1.
„În neatenția generală”/ed. eLiteratura , 2019 – de Ion Lazu
După
„Vreme închisă” (Jurnalul anilor 1979 și următorii până în 1989) lecturăm și Jurnalul
anilor 2001-2004 și începi să înţelegi că astfel priveşte cu admiraţie
lumea, numai omul estetic, cel care are suflet şi „armură” de artist și îşi
poate stăvili, când vrea, pornirile contemplative, aplecându-se asupra scrierii
şi îi transferă din pulsul trăirilor sale focul în care se modelează creaţia. Fiind
un scriitor al detaliilor, Jurnalul devine o necesitate prin a se rosti în cam
tot ceea ce gândeşte: „Asta (jurnalul – n.n.) se citește acum mai mult
ca orice altceva. Pe Cărtărescu l-a săltat mai mult Jurnalul decât orice
Orbitor sau altele”. Aflăm despre scrierea romanului Veneticii, în calvarul vremii:
„E mult mai greu să păstrezi tensiunea, cadența și interesul, mai ales atunci
când lipsește epica și miza” (sau) „Scriitorul e și el ca furnica – adună
fragmente din imaginea celui ce a fost, încearcă să edifice o construcție…”.
Citești cu plăcere și ochii făcuți mari pentru a afla zbuciumul unei vieți de
scriitor din aceste „încercări de a trage timpul înapoi, de s-ar putea, măcar
pentru câteva secunde de amăgire”. După ce povestește (noi citim cu sufletul la
gură) despre odiseea lansării, a cronicilor scrise, a rudelor ofuscate despre
carte, autorul rostește amar: „Dar cine să înțeleagă faptul că un roman
funcționează după alte legi decât relațiile dintr-o familie?” Idei notabile,
profeții, convingeri de neclintit găsim aici: despre politicieni, scriitori,
tineretul încotro?, cei de la putere etc., dar „ca să se schimbe ceva, trebuie
mai întâi să se schimbe oamenii”. Citind odiseea unui om luptând pentru cartea
scrisă, realizezi că te afli (printre scriitori) într-o haită care nu numai că
te lovește pe la spate, dar înfulecă tot, la modul sfidător: „Asta face
diferența dintre omul adevărat și omul de paie...” – spune undeva. Viața unui
scriitor într-o carte care ar trebui să intre cât mai degrabă în Istoria
Literaturii.
2.
„Prezumția de fericire”/ed. Ex Ponto,
2020 – de Mihaela Meravei
În ediție
bilingvă (română/tătară), cartea e o punte de trecere: dinspre poet spre
poezie, dinspre fiinţa sa materială spre fiinţa sa spirituală. Imaginația
autoarei e debordantă: „pe umărul meu o pasăre meditează și are ochii cerului”.
„Lumea spune să nu mai credem în minuni/nu mai suntem copii/și totuși Dumnezeu
crede”, spune - însă în tot acest echilibru retoric al răzvrătirii și
captivității noastre, o relație de cauzalitate cu viața o are „puterea de a
acționa și a ne iubi necondiționat”- ne mărturisește poeta din Dobrogea,
oficiind o poezie narativă, meditativă, fără un retorism pronunțat, mai degrabă
prozaică, de factură reflexivă. „Aveam atâta fericire de oferit” și ni se
confesează, atrăgându-l și pe cititor în direcții emotive, dar și liricie,
pendulând în imagini inedite care se întrepătrund cu sentimente tulburătoare,
determinate de efuziunea stării. Iubirea este tărâmul unde a pășit pentru a
găsi viața fără de moarte, de aici, ca într-un voiaj interior complex, memoria
se reeditează cu „ochii legați de amintiri”. Interiorizând lumea trăirilor ei
(„se făcea, că eram la prima întâlnire cu iubirea tu/tăiai luna în felii”,
contemplă totul ca și cum le-ar ghici și pe ale receptorului căruia i se confesează.
Poemul „lupii albi” („un lup însingurat aleargă în noapte pe sub luna mea/prin
pădurea de visuri o potecă”) este o ars poetica în acest volum al râvnei
dedalice prin labirintul unor căutări ce continuă (în poezia ei) modalitatea
ființării percepțiilor sale dionysiace, când ludice și patetice. În poezie,
gândurile poetei sunt ca umerii pe care se sprijină sufletul cititorului, iar
noi suntem convinși că, prin gânduri, simțurile noastre se deschid spre taine
ce multiplică şi deformează realitatea. Este o fericire imaginația (aici), dar
numai pentru a scoate la iveală sufletul „prezumtiv fericit”, cât o pendulare
între posibil și real a celor deja trăite. Aici - „viitorul își inversează polii” spre
poezie.
3. „Măgarul din fântână”/ed. StudIS, 2020 –de Gheorghe Andrei Neagu
Fără a se
detașa de real, ca scriitor, fresca socială a romanului e o ilustrație
exemplară a unei generații aflată debusolat în derivă sentimentală și socială.
Luăm contact cu o lume a desfrâului mult deșănțat și zbuciumul unor personaje ce
au pariat viața pe cont propriu, fiecare căutând să se descurce cum poate și
care mai de care să-l dea pe celălalt în gât. Atât Paul, fiul rebel, copleșit
de visuri mărețe, cât și tatăl său Dinu, omul matur, capabil de adaptare, trăiesc
într-o lume a provocărilor și mituirilor de tot felul: sentimente, carieră,
prieteni… într-o ruletă rusească cu viața. Găsim un Paul prins în hățișul lumii
literare, ca și victemele sale Steluța și Rozalia, dar și un tată mai cumpătat,
hârșit de viața din comunism. Din jurnalul ținut de Paul aflăm istorii și
informații despre vremurile trecute și petrecute printre actori, scriitori,
cântăreți, oameni de stat etc, într-un București al anilor 1948-1967. Din
dorința de a ajunge scriitor, Paul frecventează în marele oraș o serie de
cenacluri, dar constatarea lui e amară: „La câtă filologie am făcut eu la viața
mea, n-am întâlnit o așa balamuceală de cuvinte scrise cu pretenție de a fi
poezie”. Tatăl îi dă o povață de viață: „Când vine nenorocirea, trebuie să te bizui
numai pe tine”. După moartea „amicelor” cu care, sentimental, trece prin viață,
Paul va constata că va plăti scump vremurile trăite. În „epoca marilor
prefaceri” eroul traversează o lume plină de umbre prin tot felul de unghere ale
societății ilustrată scenic cu un realism dur. Prin eroul Paul, autorul
realizează și un portret sumbru al epocii trecute. Punerea față în față a
sorții omului și animalului din pilda tatălui, cu măgarul prăbușit în fântână,
dă romanului tenta de parabolă a vieții ce „va arunca și peste tine cu pământul
și bolovanii greutăților de tot felul”, până când moartea va veni să curme
umilințele celor chinuiți.
4.
„Manuscrisul vremii”/ed. Colorama, 2019 – de Valeria Merca
Versificând cu mijloacele clasice ale sonetului,
rondelului și elidei, fiecare gen încercat devine un pas în marea trecere a
vremii prin acest labirint al unor anotimpuri sufletești surprinse într-un
discurs liric autentic. Cu un mare respect faţă de limba
română, poezia frapează prin acurateţe și rostirea curată a limbii exersată într-o
manta lirică aparte. În sonete, casa
inimii îi este înveșmântată într-un cântec continuu al iubirii pentru
frumusețile naturii în timpul verii, sau al șiragului de cocori pe cerul
toamnei: „Când frunza mai cerșește strop de verde/În zbor prelung cocorul
urma-și pierde”. Multe dintre sonete au ca ecoul liric: dorința, chemările
mării și ale satului de odinioară, visele de noapte etc: „Prin iarba care
mintea ne furase,/Dorința ne-ncetat o să ne cheme/Pe brațele-i de foc
miraculoase”. Făcând o deschidere spre labirintul sufletesc, mesajul evident
este al unei poezii cu multă încărcătură lirică de oblojire a rănilor
sufletești: „E iarăși toamnă pe alei!/O zi pe alta o petrece./Răpus de dor,
bătrânul tei/Se tânguie prin ploaia rece,/Când vine toamna pe alei”. Drumul
poeziei spre cititor trece mai departe prin rondeluri
(cu atmosfera naturii trezită la viață, a macilor și a florilor de tei, a
colindelor, a păsărilor călătoare, ori a zăpezilor de altădată, dar și a
singurătății ființiale și dorințelor de noapte: „Mi-e toamna vaiet de
cocor,/Hiadele semn rău trimit,/Iar cerul pare de granit/În ceasul nopților ce
dor”. În elide, o specie de poezie cu
formă fixă, cuprinde teme generoase, ca : speranța și optimismul; miracolele
naturii; apoi anotimpurile, ori dedicații în memoria celor dragi: „Cât mi-aș dori să le scriu dorul, în toate limbile
tradus” – învățătoarei, dar și celor apropiați precum chipul mamei și al
tatei, cândva. În
nostalgia după vremuri trecute, răzbate până la noi cântecul îndepărtat
al tinereţii, readus privirii, ca-n oglindă. Poemele au cantabilitate şi
naturaleţea rostirii din cele mai frumoase sonuri ale poeziei populare, valsând
pe acorduri profund lirice.
