Un roman diferit (cu „cheie”)
Prin noua sa
carte „Moștenirea lui Mamin”, apărut
la Ed. editgraph, 2019 (247 pag.), Valeria Manta Tăicuțu se prezintă
cititorului cu un un roman diferit, o satiră dură la adresa lumii
literare provinciale (pe undeva în orașul Miceu) și ne dă rezoluţia încadrării
unei scrieri, ca percepţie a încadrării acestei cărţi în categoria
cartea-pamflet, ce continuă seria primului volum cu „Mamin”, în fapt, o
radiografie o lumii literare dintr-o urbe de provincie, atacând cu violență
aspectele negative ale unei realități observate de pe marginea unui areal
cultural, anumite vicii ale unor grupări și reviste literare, persoane sau
grupuri de persoane etc. În spatele acestor însemnări satirice, cităm: „se află
povești care, odată dezghiocate din misterul lor, mai mult strică, decât
repară. Ceea ce nu știi nu te poate răni”. Cititorul care a luat cunoștință cu
volumul întâi, intitulat „Mamin” (și nu a sărit direct la „Moștenirea lui
Mamin” – spune autoarea), înțelege că această carte e o sumă de relaţii în
transmiterea mesajului ei către cititori. Încadrarea acestui „roman diferit” în
categoria pamflet, eseu, memorialistică, suită de tablete, critică literară,
etc., nu-i deloc întâmplătoare, pentru că, există o relaţie între scrierea
cărţii cu aceste trepte ale literaturii şi pe care autoarea le-a parcurs pe axa
inumerabilei relaţii cu scrierile confraților literari. Cartea are două părți:
1) Letopisețul după Messalina (cu o
evidentă trimitere la Valeria Messalina, cea de-a treia soție a
împăratului roman Claudius și fiica Domitiei Lepida cea Tânără, o
femeie crudă, prădătoare etc) și 2) Letopisețul
după Simion (Simion Mărunțeanu zis Moni, sau aici, cu o fină aluzie la
interpolările copistului Simion Dascălul în Letopisețul Moldovei al lui Grigore
Ureche, cel de la descălecatul lui Dragoș Vodă până la Aron Vodă). Se mai poate
traduce, cumva, de la detronarea prin trecerea în neființă a lui Mamin I-ul,
până la alegerea urmașului acestuia în ședința cenaclului de la „Mobilă și
durere”, organizată de poeții Mihai Arhanghelul și Minea Morcovici. Moment cu
care se încheie și cartea, aceasta fiind și ultima întrunire în ședință de
cenaclu a „liricarilor” sub cupola barului „Mobilă și durere” și care se va
sfârși ca o caricatură „nu un turnir” (n.autoarei), după apariția în sală a lui Nathaniel Hristu
Poenache „purtătorul de cuvânt al lui Manon Lescaut „un personaj de care se
temeau toți, din tată în fiu”.
Scrierea
Valeriei Manta Tăicuțu e un fel de undă pamfletară care plutește peste tot, o
pată care se întinde asupra câtorva portrete teribile, cu un fel de mimare
sarcastică și ironică a unei societăți literare în care scriitorii „umblă în
turmă, chit că se mănâncă între ei până la schelet”. Cu alte cuvinte, avem în
vizor o lume ce se alcătuieşte din surprize iscate de trufie deşănţată,
duplicitate individuală, cinismul voalat şi precis al indivizilor participanţi la
expedițiile literare urmate mai totdeauna cu chiolhanuri pantagruelice, nopți
bahice, finaluri apocaliptice etc. A ne gândi la duplicitatea unor personaje
din prima parte a cărții (din alaiul cu care era însoțit acum regentul Mitea
Kalașnicov), umăr la umăr cu fiecare dintre celelalte personaje (Manea
Carcalet: „înțolit ca un cocalar… un golănaș analfabet, cu pretenții de
luminător al neamului, fost purtător de seceră și ciocan, iar acum, mai nou,
purtător de făclie și candelă a sperării”; Mamușca Măgălie, autoare a 70 de
plachete cu versuri memorabile intrate în patrimoniul grădinițelor, poeta care
„o viață întreagă trăise furtunos și scrisese pe la curți imperiale de pe tot
mapamondul”; Etienne Ledim, poetul readus
în slujba de țucălar după ridicarea la cele veșnice a șefului, în fapt un „fost făuritor de dormeze și versuri
proaste”; Simion Mărunțeanu, zis Moni: „iubitor de poezie macedonskiană și
fotograf de peisaje premiate la toate festivalurile internaționale”, Ioan cel
Mare, cel „prins cu slujba de primar” și căruia „îi apăruse o eczemă uriașă pe
față”; Ion Caplat: „poetul, prozatorul și polițistul”…toate numai în prima
parte), înseamnă a intui, cu uimire şi chiar cu interes „cheia” cu care autoarea
și-a gândit romanul dinaintea facerii acestei lumi scriitoriceşti, atât de
comparabilă cu lumea oricăror personaje a vreunui colţ de provincie. Trudind la
„Letopisețul după Messalina”, angajata primăriei Mărunțești, Smaranda Sandu, participantă
la tot ce se petrecea cu consumatorii lirici de la „Mobilă și durere”, știa
„precis ce se întâmpla acolo, în barul acela care aparținea, pe vremuri,
Societății Celor Care Scriu Continuu” (adică: SCCSC) și urma întocmai „ordinele
și indicațiile șefului” în scrierea letopisețului. De altfel, romanul Valeriei
Manta Tăicuțu nu are nevoie de efortul cititorului în a decripta statutul
personajelor ori a ghici cine se ascunde, în realitate, în pielea personajului
X sau Y, deşi, fără nici un efort ne putem imagina că, orice asemănare cu
instituții ori personaje reale este pur și simplu întâmplătoare. Dedublarea
liricarilor (ca să-i dăm credibilitate autoarei) se întâmplă numai în anumite
condiţii, de securitate individuală maximă. Şi, mai departe, în partea a doua
intitulată „Letopisețul după Simion”, teama de depersonalizare îi strânge pe
liricari într-o expediție cu scop cultural, în autocarul care să-i ducă pe cei
44 de reprezentanți ai literaturii din
orașul Miceu, către gazda lor cu ifose literare, primarul din Mărunțești.
