marți, 24 septembrie 2019

Nocturnă




Nocturnă

E-atâta frig și bruma... de niciunde,
Cade și-n toamna asta peste noi.
Citesc din labirintul ce mi-ascunde
Povești doar încâlcite-n roase foi.

Cuvintele în mine se fac noapte
Că-mi vine și să urlu și să tac;
Ești tu cea scrisă în această carte,
Ori secerat de vorbe eu mai zac?

Și pasăre de-aș fi, ori cal pe lume
Sălbatic și vânat de buni arcași,
Crezi c-aș putea într-un tablou anume
În cerul tău albastru să fac pași?

Și prăbușit pe spate, ca sub gloanțe
Să simt în nări doar fânul sub penel;
Prins cu-n destin și niscai circumstanțe
Sub luna-nsângerată ca rebel.

Simt că-i târziu când sufli-n lumânare
Din stele se cern fulgii în tablou
Tu în povestea asta mai ești oare...
Ori tropotul pierdut dintr-un ecou?


vineri, 6 septembrie 2019

Cartea din bibliotecă ( din cărțile ajunse la mine).


1.      „Sâmbătă, Duminică, Luni” de Emil Mircea Neșiu

       Este, cred, a zecea carte de poezie și a apărut la ed. Aureo-Oradea, 2019. Fascinat de frumusețea iubirii dintotdeauna, avem aici un poet meditativ, confesiv în mică parte și nocturn prin felul de a comunica și cu privirea, în poezie. Spre deosebire de poeții care aduc „timpul iluminării” în poezia lor, poetul orădean atribuie doar timpului o înțelegere aparte în poezie. Simbolistica și semantica cuvintelor ordonate fasciculat în vers, semnele cifrate ale unor zile astrale din calendar, îi dezvăluie pe undeva câte ceva din aspirația blagiană a crezului său poetic: „cu fiecare cuvânt rostit/ori așternut pe foaia albă/mai descifrez încă o lume/tulburată de interese/ca și când ar fi cel mai simplu/lucru posibil” (Contraste). Povestea sa se deapănă sub o perdea a amintirilor, cinematografic - „într-un miez de noapte” când, asemeni lui Orfeu, pentru ea trece „hotarul dintre viață și ce/se mai poate spune/despre moartea ce se plimbă/printre noi”, iar cântecul pe care-l propune „poate fi un cântec, un poem,/o piesă de teatru, un rol,/o sculptură, un film,/rupte dintr-un suflet,/totul smuls dintr-o/realitate imediată”(act artistic), dar amprenta generală a cărții sale de poezie e a singurătății, care se privește străină și rece „într-un dans ultim” printre „regrete tardive”. Oglinda în care își privește trecutul, așteptând vești odată cu zilele care tot trec doar cu un mesaj cifrat („viața-mi o să se schimbe”), are ceva din nostalgia unei iubiri din care durerea, dar și iubirea „smulg așchii”... „despre durerile noastre... și disperarea,/gheara ce-mi cuprinde/cu nerușinare inima”. Îl simțim cu sufletul agățat de cuvânt, în vers, într-o iubire, în esență o rotire de poeme încolonate pe scara timpului. Poemele din volum sunt scrise în aceeași notă profundă a meditației filozofice asupra a tot ce asaltează ființa umană: speranța că iubirea va salva totul, spaimele că nu-și va găsi tărâmul liniștii, norocul ori nenorocul și o „tulburată chemare” către cititor.

2.      „Mușuroaie” de Sorin Călin

     Cu acest volum de poezie apărut la ”editgraph”- Buzău, 2018, Sorin Călin este un premergător și continuator al esteticii onirismului, întâlnit la Leonid Dimov, care se prelungește azi până în postmodernism. El nu povestește un vis cât îi construiește o realitate analoagă și are din suprarealism tendința de a detecta elemente stranii din realitate, procedând ca un reporter în căutare de insolit și a construi cu aceste elemente onirice o altă lume, paralelă și asemănătoare visului. Prin poezie, spune el, realitatea capătă sensurile cuvenite: „nu antipoezie, doar o logică diferită, nu filozofie seacă, ci una povestită, frântă”. Din textura fantastică, luând de aici suspiciunea pentru liric, îți sare în ochi lipsa metaforelor și „narează” unele fantezii incredibile aproape de tărâmul dadaist-suprarealist. Poetul sfarmă lumea pentru a o zidi așa cum știe și înțelege numai el, cu elemente din pictura suprarealistă: „Fecioarele s-au strâns la poartă/Și bat în ea ca în ușa bisericii./-Deschideți dară, ne grăbim ca fetele la măritat,/Vrem iubire, vrem apă și pâine,/Vrem rândul unu la culcatul în pat./Flăcăii se uitară strâmb de dincolo de gard/La nebunele scăpate din mâinile mamelor,/Pornite ca furtuna din țeava de pușcă...”(Orfice). Deși are ceva și din atmosfera obscură a lui Virgil Mazilescu, uneori e ironic (trist-ironic) și textualist, cu mici chei în lumea visului: „Spune-mi că-s animal bun de dârvală/Să-ți trag caii de ham, din zori până-n seară/Urăște-mă!Nu-s bun nici de-o ciorbă acră...” (La micul dejun).
   „Adevăruri se spun și-n poezie” (începe autoironic un poem intitulat Cartonaș galben), dar revine: „pe poeți să nu-i suspecți c-ar face jocul cuiva în detrimentul propriilor fantasme și fantezii”... „fiindcă mintea mea de copil așa vede formele și agitația lor (a lucrurilor pe care a deschis ochii - n.n) moleculară”. Un poet cu atitudine ludică pe aspectul ludic al visului, al imaginației poetice. 

3.      „Metafore din palma cerului” de Vali Nițu

     Cartea de versuri a poetului târgoviștean (apărută la ed. Bibliotheca, 2019), te poartă cu gândul la un poet „în costumul de gală și cămașa cu papion” trecut „înspre serile albastre”, scriind „pentru T.”: 11 elogii, 11 clipe, 11 lacrimi etc. printre șoapte „în imperiul pașilor pierduți”, glosând despre o poveste de iubire „la limita dintre rost/și spațiu”. Încercând a ne teleporta, odată cu cititorul, în spațiul său ideatic, acolo unde „ard lumânarile vii/în candela drumului pavat cu vise frumoase” (harta palmelor), îl simțim pe Vali Nițu „în sufletul poetului/agățat de cuvânt în vers”, într-o iubire „în esență/o rotire”. Constanta volumului este dată de dorința de căutare a unui microunivers concentraționar  pentru o „memorabilă iubire”: „mai presus de metafore – viața/într-o dimineață printre clipe trăite/un alt tren pleacă în șoaptă/cu încă o zi din restul de viață/nici nu înțelegem unde/cum” (ești ceea ce sunt). „Pictând cu flăcări în palme”, îi simțim o aplecare predominant anticipativă spre poezia confesivă: a fragmentarismului în redarea trăirilor secvențiale, a ipostazelor reflexive de comunicare, a mânuirii întâmplării și euforiei prelungite în oniric. Când „femeia cu părul de foc” din „trăita poveste de dragoste” alunecă pe dinaintea ochilor noștri, pe cât sunt melancoliile de dulci, pe atât sunt tristețile de amare:din carul meu de timp/alunecă pe umeri timida așteptare/nedormite vise în nedormite nopți/în trăita poveste de dragoste/femeia cu părul de foc în visul prins de mâna timpului/noroc” (răspunsul plecat după întrebare). Își scrie poezia într-o cheie personală, rostindu-și versul „cu fluier de anotimp”, cuvintele sunt ca sufletul, adică, asistăm la un discurs retoric nou, ca o pendulare care să dea încredere şi, mai apoi, îndârjire în partea zeiască din om. De-a lungul şi de-a latul acestor sfâşieri neromantice, agonia învinsului rănit de Destin se lecuieşte prin voluptăţi paroxistice (asemănătoare imnurilor orfeice), dar și spre poezia expresionistă cu preferințe spre un limbaj metaforic.

4.      „Bogații nu visează niciodată scoici” de Luminița Zaharia

     Apărută la ed. SITECH/2018, poezia din această carte pare scrisă într-o stare de hipnoză, în cheia jocului barbian, având și constanta ironic-implicată, astfel încât tensiunea poemelor să treacă de la lirismul clasic la un „antilirism” îmbrățișat ca revanșă asupra lexicului, dar în timbrul grav al mesajului decodat din răzvrătirile poetei vizionare cu tumultul vieții de zi cu zi. Ea e „fata care vede timpul” și în implicarea afectivă îi găsim un limbaj înnoit cu care, iată, poezia forțează o nouă realitate poetică și deopotrivă, și-a adăugat sieși o dimensiune nouă ce face posibilă (în interpretarea criticii) apariția unor legături noi cu funcționare regenerativă pentru percepția poetică, fiindcă „la filmul ăsta se joacă viața ta”: „(clar, ceva trebuie trucat!)/că dorm și acum, fată mare/c-un bob vrăjit de mazăre în pat/că am inventat un joc de luminițe” (blockbuster). Împrumutând din propriile trăiri („și faci conexiuni cu basmele copilăriei”) unele clișee cinematografice, nu exclud o aură a noului ei stil în poezie, centrul de greutate în catharsis-ul poeziei: „acum închidem paranteza/zâmbim hlizim facem mumos/făt-frumos, ai cont în bancă?/vii călare sau pe jos?” (dragă făt-frumos) –sau – „țara mea frumoasă, tu meriți mai mult/surle și trâmbițe să-ți poarte hramul/ca să ne-ntorci, îți cerem doar atât:/râul ramul/și salamul...”. Sub acest impuls al nevoii de confesare, cititorul se simte electrizat, ca prins în cușca lui Faraday și acest nou simțământ estetic trebuie înțeles ca o nouă DETERMINARE în peisajul interior al poeziei. Sinceritatea (în metamorfoza limbajului poetic – firește) este și calitatea de bază a poeziei din acest volum, iar scrisul a devenit pentru ea o terapie sufletească: „ o cowgirl cu plete lucii/exersa la tir cu arcul/să se apere de tauri/când îi zgâlțâiau hamacul” (western cu peripeții). Iar alteori însuși absurdul e alternativă la o pură întâmplare pusă pe note poetice (vezi: staying alive). O lectură frumoasă, incitantă.