai fost furat de visele astea.

            -Poate că ai dreptate, dar cum nu se întâmplă minuni în fiecare zi, m-am obișnuit cu situaţia și privesc viața cu zâmbetul pe buze. Ce, vezi ceva rău în asta? Eu nu! Visez... aiurez... Poate că e o scornire a minţii mele, nu știu, dar cum ar fi dacă n-am crede în istoriile lui Homer? Lumea, lumea noastră, cu toate păcatele, nedreptățile și răutățile ei, e plină de mistere...

      L-am lăsat să mai spună câteva fraze despre căutările lor, fără să caut să-i răscolesc memoria cu întrebări inutile. I-am lăsat netulburat și mormântul regelui Agamemnon, cel plecat să-i dea lui Menelau (soţul Elenei) o mână de ajutor în războiul de zece ani din Troia. Nu voiam să-l rup din „Iliada” lui Homer, să-l aduc aici, la Micene, deşi aceasta era patria peste care fusese el cândva rege. Și într-o doară l-am întrebat:

            -Mașina ta, Fiat-Punto, din garaj, e ok?

            -Da... De ce întrebi? se miră el.

            -Pot s-o iau și eu? Vreau să ajung în Atena. Trebuie să mă deplasez ici și colo. Ce zici?

            -La Atena?! Ce să faci acolo?

            -Ei, închipuie-ți! În căutarea unei necunoscute, să zicem.

            -Și câte zile stai?

            -Două-trei zile, de fapt, depinde de ce voi afla despre ea.

            -Te-ai îndrăgostit!

            -Asta mai lipsea!...

            -Prietene! îl auzii râzând la celălalt capăt al firului. Ți-am mai spus: folosește-te de toate lucrurile din casă! Și vezi că actele și cheile sunt în sertarul de la bibliotecă! Are toate verificările făcute de mine înainte de a pleca.

            -Ahileas, prietene, mi s-a luat o piatră de pe inimă! Aveam mare nevoie de călătoria asta, o zi sau două, depinde...

            -Tu ai venit la plajă sau la plimbare? Glumesc, desigur! Dar sunt un pic confuz...

           -Să-ți zic o chestie! am ținut să-l lămuresc. Vreau să ajung la orfelinatul de unde doamna Oteea a înfiat-o pe Iriana.

            -Ia spune, ce dracu' mai e și asta? se miră el. Și pe bună dreptate se arăta mirat. Apoi: tu ai cunoscut deja familia Salikratis? (Iată că el folosea numele de familie al vecinilor săi!)

            -Mă interesează trecutul fetei...

            -Înțeleg că vrei să o faci pe detectivul.

            -?!...

            -Ei, nu te supăra, glumeam! Îți cam place de ea... Sau poate ai gânduri serioase cu fata!

            -Asta-i bună! am ripostat eu. Dar poate scriu ceva, știi, uneori mă cam plictisesc pe plajă de unul singur.

            -Aha! Păi de ce nu spui așa? De două-trei luni de când s-au mutat aici, nu știu ca domnișoara Iriana să fi ieșit din casă. Prietena mea a încercat să o atragă în grupul ei de prietene, dar n-a reușit. Mi s-a părut și mie ciudat că, la cei douăzeci și doi de ani ai ei, caută singurătatea. Și tot cam de atunci, de când au venit în Platamonas, l-am văzut pentru prima și ultima oară pe Nikos, prietenul, iubitul, ceva în sensul acesta, nu știu exact...

            -L-ai cunoscut pe Nikos?

            -Da, ce te miri așa? Am și vorbit câte ceva.

            -Ascultă, Ahileas! Nikos era macedonean?

            -Cred că da! Spunea ceva despre Bitola, un oraș din Macedonia. Plecase din Grecia împreună cu mama lui și revenise în Atena după vreo nouă ani. S-a dus cu o delegație de artiști sau un teatru unde se ocupa de decoruri, cam așa ceva, nu rețin exact. Bunica lui, Jovanka, locuia în cartierul Marko, pe strada Makedonska, undeva în apropierea unei mănăstiri... parcă Tarihi Ceșme. Mai multe nu știu. Nu era prea vorbăreț...

            -Mama sa mai trăiește? Știi ceva? Ai auzit asta de la el? (Un înger binevoitor mi-l adusese la telefon pe Ahileas, tocmai când aveam atâtea întrebări de pus.) Știi și de ce a plecat și nu s-a mai întors?...

            -Nu, prietene! mi-a tăiat scurt șirul întrebărilor. N-am stat prea mult de vorbă. Și de ce m-ar fi interesat viața lui?

            -Mulțumesc, Ahileas! Oricum am aflat atâtea... Și am schimbat vorba: mi-am amintit un vers al lui Homer despre Agamemnon. Zice așa: ”În cort a rămas Agamemnon/ Singur în sine, gândind la fapte ce n-aveau să fie:/ Şi-nchipuia că-ntr-o singură zi cuceri-va cetatea.”* Eu zic să-i dați bătaie și poate într-o zi veţi găsi locul unde își stabilise el cortul! Ceva urme trebuie să mai fie pe acolo...

La celălalt capăt al firului, Ahileas păru mai reținut:

           - Să vedem... Deocamdată am găsit doar niște rămășițe ale unei nave croite după toate detaliile întrezărite prin gravurile noastre antice, ceva, dacă nu mă înșel, asemănător cu acele corăbii ale lui Agamemnon, cel plecat să se războiască cu Troia. Printre altele, poate avem și ceva noroc. Să fie, zic și eu! Fără norocul care i-a fost hărăzit lui Homer, de a fi auzit de la aezi atâtea cântece și istorioare, ce ne-am fi făcut? Profeţia lui Apollo ar fi rămas un mister, dacă la un oarecare ospăţ, atenţia lui Agamemnon nu avea să cadă asupra lui Ahile şi a lui Ulisse, care o ţineau tot într-o sfadă. Primul, ți-amintești și tu, susţinea că prin vitejie se va cuceri Troia, cel de al doilea, că doar prin inteligenţă şi viclenie se va întâmpla lucrul acesta. Timpul i-a dat dreptate lui Ulisse. Chiar s-a uitat asta?

            -Tu știi mai bine! Și, o, da,  încă ceva! Pentru Atena mi-ar trebui pe cineva ca însoțitor. Să-mi poată fi de ajutor, să-mi traducă convorbirile... Ce zici, ce mă sfătuiești?

      Ahileas lăsă telefonul în suspans. Părea a se gândi un timp.

           -Am să vorbesc cu prietena mea la Centrul de Arheologie din Platamonas. Va găsi ea o soluție. O să o rog să te sune cel târziu mâine dimineață. Hai, baftă!

            -Baftă și vouă acolo, prietene!

            -Kalo dhromo! (drum bun) mi-a urat el.

            -Efharisto! (mulțumesc) i-am zis.

      La celălat capăt se auzit un clic scurt. Închisese.

      Acum, că aveam și mașina lui Ahileas la dispoziție, nu mă mai temeam că nu o să ajung la orfelinatul acela. Mai curând mă întrebam cum voi face să intru firesc în vorbă cu ei. Cu ce întrebare trebuia să încep, ca să mă înțeleagă niște necunoscuți? Sau, mai direct,  prin ce întâmplare venisem până acolo? O, cât mi-era de frică!...

*(Homer, Iliada, Cap. II, v. 34-36)

                                                                 (va urma)