„Parc-am murit de
mult!”
În tinerețe, ca mulți alții, am căutat să aflu imaginea
portretistică a „poetului nepereche” în cele câteva mărturii lăsate de
prietenii de condei de la acea vreme și să înțeleg tristețea care-i dărâmase
„ceva” în ființa SA, dar îl și speriase teribil, în ultimii ani de viață.
Pesemne că mult mai speriat era de faptul, că toţi prietenii îl părăseau şi-l
lăsau să-şi inoculeze în lăcaşul memoriei sale, percepţia omului fără noroc,
fără destin şi fără stea. Boală a singurătăţii care-l va trimite în mormânt.
Așa să fie? Ori
singurătatea, această boală a tuturor veacurilor, îl încolţise într-atâta,
încât... amărăciunea de a nu da de capăt, multor întrebări (iscate şi-n mintea
poetului – ce ar fi urlat ca lupii) sunt tot atâtea ipoteze la marea întrebare, care ne urmăreşte
încă?
Pe 15 ianuarie a.c., împlinindu-se 169 de ani
de la nașterea lui Mihai Eminescu, pun mâna la frunza de la tâmpla versului lui
Labiș (copilul teribil născut din călimara Domnului Eminescu) și de amândoi mi
se face milă și dor, și ascult „tropotul lung și mereu al galopului meu”, cum
spunea poetul de la Mălini, în acel vers. Nu întâmplător, Mihail Sadoveanu se
interesa de soarta sa când venea la căminul de la Universitate (Labiș aiși
îi?), ca de a Eminescului reînviat în trupul ce-și vântura mustăcioara
tinerească spre ciuda amicilor săi poeți. Pe el, ca tânăr actant, l-au putut
deturna (colegii invidioși îl îndemnau la băutură, ei se bucurau meschin că îl
abat de la masa de scris..., de aceea scria pe la ghișeele Poștei Mari... ticăloșia
e ingenioasă, ea găsește fel și fel de forme de persuasiune); apoi autoritățile
l-au putut suprima chiar, nu însă și poezia lui. Am ascultat-o pe sora lui
Labiș, la Rîmnicu-Sărat, recitând din poezia fratelui... Ce departe erau acele
ecouri labișiene! Priveam (când fusesem la casa poetului, de la Mălini),
dealurile acelea covârșite de greutatea lăstărișului, sperând că are să-mi iasă
înainte căprioara din versul său genial: „seceta a ucis orice boare de vânt”...
Cum peste doar câțiva ani, „seceta cu care erau înzestrate” unele minți bolnave
„cu clonț de rubin”, l-au ucis și pe el. Așa cum singurătatea și trădările
prietenilor au aruncat „cămeșoiul de forță” asupra lui Eminescu și dus cu forța
la casa de sănătate din strada Plantelor unde a fost internat prin ordin al
Poliției Capitalei și ucis brutal în spital de către un „smintit”. Dar suntem
încredințați că Eminescu era absolut conștient de „cercul strâmt” în care
fusese împins de cei din jurul său. Iată cum descrie Negruzzi „o întrevedere” după un an de
despărţire de Eminescu: „...nu l-am găsit, dar am intrat în locuinţa unde
şedea. Era o odăiţă în fundul curţii Clubului Regal de pe Calea Victoriei, în
care rufe, cărţi, perine, haine, manuscripte, teancuri de gazete vechi stăteau aruncate unele peste altele.
Poate că de luni de zile nu se mai măturase şi curăţise acea odaie, căci nu-mi
aduc aminte să fi văzut în viaţa mea, până chiar şi prin bordeie ţigăneşti, aşa
o murdărie”. Într-o notiţă (atenţie!) – Negruzzi a publicat-o în Convorbiri
literare cu „ocaziunea morţii lui Eminescu”. Iar cele scrise de Ventura (ca aură a unui scenariu pus la cale de
Maiorescu și ai săi) e pură fantezie. Din toate cele notate de Negruzii, nu
desprindem decât un portret al lui Eminescu, împotrivindu-se și luptându-se (în
ce mizerie) contra tuturor. Dar cu ce preț?: „Toate micile mizerii unui suflet
chinuit/Mult mai mult îi vor atrage decât tot ce ai gândit” (Scrisoarea I). Am
scris despre cei doi poeți, cu lacrimi în cuvintele strecurate pe pagina
hârtiei, dar niciodată n-am crezut că o voi face îndeajuns, pentru că sângele
picură din rănile noastre mai repede decât versul său, și nu avem timp să
asistăm până la sfârșit, la solemnitatea zicerilor Lor. Nichita a venit, după
Labiș, într-un moment când totul părea a fi spus în poezie, dar a lăsat
admirației loc, după acel „Ești atât de frumoasă, iarna!”... și „gândul
crește-n ceruri/sonorizând copacii”. Apoi, mi-a aruncat în față imaginea
bulgărului de zăpadă: „tu stăteai pe-un bulgăr mare de zăpadă verde.../Eu stăteam
cu brațele atrase, ridicate...”. Merg uneori prin zăpadă, aud (parcă) un glas: „Ia-mă
cu tine, ia-mă cu tine,...”. Am ciulit urechile, mi-am ascuțit auzul. Nu părea
să mă fi chemat cineva. Poetul îmi transmitea de dincolo. Cine n-a fost înfrânt de soartă, înțelege altfel
libertatea ce i-a fost dăruită, după o clipă de nemurire petrecută la masa de
scris. ...Fiindcă iarna a venit și după Coșbuc, și după Macedonski, Eminescu,
Labiș și Nichita... să ne învețe sensul și limbajul iubirii.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu