Cum se termină poveștile...

Cum se termină poveștile...

       (din seria gândurilor răzlețe)

  

      După cum văd, la sosirea mea acasă, cineva aștepta finalul povestirii „Necunoscutei” din Grecia și eu, pesemne, curmând brusc scrierea acestei povești neelucidate, transmise cititorului meu în foiletoane, am produs mare dezamăgire... Să fi amuțit glasul povestitorului? Să fi ales el calea tăcerii, o cale și asta, grea, hamletiană, parcă nici mie cel care îi știe povestea nu-mi vine a crede! E și această tăcere un mic poem: „Ea, furişată pe o portiţă a grădinii...”  În faţa porţii grădinii „împodobiţi în chip/ fantastic, alergând de colo/ colo scoşi din minţi...”, vom fi tot mai puțini: cel care o scrie, cititorul care așteaptă și „necunoscuta”. Ştiţi ce ar trebui să spun acum, în clipa asta? „Au uitat de mine... nu-i nimic... voi aştepta aici...” (exact ce a spus şi lacheul Firs, bătrânul de 87 de ani, din „Livada de vişini”). Şi trebuie să-l credem. Dacă m-aţi întreba pe mine, cum ar trebui să privim această curmare a poveștii, v-aş spune: cam cum privea şi V. Pârvan pe fereastră, pe cerul îndepărtat, „sfărâmarea ideală a norilor”. Cititorul simplu ar vrea „epicul gol şi doritor de realitate” – cum a pecetluit în slovă G. Călinescu. Dar autorul ştie că eroul său trăieşte „rotativ”, cum spunea, despre personajul lui Creangă (moş Nechifor), însuşi ilustrul critic. Să reamintim cititorilor doar o singură frază, celebră, din acest gogolian al Humuleştilor: „de ar avea codrul ista gură să spuie câte a văzut, cumplită pătăranie ne-ar mai auzi urechile”. Ce frumos se pisicea frumoasa evreică Malca (reţineţi acea intonaţie cu tâlc care depăşeşte deja sensul curat al cuvintelor): „Să nu mai zici că vine lupul, moş Nechifor, că mă vâri în toate boalele!” – „Nu că zic eu, dar chiar vine, iacătă-l-ăi!” – „Văleu! Ce spui?!” (şi iar se luă Malca cu braţele ei şerpuitoare după gâtul moşului – ţineţi minte?). De aceea, dragă cititorule, eu zic, ca autorul să mai tărăgănească cumva povestea... că tare ne-ar prinde bine!

      Aş fi vrut să-i răspund cititorului meu și cu vorbele lui Polonius: „Fata mea,/ Nu lua drept foc lucirile acestea,/ Căci ard făr să-ncălzească şi se sting”. Ca povestea frumoasei tătăroaice pe care am scris-o cândva în tandem. Și despre care Ion Lazu, în cartea sa „Nu putem pleca toți din România” (ediția eLiteratura, 2018), la pag. 288, spunea: „Cine ia în mână, spre lectură, micul roman Tătărușca, sub semnătura tandemului Tudor Cicu – Mihaela Roxana Boboc, știe probabil că acest dublet scriitoricesc – era să zic: acest autor androgin – a mai editat acum ceva timp volumul de poezii Cel mai frumos cântec vine pe furiș, care s-a bucurat de o frumoasă primire din parte cititorilor dar și a criticii literare”. „Ce este până la urmă Tătărușca noastră?”, se întreba conu Ion Lazu. Pentru a-i putea răspunde va trebui să mă teleportez în timp, pe vremea copilăriei mele, în satul dobrogean Azaplar. Copil încă, mă mai urmăreau ochii trişti până la căinţă ai fetei de tătar, vecin cu noi, un arnavut, nu se ştie cum pripăşit prin mahalaua noastră. Mă mai urmăreşte şi azi chipul fetei, brăzdat ca de boala cea  mai sfâşietoare a tristeţii şi singurătăţii pe lume şi, am înţeles abia acum, privind uneori şi la semenii din jur, că boala aceasta activează, în astfel de suflete, ura năpraznică împotriva tuturor celor care încearcă să dea din aripioare mai frumos decât îngerul care se visează că este. Ca cel care n-a epuizat lumea în zbaterile lui lăuntrice, ascultând şi de sfatul bunicii de a mă ruga la Dumnezeu că iubirile vin și pleacă, ca leac pentru o eventuală mântuire, gândul mă trimite acum la rostirea filosofului care înţelesese că „Dumnezeu nu s-a retras din lume după ce a creat-o. El lucrează în tăcere la desăvârşirea ei”.

     Dacă aş fi gelos şi aş purta invidie de „mangustă”, apoi doar cititoarei mele nedreptățite prin curmarea poveștii, i-aş purta-o pe ascuns. E singura care nu a intrat pe „arătura” literară ca autorul acesta, adică umblând cu capul în nori după urmele pierdute ale unei „necunoscute” tocmai prin Grecia şi a rostit sincer ce credea. Dar, mă întreb și eu, să fi abandonat el povestea frumoasei „necunoscute” taman la sfârșitul ei? Şi eu cred, ca şi cititorul meu, că până la urmă adevărul nu iese la iveală, decât pus în cumpănă. Nu am fost decât eu – cel din umbră – persoana cu care s-a duelat autorul ei cu eroii săi, și pe teritoriu străin, dar a făcut-o în aşa fel, încât, doar câțiva privitori de pe margine i-au remarcat simplitatea filosofiei ei viguroase, de poveste în poveste. Mie, ca cititor de pe margine, mi s-a părut că autorul ei a avut mereu (atunci când își scria povestea) în minte cuvintele Lui: „Tată, dacă este cu putinţă, depărtează de la mine paharul acesta...”. Nu pot crede, cititorii nu vor înţelege nici ei, precum Pilat din Pont n-a înţeles, că li se poate revela dinainte, însuşi Adevărul. Sunt mâhnit? Nu, nicidecum. Mi-am propus o carte despre aventura reală, începută în copilăria mea din satul acela uitat în câmpia Dobrogei, cu frumoasa rămasă încă „necunoscută” și pierdută într-un colț de țară pe acel pământ al zeilor din Olimp. M-aș fi bucurat ca ea să-mi citească povestea (să-și citească povestea) și să dea un semn. În călătoriile mele prin Grecia, eu am căutat-o. Doar cei care vor citi totul (povestea) până la capăt au şi dreptul de a judeca. „Poarta asta era făcută numai pentru tine” (Kafka nu e scriitor rus, şi am amintit ades despre el – nu întâmplător), dar nu-s vinovat eu, acum, că unii dintre cei care mă citesc aici au ratat-o. Iar dinaintea ușii închise vom rămâne și noi, ca Andersen, cel care a lăsat-o pe Elisa făcându-le cu mâna fraților ei care își luaseră zborul: „A doua zi aveau să spună și ziarele/că din cauza fulgerului/lebedele din poveste își luaseră zborul.”
  

                                                                                      FLV

Necunoscuta (9)

9.

              Pe drum, Vanghelis scoase o foaie de hârtie (cred că era un proces-verbal) și urmărea atent cele notate pe ea, în timp ce eu reflectam la visul cu soldații care o găsiseră pe Iriana printre dărâmături. Acesta, venit de aiurea, îmi lăsase în suflet un gol imens. Dacă aș fi fost superstițios, aș fi zis că, pe undeva, trebuia să existe unele legături obscure între visul meu și întâmplările de odinioară. Probabil că dacă m-aș fi gândit la una ca asta, aș fi realizat că viața, uneori, îți dă un semn sau caută să îți arate o cale. „Până la urmă îmi va explica, dacă nu va putea să-mi și arate câte ceva, viața asta! Când stai deoparte, nu poți greși, dar dacă ai fi fost în focul evenimentelor acelea, oare cum ai fi gândit?” La această întrebare n-am căutat niciun răspuns, pentru că, mi-am zis, lucrurile nu sunt în vis așa de limpezi ca în realitate.

Cred că în sufletul meu era un pustiu dezolant, în care rătăceau doar oameni necunoscuți. De aceea nici n-am îndrăznit să mă gândesc mai departe, până nu am ajuns la Kifisia. Când plecasem din Platamonas, nu mi-a trecut prin cap că o să dau peste oameni morți, dispăruți sau despre care cineva avea un anumit interes să nu vorbească. Era și în povestea asta ceva ce părea a nu sta în picioare. Dar ce? La urma urmei, visurile sunt venite și ele să ne limpezească gândurile. A fost singura explicație pe care am avut-o...

Era o vreme grozav de frumoasă. Ajunși în Kifisia, am umblat toată ziua la întâmplare. Când ne găseam aproape de coasta muntelui, când în mijlocul orașului, pe câte una din străzile vechi sau pe dealurile de sub grădinile de la marginea vreunui cartier. Pe la amiază am găsit și casa căreia îi notasem, în blocnotes, strada și numărul. Pe acoperișul ei, vântul clătina antena și cablurile, precum pânza unei ambarcațiuni rătăcite pe mare. Dintr-odată am simțit un gol în stomac și o poftă nebună să smulg poarta de fier din țâțâni.

            -Ce faci? Lasă poarta aia! Bate mai degrabă cu o piatră în ea! Era Vanghelis, care mă scutură de umeri, trezindu-mă la realitate.

În timp ce căutam o piatră pentru a urma sfatul însoțitorului meu, doi tineri s-au apropiat, în cros, de pe o străduță laterală. Erau îmbrăcați sport, cu șorturi, tricouri pe care aveau impregnate cercurile olimpice și adidași, dar i-am ghicit în ei (un el și o ea) pe cei ce locuiau acolo, bănuind că el trebuia să fie un nepot al Katerinei, femeia moartă. Am un instinct format pentru astfel de oameni și, ca dovadă, nici nu mă înșelasem. S-au oprit în dreptul nostru, privindu-ne ca și cum căutau să se uite prin noi. Apoi el a început discuția, punând tot felul de întrebări.

Vocea tânărului îmi suna în cap ca țârâitul unei insecte. Vorbea foarte repede. Când Vanghelis le-a explicat pentru ce eram acolo, s-au destins. Bărbatul deschise lacătul la poarta de fier și ne invită înăuntru. Aleea ducea într-un colț al grădinii, unde era un fel de foișor cu băncuțe de lemn aşezate în jurul unei măsuțe, toate aflate sub o copertină din lemn lăcuit. Întrebările le punea Vanghelis.

            -Deci sunteți nepotul Katerinei?

            -Așa e! Stavros e numele meu. Adresa ce vi s-a dat e bună. Dar mătușa mea e moartă de mult.

            -Noi am venit pentru altceva...

            -Ce s-a întâmplat? S-a întors spre fată:

-Ea e prietena mea! Dar să știți că n-am locuit aici. Abia la câteva luni de la moartea mătușii, tata a intrat în posesia imobilului, iar de curând a decedat și el.

            -Puteți să vă faceți timp pentru câteva întrebări, atunci?    

            -Da, fără probleme!

M-am arătat încântat că voia să-și dea osteneala de a-mi răspunde, așa că i-am mulțumit din tot sufletul. Tânărul ne-a spus tot ce știa despre cele ce mă interesau. Prea multe nu aflase nici el de la vecinii din cartier, dar auzise câte ceva de la bătrâna Stela Paskalis, vecină cu mătușă-sa Katerina. Aceasta își amintea de noaptea revoltei din Kifisia, întrucât nici ea nu părăsise locuința ca să plece odată cu lumea care se agita dinaintea armatei lui Ioannidis. Toată noaptea, așa ne spunea, a fost o zăpăceală nemaipomenită: urlete, strigăte de ajutor, focuri iscate ici-colo, dar ea nu avusese curajul să-şi părăsească domiciliul și să se alăture mulțimii. Unii dintre ei nu reușiseră să treacă de ambuscada camioanelor răsturnate și se întorseseră înapoi, pentru a găsi o altă cale. De aici larma care se întinsese în tot cartierul... Pe Katerina o găsiseră soldații căzută în pragul bucătăriei, sub mormanul de moloz, a doua zi. Dacă auzise de fetița Brenei? „Nu cred! răspunse tânărul din fața noastră. Dacă era așa, s-ar fi aflat până la urmă!”. Așadar, nici el nu știa nimic despre ea, însă reținuse de la bătrâna Stela adresa unde locuise. Casa în care soții Brena și Kostantinos locuiseră, împreună cu cei doi copii ai lor, fusese închiriată, dar după moartea lui Kostantinos – acesta fusese găsit la o zi după revolta din Kifisia, înjunghiat în propria locuință, atâta reținuse și Stavros – proprietarii o demolaseră, întrucât după miezul nopții se făceau auzite tot felul de zgomote ciudate: lovituri în pereți, pocnituri în uși și ferestre, strigăte de ajutor și nu s-a mai putut locui acolo.

            -Ce altceva ați mai reținut de la Stela Paskalis despre cei din familia lui Kostantinos? Dar despre moartea sa ce știți? Vanghelis punea întrebările deja pregătite de mine.

            -Câteva amănunte doar: că el era un bărbat înalt și robust și că lucra ca zilier pe niște șantiere, unde se crede că s-a înhăitat cu indivizii unei bande ce tâlhărea locuințele unor oameni mai înstăriți. Iar de scandalagiu și bătăuș i se cam dusese vestea, ca şi de mare bețiv. Pe Brena și pe copii i-ar fi ridicat într-o noapte indivizii ăia și apoi nu s-a mai aflat nimic. Așa se auzise...

            -Se ştie cine îl înjunghiase pe Kostantinos? am întrebat.

            -S-a bănuit că au fost cei din banda din care făcea și el parte. Câțiva indivizi fuseseră văzuți ieșind din casă cu câteva ore înainte de a fi alarmată poliția. S-a presupus că l-ar fi ucis pe Kostantinos, iar pe Brena și pe cei doi copii i-ar fi sechestrat și i-ar fi luat cu ei. Asta declarase o prietenă bună a Brenei, care locuia în apropiere și-i văzuse, prima, pe indivizii din banda lui Kostantinos ieșind din locuință.

            -Nu li s-a dat de urmă? S-a mai aflat ceva de Brena și de copii?

            -Mare lucru nu!... Nimic sigur.

            -Cum o chema pe prietena aceea a Brenei?

            -Zeidola... sau Zetola... Nu-mi amintesc exact. Eu n-am văzut-o. Mai multe, nici noi, nici cei de pe aici, nu știm. Oricum m-am întors de pe mare doar de câțiva ani și eram mic când s-au petrecut acele evenimente.

Am plecat de la cei doi Stavros un pic descumpăniți. Ceea ce aflasem, în sfârșit, era totuşi suficient pentru ziua de azi. Fiindcă era vreme frumoasă, până la lăsarea întunericului ne-am plimbat la întâmplare pe străzile ce duceau spre carierele de piatră și unde se presupunea că avusese loc ambuscada cu camioane. Cred că ne gândeam, atât eu, cât și Vanghelis, la ce vom face, unde vom dormi, ce vom mânca. Probabil arătam destul de prăfuiți amândoi, fiindcă patronul hotelului unde am tras s-a uitat ciudat la noi, măsurându-ne din cap până în picioare. Îmi amintesc cum stăteam la bar, cu halba de bere dinainte, privind în gol.

Femeia se apropia încet, evitând cu greu bucățile de cărămidă și de piatră aruncate în mijlocul drumului. Când plecase de aici, în urmă cu o săptămână, nimic din priveliștea aceasta dezolantă nu era. Părea ca după un cutremur, dar ea nu avea cunoștință să se fi petrecut, în acele zile, o asemenea grozăvie. Când se apropie de casa cu pricina, Stela Paskalis tocmai trebăluia în pridvor şi o recunoscu cu greu pe Brena în femeia stropită pe picioare de noroi, ce bătea cu disperare în poartă. Nu o mai văzuse de multișor pe acolo.

„Ce-o fi căutând la poarta Katerinei? se întrebă Stela, ducând mâna la sprâncene, mirată de apariția femeii. N-o fi știind că tocmai au îngropat-o?” Își luă bastonul și înaintă către gardul care o despărțea de noua venită. O privi cu luare-aminte și văzu că avea chipul palid și privirea rece. Îşi rezemă bastonul de gard și îşi puse un picior pe lemnul ce alcătuia lanțul gardului, sprijininindu-se cu o mână de una dintre țambrele de lemn. Brena nu părea să o bage în seamă, de parcă se gândea la cu totul altceva. Continua să bată cu piatra în poarta metalică și să o strige pe Katerina, din ce în ce mai tare, poate unde și-o închipuia dormind. Când o descoperi pe femeia ce înălțase capul privind de la gard, uluită de ce vedea, întrebă:

            -Ei? Cum vine treaba asta, mătușă Stela? Unde e Katerina?

Stela se întoarse pe celălalt picior, cu fața tot înspre interlocutoarea sa, mirată:

            -Katerina?! Păi, a murit... A căzut lovită sub dărâmăturile zidului de la bucătărie, la ieșirea din casă. N-ai știut până acum? zise încet.

            -A murit? Ce spui, mătușă Stela?...

Brena făcu doi pași înapoia porții metalice și piatra căzu surd la pământ. Dădu să spună ceva și se înecă. Repetă ca o năucă:

            -Ce spui, femeie?... Eu vorbesc de Katerina, cea care locuiește aici, în casa asta! Cum adică a murit? și se clătină ca beată, nevenindu-i să creadă că vorbele rostite erau ale ei.

            -Ce? Nu crezi? Du-te la cimitirul din spatele bisericuței, să te convingi! Toată lumea din jur știe asta!

            -Când s-a... s-a întâmplat? reuși să silabisească.

            -În ziua cu atacul armatei lui Ioannidis asupra răsculaţilor din oraș. Să tot fie vreo cinci-șase zile de atunci...

            -Și fetița? Fetița mea?... Cu ea ce s-a întâmplat? Unde să-mi găsesc fetița? turui Brena.

            -N-a fost nicio fetiță aici! Ce tot spui? N-au găsit-o decât pe ea, pe Katerina. Nu-mi aduc aminte ca soldații ăia să mai fi găsit pe altcineva... Întreabă-i pe toți!

Brena simți o împunsătură în inimă și o sudoare rece pe șira spinării. Se aplecă, până când genunchii i se înmuiară de tot și se lăsă să cadă la pământ. Când Stela Paskalis alarmă câteva vecine, iar femeile o luară pe brațe și o duseră în casa Stelei, Brena încă mai aiura. Se trezi abia a doua zi, pe un pat de spital, neînțelegând de ce se află acolo și ce i se întâmplase. Ca prin vis, auzi o voce pițigăiată de femeie:

            -Beți un pahar cu apă! V-ar face bine...

Brena luă paharul din mâna femeii și-l dădu peste cap. Privi în jur. Părea să-și revină.        

-Spuneți-mi, de ce mă aflu aici?...  Ce mi s-a întâmplat? întrebă cu voce stinsă.

-Te-au adus ieri, pe seară, cu o mașină verde... Ziceau că erau din Kifisia, spuse asistenta. Acum ești la un spital de urgență din Atena. Te-a întrebat și doctorul de gardă, dar aiurai tot timpul. Spuneai ceva de o fetiță... Că ai pierdut-o pe drum, dar cei care te-au adus spuneau altceva. Că venisei la poarta lor să întrebi de una Katerina, moartă de câteva zile. Nici noi n-am înțeles mai nimic, cum nici ei nu știau cine ești și de unde ai apărut acolo. Numai Dumnezeu știe ce căutai în Kifisia. Ia zii, Brena, cum te simți? Azi-noapte erai neagră la față și aveai numai spume la gură. Credeam că nu mai apuci dimineața. Dar acum ești mai bine. Uite, îți mai umplu paharul încă o dată! Pe Dumnezeul meu, o să-ți revii! Of!

În bar se făcuse liniște. Vanghelis își băuse berea și-mi făcea semn cu ochiul: „Ei, bătrâne! Ce mai e?” Mi-am băut-o și eu și ne-am dus să ne luăm în primire camerele. M-am gândit apoi la toți acei oameni învăluiți în negurile închipuirii în faptele zilei ce tocmai trecuse. A unei zile, după mine tare călduroasă, cu oboseala ei cu tot. În timp ce mintea îmi era înfierbântată de la evenimentele petrecute, mă gândeam că pierderea fetiței Brenei, în învălmășeala acelui vis trăit la Thermopyle, pe malul apei, dar și ciudățenia unei întâmplări neelucidate încă, se adevereau.

Și deodată, amintindu-mi că, de fapt, tocmai pentru a afla cum se pierduse Iriana în hățișurile vieții, în urmă cu câțiva ani, venisem la Atena, am simțit că mă apropiam de taina ce o ascundea pe necunoscuta din Platamonas. M-am gândit că Brena își protejase mai întâi băiatul din fața unei primejdii și mai mari, iar când gândul acesta s-a ivit întâia oară în mintea mea, gonindu-mi somnul, am realizat că subiectul dorit pentru povestirea mea tocmai apăruse la capătul firului abia găsit. Și deși se prea poate să nu fi fost decât o închipuire lipsită, ca orice năzărire, de temei, în mintea mea trăgeam de firul acesta, care poate avea să-mi desfășoare și scena finală ce învăluia în ceață întreaga poveste.

Judecând după spusele nepotului Katerinei și ceea ce declarase cândva Zetola, adevărul era la capătul firului pe care trebuia să-l urmez. Mi-o închipuiam așteptându-mă în dreptul unei căsuțe mici și curate, poftindu-mă să iau loc în foișorul de la capătul aleii pietruite, îngrădită cu flori bine îngrijite și miresme îmbătătoare: „Asta-i casa Brenei. Aici a locuit ea, împreună cu cei doi copii ai săi, dar nu-i adevărat că și-a pierdut fetița! Tot ce știu e că pe Georgios i l-au luat indivizii ăia, până ce Kostantinos avea să le înapoieze banii aceia mulți, cam trei sute de milioane de drahme, ziceau ei, de care fuseseră jefuiți. Acuma știi! Altceva nu mai am a-ți spune!”  

      Zetola era o femeie înaltă, cu trăsături dure pe chipul ce mai păstra o frumusețe aparte. În glas, după cum se adresa Brenei, i se putea desluși o hotărâre nestrămutată, iar trăsăturile sale, deși severe, erau mai degrabă plăcute. Se găseau la ea acasă. Brena stătea în fața ei, pe marginea patului, ținându-i pe cei doi copii îmbrățișați la piept. Fetița simțise căldura mamei și era liniștită. Dar băiețelul, de vreo patru anișori și ceva, scâncea întruna, trăgând cu ambele mâini de brațul Brenei, în timp ce femeia îl zgâlțâia drăgăstos, sperând să-l facă să tacă. Zetola se agita, deplasându-se prin cameră înainte şi înapoi. Își freca mâinile și părea a se gândi la ceva anume. În ochi îi strălucea ceva tainic și neliniștit, iar mișcările bruște pe care le făcea, când și când, arătau o stare de pândă continuă.

            -Trebuie, Brena! spuse Zetola, oprindu-se dinaintea acesteia. Trebuie să dispari de aici și să-ți salvezi copiii! Yorgos tocmai vrea să plece în seara asta în Khaironeea. Te duce el! Pleacă, pleacă cât mai repede și cât mai departe! Indivizii nu se vor lăsa păcăliți de moartea lui Kostantinos și îți vor lua în schimb băiatul, așa cum s-au jurat. De unde să scoți tu, acuma, banii ăia? Știi cumva unde i-a ascuns soțul tău? (Brena clătină din cap în semn că nu știa nimic.) Vezi? Oricum mâine sau poimâine, când vor veni din nou tovarășii cu care s-a înhăitat, tot n-ar avea cum să scoată ceva de la el și tot moartea l-ar aștepta. Și îți vor lua și copilul, așa cum au amenințat! Ce-o să te faci atunci, spune, hai, să te aud?

            -Am vorbit cu Yorgos. Zice că pe motocicletă nu mă poate lua, decât cu un copil. Așa nu se poate, Zetola! Cum am să mă duc eu la mătușa Marinka, în Atena, doar cu unul dintre copii? Am să stau și am să-i înfrunt cum voi putea. Am să leg copiii cu lanțuri de mine și nu le voi ceda. O să mă gândesc și o să mă rog toată noaptea...

Zetola se așeză pe covor, sub becul agățat în tavan, care lăsa, pe unul din pereții unde se găsea o candelă, umbra unui colț din abajur.

            -Nu-i bine, Brena! Te vor silui și copilul tot au să ți-l ia. Pentru banii lor sunt în stare de orice. Am văzut cum l-au adus, legat fedeleș cu acele frânghii și l-au aruncat dincolo de poartă. Mai bine nu veneam după tine la Katerina, să-ți spun ce s-a întâmplat acasă! Trebuia să stai o noapte acolo și a doua zi puteau să-l și spânzure ăia pe Kostantinos, crede-mă, merita toate astea! Vezi acuma unde te-a adus? Până la crimă..., până acolo, Brena!

            -Poate m-a ispitit diavolul! spuse Brena punând o mână pe capul băiețelului şi încercând să-l liniștească din plâns. Dar nu mi-am dat seama, Zetola! Mi s-a rupt sufletul, crede-mă, când am auzit că-mi ia copilul, ca să-l dea ălora, până va recupera banii ăia. Ce voiai să fac? O să-i aștept și o să le cad în genunchi, o să-i rog, o să-i implor... Trebuie să înțeleagă!

            -Nu fi proastă, Brena! Bandiții nu știu de iertare. Știu doar să înfigă cuțitele, nu să și ierte. M-apucă groaza când mă gândesc cât de naivă poți să fii. Nu se poate, trebuie să pleci neapărat în seara asta! Voi vorbi și eu cu Yorgos. Duci fetița înapoi la Katerina și îi spui la repezeală ceva, că i s-a făcut deodată rău lui Georgios și trebuie să pleci cu el la spital! Și ai să vii înapoi, Brena, ai să vii după Iriana, la câteva zile. Eu am să povestesc tuturor ceva credibil, o grozăvie care ți s-a întâmplat și au să mă creadă, ce-au să facă? Găsesc eu! O să stau la pândă, cu ochii pe casa ta și cum au să vină și au să intre la voi, am să și dau alarma printre vecini. Asta are să-i îndepărteze o vreme de locurile astea, o să vezi! Hai, Brena, hotărăște-te odată! Făgăduiește-mi că mă asculți și când vei veni să-ți iei fetița, am să-ți povestesc tot! Hai, fugi odată!

            - N-ar fi de parcă aș fugi toată viața de ceva? Nu-i mai bine să așteptăm și să vedem ce va fi?

            -Dacă viaţa toată devine numai aşteptare, ce se întâmplă, e bine? S-o crezi tu!

      Când Brena se ridică să plece cu Iriana la mătușă-sa Katerina, Zetola reținu doar că era palidă și înțelese că i se rupea inima femeii, dar că nu vedea altă cale. „Oare nu-și dă seama că e spre binele ei?” strecură Zetola un murmur. Îl luă pe Georgios în brațe și îl îmbună cu vorbe, spunându-i că are în bucătărie ceva dulce pentru el. Brena plecase cu fetița. „Poate e mai bine, își zise ieșind pe ușă, să plec doar cu Georgios, iar Iriana să rămână la Katerina... O să mă întorc, draga mea, o să mă întorc să te iau cât de curând! De m-ar asculta Dumnezeu și pe mine...”

Pe drum o prinseră câteva picături de ploaie. Câteva dungi cenușii, puțini norișori, brăzdau cerul...

Așa mi-a fost dat să o cunosc pe Zetola. Și cum am văzut-o în vis, așa ne-a apărut la poarta ei, a doua zi. Trebăluia prin grădină, în vreme ce noi sunam. Am strigat-o pe nume. Ne-a privit cu luare-aminte, dar liniștită. Nu i se clintea niciun fir de păr pe frunte, nicio cută a rochiei, și se uita drept, cu o privire încordată, către noi, cei doi străini care-i sunau la poartă.         

                

                                                         va urma  *              

                 

                     *  (următoarele 3 capitole și finalul ... la „NECUNOSCUTA”, va urma abia după apariția în tipografie a cărții )

Cartea de critică

                Însemnele şi semnificaţiile, în „Poeţi după plac” - de Lucian Gruia.

Un critic literar îmi spunea odată că un poet, de altfel, nu evoluează, îşi dovedeşte vocaţia, se descoperă treptat şi, pe măsură ce îşi formează o conştiinţă profesională, se afirmă cu toată puterea talentului său. Dacă aş fi fost mulţumit, cât de cât, m-aş fi oprit aici, înainte de a mai citi cele spuse de ceilalţi critici. Dar cum drumul dinspre poezie spre cititor trece atât de aproape de suflarea Creatorului, încât nu te mai întrebi ce caută criticul - „îngerul acela nebun” (după o sintagmă cioraniană), cu flaşneta sufletului gata să-ţi destăinuie fericirea acestor „trecători prin o altă viaţă”, în vreme ce dialoghează cu zeii, am continuat să citesc, în continuare, critică. Procedeul de a „interveni” cu judecata lor cuviincioasă ori decizia pertinentă, în corecţia înţelegerii  unui poet sau prozator oarecare, îi conferă lectorului prilejul de a transfera şi cititorului sentimentul coparticipării la interpretare şi imaginaţie. O astfel de lectură mi-a prilejuit Lucian Gruia cu volumul critic „Poeţi, după plac (începând cu Nichita)”, apărut la Editura Rafet şi încununat cu premiul „Victor Frunză” la Festivalul Titel Constantinescu, 2013. Lucian Gruia e acel critic care nu crede în intervenţia pe text a elementului raţional de cunoaştere în poezie dar, înclină să puncteze imagistica poetică din versurile citate ca pe anumite simboluri cu funcţii de gândire şi, orice sistematizare a lor, e menită să ducă la interpretări din cele mai interesante. Astfel aflăm din interpretările criticului, că Nichita Stănescu „construieşte, mai mult în joacă, <<lumi simultane>> şi iluzorii”. „De altfel – întăreşte criticul - , imagini picturale găsim la tot pasul în poezia lui Nichita, îndeosebi din registrul suprarealist”. Ca, mai apoi, să ne vorbească despre „sfera în trei plane paralele cuprinzând: numerele, cuvintele şi necuvintele”. Trecerea de la un microcosmos al numerelor la universul uman „o fac tocmai cuvintele, care aprofundează semnificaţia numerelor”, iar „tărâmul necuvintelor se instaurează în golul neexprimat de cuvinte şi care este chiar cel al esenţelor. Necuvintele nu pot fi numite”. Dacă n-ar fi redat, imediat, o strofă din poezia lui Nichita: „Mai puţin decât a fi – EPICA MAGNA”, am fi dat din umeri a „aşa o fi!”. Fericit alese, aceste versuri ne sugerează (dar şi au – nota bene) cam tot ceea ce susţine Lucian Gruia despre Nichita: imagini picturale deosebite, cuvintele, numerele (o arcă… două…), şi necuvintele („numele meu” –nenumitul -). Despre Cezar Ivănescu, criticul spune că „este un solitar ca atitudine şi expresie” (putem să nu fim de acord?); că „a imaginat o operă poetică monumentală – Muzeonul său liric”, iar „în templu tronează „Moarteamănăstăreaţă” – întrucât – „Muzeonul se identifică spiritual cu cetatea ideală <<La Baad>>”. Nu ne era străină poezia lui Cezar Ivănescu cum nu credeam că „două lucruri sunt eterne în universul poetului: Moartea şi Sufletul”. Dar, dacă aşa spune criticul? Încercând să surprindă, în poezia celor asupra cărora se pronunţă, specificul gândirii poetice şi natura filosofiei „aparte”, criticul apelează la reperele sale referenţiale: gândirea indiană, de la imnurile vedice la variantele yoga, teoria reîncarnării în doctrina Samkhia-Karika, scepticismul cioranian, istoria religiilor a lui Mircea Eliade, transmodernismul lui Theodor Codreanu ori „armonia lumii” din filosofia lui Lao Zi. Astfel, evidenţiază (spre deosebire de doctrinele indiene) aplecarea poetului Cezar Ivănescu asupra „trupului”, pe care „îl cântă dureros şi nostalgic în doinele-i de adâncă frumuseţe şi crudă gingăşie”. Chintesenţa doinei cezarivănesciene stă (spune criticul) în „sufletul reţinut o clipă în corp <<ca un fruct lacom>> (care) se reîntoarce în Moartea nemuritoare”. După ce recitim poezia „Doina” (p.15), spunem : Q.E.D. Elementele poeziei cezarivănesciene (ca şi „Doina” redată integral), sunt aceleaşi: sângele, trupul, şi  sufletul comparat cu cel al pomului ameninţat de secure şi cerşit cu „îngăduinţă” unui anumit Timp care să mai amâne Moartea. Lucian Gruia e foarte atent cu afirmaţiile sale când spune, că cele patru tare ale poeziei cezarivănesciene sunt: originalitatea gândirii, a stilului, tehnica desăvârşită şi muzicalitatea impecabilă a versurilor. La Grigore Vieru... poezia „începe dincolo de cuvinte” (!) şi că, „trei simboluri majore domină lirica lui”. Adică: patria, mama şi limba română. Nu ne dumirim de ce „tăcerea viereană” este complementară celei brâncuşiene! E cale lungă de la aşa zisa „tăcere” (că unora le dau lacrimile ascultându-i vresurile lui Grigore Vieru şi, (da!) - tăcerea „pasărei măiastre” din fiecare lucrare brâncuşiană. Despre Ion Stratan aflăm că „se considera un expresionist devreme” şi că, în urma lui a rămas „Casa părăsită”. Radu Săplăcan „reprezintă pentru oricine o provocare”. Nu ştiam (despre poet) că ar fi fost un orator colosal „un fel de Petre Ţuţea postmodernist”. Gabriel Stănescu îi pare „o picătură de mercur (cu greutate, care va să zică)  care experimentează continuu fără a se putea linişti vreodată”. (Dar, vorba între noi, poate cineva să-i liniştească pe poeţi?). Daniel Corbu „scrie o poezie sapienţială în versuri atât de ample, încât nu mai încap între coperţile cărţii şi se răspândesc în încăpere”. Interesantă viziune! Situată între postmodernism şi neomodernism (spune criticul), în peisajul poeziei actuale „el însuşi apare monadic, umplut (sic!) cu seninătate mioritică, gravitate detaşată şi, mai ales, cu întrebări fără răspuns”. Urmează la rând, George Vulturescu şi Gellu Dorian, doi poeţi asupra cărăra m-am aplecat şi eu, în parodiile mele. George Vulturescu „scrie exaltat, pătimaş, disperat”. Iar „imaginile (din poeme) au o cruzime specifică, expresionistă, onirică, suprarealistă”. Eu îl percepusem ca pe un poet, hieratic, subtil-ironic, concis în exprimare, un retoric distins. Poate mă înşelam?! Gellu Dorian „absoarbe cotidianul prin toţi porii şi apoi restituie, prin emanaţiile propriului spirit, fiinţele dorite/visate/invocate”. Să-l fi influenţat, în judecată, teoria lui Mircea Eliade privind „drumul spre centru”?  Că, pornind de aici, criticul afirmă cu tărie că „întreaga poezie a lui Gellu Dorian reprezintă o călătorie absurdă, o căutare zadarnică a unui centru care nu se găseşte nicăieri”. Mie mi s-a părut un poet îndrăgostit de poezia „vastei stepe ruseşti” a lui Esenin şi, ca apostol al confesiunii, după elegiile lui Rilke. Dar, de ce n-am fi de acord şi cu Lucian Gruia? Păi, iată, suntem! Urmează a fi luaţi în „vizorul” criticului, poeţii: Cassian Maria Spiridon „teoretician al poieticii”, un apropiat de „tipul cioranian de locuire să-i zicem inautentică”, Nichita Danilov „un rafinat dezgustător al teoriilor orientale şi esoterice pe care le introduce cu umor delicat în cotidian”. Poezia lui Horia Gârbea „se încadrează posmodernismului” - (constructivismul lui Gârbea –spune criticul – „ţine de elaborarea arhitectonică a poemelor ample, alegorice”). Una peste alta, H.G. este şi „realist în detalii şi idealist în concepte”. Pe Horia Bădescu îl vede „glosând uneori pe spaimele lui Radu Stanca”, iar pe Florin Dochia, devenit „captivul operei-monadă”. Criticul se apleacă şi asupra poeţilor: Ion Pop, Simona Grazia Dima, Mircea Bârsilă, Mircea Petean, Ion Cristofor, Victoria Milescu, Eugen Evu, Ion Evu,  Pascaru, Theodor Damian. În scurte eseuri despre poezia acestora, judecata lui Lucian Gruia dă scisului său nota metafizică sau reflexia onirică a ideii. Pretutindeni însă, e însoţit de crezul său: poeţii îmbogăţesc universul prin lumile imaginare create. Şi, îşi încheie cartea „Poeţi, după plac”, cu mai cunoscutul (nouă, buzoienilor) poet: Constantin Marafet. Poetul buzoian îi apare ca „un baladist mitopoetizant, modern, un trubadur”. Apoi, ca şi Mircea Micu, Tudor Cicu etc..., îi remarcă poetului „jocul savant al rimelor, aliteraţiilor, asocierea cuvintelor  rezonante ciudat”, cât şi faptul că poeziei îi „conferă muzicalitate” uneori „în descendenţă barbiană”. În plus, îi remarcă poetului actul justiţiar, de „contestatat” şi cheia „transmodernistă”: „mă duce cu gândul la etapele lirice arse /parcurse de poet în volumele sale, de la trubadurul medieval la bardul modern, de la postmodernul pârât la transmodernistul cercetător”. Vedeţi, n-am suflat (pe parcursul acestui eseu) mai nimic despre Heidegger – cel amintit de critic, într-o scurtă prezentare – pe coperta a IV-a. Fiindcă „în contact cu fiinţa suprapersonală a speciei” din care a răsărit fiecare poet comentat de Lucian Gruia, nu imaginile convertite în idei îl legitimează în a-şi oferi decizia pertinentă, ci situaţia de a prezenta oikumenicos (în sens de universal) spiritul, fiinţa celui analizat. Ceea ce-i apropie, aproape pe toţi, în accepţiunea criticului este: atmosfera, misterul căutările fiecăruia, scormonelile lingvistice, taina rostirii şi modul de a atinge veşnicia din absolut.