Întâmplările ce au loc la prima escală (la Clarinești : în „casa galbenă,
umbrită de o boltă de viță de vie” a părinților maestrului George), îi fac pe
toți să se iluzioneze că sunt vii, că au ceva de spus, că nu sunt sorbiţi de
neant. Scopul însă era altul: aici se găsea întotdeauna „o gustare, o țuiculiță
și un vinișor pentru desele și inopinantele vizite ale maestrului și
prietenilor săi, scriitori de toate mamele și calibrele”. Autoarea are un teribil spirit de observaţie, pana sa
este satirică de cele mai multe ori, iar arta portretistică ne aminteşte de
zbârnâitul metaforelor cu care înaintași veritabili ai pamfletului îşi
imortalizau personajele. Cerbicia celor care caută cu lupa, şopârle, prin
textele autorilor de „poezele” (în fapt, aici, parodii care vin să întregească
profilul poetic al unora), ascunde mai multe tendințe satirice ori ironii la poezia
scrisă a acestora, întrucât cel mai eficient mod de a atrage atenţia asupra
unei probleme, sau chiar de a o eradica, este umorul. Umorul cu care, acum,
sunt creionate alte și alte personaje ca: Victoria Mateescu, o blondă și foarte
serioasă poetă, femeia pe care o curta, fără succes, de ani de zile redactorul
șef de la „Profitul literar”; Guriță Peniță căruia i se arată multe vedenii la
casa gospodarului din Clarinești; Horia „un poet voinic, ras complet în cap și
cu niște tatuaje fioroase pe brațe”; Sandi Asandei, cel mai longeviv istoric
literar din urbe; poetul Valentin, redactor la singurul canal cultural de
televiziune din Miceu, un fanatic apărător al poeziei lui Nichita; Cornelius
Prigoriță, care „în tinerețea lui, provocase mare scandal cu două romane Viol
în pădure și Sex în piramidă”; Nicolae Dalmațian, un prozator „pe care-l strica
numai încrederea în teoriile conspiraționiste”; Costel Bostan poet și
camionagiu în comună; Aburel Mălaimic, mare iubitor de puncte... puncte, puse
în poezie „să-i dea cititorului de înțeles că esențialul se ascunde în straturile
profunde ale poemului, că nu poate fi spus, ci ghicit”; Vasile M. Vasile; Jorj
Mătrășanu etc, întâlniți numai în partea a doua a romanului.
După câteva
peripeții cu autocarul scriitorii noștri ajung la Mărunțești, înfierbântați
peste măsură, fiecare șarjând cântece pe limba lui. În comună pare a se porni
apocalipsa: „se întâmplaseră niște chestii nemaiauzite, cu scriitori morți sau
dispăruți, adică dezastru în toată regula”. Unii târâți de cal pe lespezile
orașului, alții spânzurați de pomi, bilanțul fiind cam acesta: „Doi morți în
căminul cultural, plus șase spânzurați în părculețul de la primărie, opt; plus
domnul Guriță, nouă; plus zece statui, 19; plus trei în câmpul de maci, 22”,
plus 18 scriitori transformați de vrăjitoarea comunei în pitici de ipsos etc. Cititorul nu
are cum a nu se opri și la tabletele (in carte) gen „Semnul fiarei” unde și noi
ne mutăm atenţia asupra „monologului” interior pe care autoarea i-l atribuie,
elegant, liricarului „până-n măduva oaselor”, pentru că acest bâlci al
deşertăciunilor literare, la care asistă, nu are cum să nu-l lase
„descumpănit”. Și se pune întrebarea: către ce ne îndreptăm noi ca ființe umane
pe această planetă? Asupra celor de faţă, deşi cel mai scurt drum al fiecăruia
către cimitir e viaţa, nu planează decât dorinţa de a-şi goli „fiinţa de
himere”, întrucât e clar pentru toţi: urmează Ziua de Apoi a zilei de mâine!.
Şi oricât am învârti pe degete „cheia” acestui ultim mesaj, ori am lua-o de la
început cu lecturarea romanului, am ajunge la nedumerirea celor care asistă la
citirea KOMUNICAT-ului transmis
scriitorilor rebeli, de undeva de sus. În concluzie, avem dinaintea noastră un
roman care surprinde, nemilos, un spectacol pudrat cu ironie în tot ce este
putred în lumea literară provincială: de la critici literari perfizi la
premiile date la plesneală, de la instituții care ar trebui să servească
scriitorului, dar care devin o cloacă de corupți de toate felurile, la stiluri
de scris prăfuite și ridicole. Intuim noi oare, o nouă continuare (ca pe un nou
serial al scrierii satirice) a romanului–pamflet de faţă? Vom trăi şi vom
vedea.
Tudor Cicu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu