Și vine o vreme...

Și vine o vreme...

Și vine o vreme în care

Și visul se-ntoarce-n pământ

Deși am ținut fiecare

Să nu se destrame în vânt.

Să-l ducă și-n bucium a-'l plânge

Pe mări viscolite de dor;

Și doar o poveste n-ajunge,

Pe buze a sta tuturor.

Cum vine și-o vreme, dând veste

Că iarna va bate la geam,

Iar noi lunecând în poveste

Ca la patinoar ne visam.

Ori chiar ne iubeam prin mansarde

Sub fulgi de zăpadă valsând

În focul iubirii ce arde,

Cu moartea pe moarte călcând.

Că vine o vreme... și-o vreme,

Când soarta-n oracol ți-ai pus;

Viața-'n miliarde de scheme...

Dar toate sunt scrise de sus.

Colinde sub cer

Colinde sub cer

Leru-i ler, o, Doamne!... ne depăna cântul

Mama lângă leagăn cu așa dichis

Azi târziu, aidoma, o mai văd cu timpul

Cum din cer îmi cântă mai mereu în vis.

Vechi colind mă-ncearcă pierdut la fereastră

Iar tu cu uimire mă fixezi prin geam

Îngerii trag norii peste casa noastră

Și pudrează iarăși, cu ninsori pe ram.

Mult aș vrea să aflu Domnul ce gândește

Când bătând nămeții și alții-L colind;

Cete c-ale noastre se-aud voinicește

La casele-n beznă lămpile se-aprind.

Contemplând prin stele, privirea-i hapsână

Mama să-mi zărescă, strânsă lângă foc

Ba cu nuci sau mere, covrigei în mână

Și să ne ureze atâta noroc!

Și tresar în noapte, ascult, se colindă

Sub a mea fereastră sonuri în plin ger

Nu-i nimeni la ușă mâna să întindă

Și povestea curge... leru-i ler și ler!

Jane Harper: „Arșița”

Jane Harper: „Arșița” …un roman extraordinar

  

  Prin 2016 îmi apărea un interviu ce-mi fusese luat de revista ÎNTREZĂRIRI, interviu care se încheia cu fraza: 

„Drama familiei bunicului, de mă va ţine Domnul, drept la masa de scris, şi mă va inspira bunicul, de acolo de sus, de unde îmi vegheză scrisul, o voi scrie în romanul ARŞIŢA. ”

   Recent (în noiembrie a.c.) la Bookfest am zărit la un stand de cărți volumul de cca 400 pag. semnat  de australianca Jane Harper. Curiozitatea m-a făcut să-l cumpăr și să-l citesc. O carte care se citește cu sufletul la gură. Un roman extraordinar, un thriller psihologic și de acțiune, roman polițist (îi poți zice cum vrei) și după mine chiar un roman cinematografic despre o crimă și făptașii ei, cu ceva filoane psihanalitice în intensele căutări ale celor doi protagoniști în a elucida unele enigme cu privire la fapte mai vechi și mai noi, cât și prin numeroasele dezvăluiri de la o pagină la alta. Un roman despre un oraș mic cu secrete mari și un final șocant. Uimește și faptul că acesta este romanul de debut al autoarei, la origine britanică, dar stabilită de pe la 8 ani cu familia în Australia. La origine romanul se numește „The Dry” (Uscatul sau Uscăciunea), dar la noi a fost tradus sub numele „Arșița”.

    „Seceta răsfățase din plin muștele în vara aceea… Lipsa ploii însemna lipsa hranei. Iar lipsa hranei îngreuna deciziile în orășelul (Kiewarra – n.n.) care tremura sub cerul senin și arzător zi de zi.”  Așa își începe autoarea romanul. Citești și îți închipui că aprinzând un chibrit, aerul poate lua foc odată cu uscăciunea savanei australiene, cu orășel cu tot. Din această cauză orășelul era ca și mort: magazine goale, animale schiloade vânate înainte să moară, oameni chinuiți de căldura de 40⁰. Aaron Falk (un polițist federal care lucra la informații financiare – asta însemna că el urmărea doar fraudele cu banii - ) venise tocmai din Melbourne, în Kiewarra, cu berlina sa, drum de 5-6 ore de mers, pentru a participa la slujba de înmormântare a unui vechi bun prieten, Luke Hadler. Falk își și făcea socotelile când intrase în biserica unde se ținea slujba: înmormântarea, parastasul, apoi o noapte petrecută la hotel și pleca de acolo. În total 18 ore, a calculat el. În biserică a zărit trei sicrie. Două mari, încadrând un al treilea, micuț: al lui Luke (pe care nu-l mai văzuse de 20 de ani), al soției acestuia, Karen, iar cel mic al bebelușului lor, Billy de șapte-opt anișori. Toate trei rânduite în biserică.

    Ce se întâmplase?  

  Falk primise o scrisoare scurtă de la Gerry Hadler (tatăl lui Luke).: „Luke a mințit. Tu ai mințit. Să vii la înmormântare”. Gerry și soția lui, Barb, erau acolo, în primele rânduri. La slujbă erau localnici, cunoscuți și printre ei, Falk o recunoscu pe Gretchen. Când erau puștani (cca 16 ani), Aaron, Luke, Gretchen și Ellie, formau un grup numai al lor și erau nedespărțiți. După slujbă, în fața bisericii, pe un ecran, s-au rulat poze cu răposații și foto-amintiri din viața lor. Printre poze, Falk a recunoscut și grupul celor patru, pe vremea când și el era locuitor din Kiewarra. Una dintre ele, Ellie (fata cu ochii întunecați a lui Mal Deacon, un fermier vecin cu Erik Falk) avea să fie găsită moartă, înecată în râu, la nici două săptămâni după ce s-a făcut poza aia. Dar, tare ciudat, cu un bilet în buzunarul blugilor, pe care scria un singur cuvânt: numele Falk. Aaron Falk și-a adus aminte că în urmă cu 20 de ani a fost anchetă mare cu privire la moartă. Tatăl lui Aaron, Erik Falk fusese anchetat, dar avusese alibi și ancheta trecuse asupra fiului. Dar și acesta avusese alibi: fusese cu Luke la o vânătoare de iepuri în ziua aceea (așa îl învățase Luke să spună, de oricine va fi întrebat, la orice oră din zi sau noapte, deși el, Aaron, fusese toată ziua aia la pescuit pe râu. Dar așa zicea Luke că e bine să spună. Ancheta s-a terminat fără a învinui pe cineva de moartea lui Ellie. Cazul fusese, mai apoi, închis, cu verdictul: sinucidere. Tatăl lui Ellie, Mal Deacon fusese certat ani la rândul cu Erik Falk pentru niște oi dispărute (chipurile, zicea Mal: Falk bătrânul le furase), dar ura lor mai avea la bază și faptul că soția lui Mal, după ce era bătută acasă de soț, fugea la ferma vecinilor. La alde Falk, la un ceai, i se plângea acestuia de relele tratamente aduse de soțul bețiv. Din cauza asta Mal credea că Erik ar fi avut și o relație cu soția lui. Ceea ce nu fusese adevărat. În cele din urmă soția lui Mal a plecat de acasă și nu a mai revenit lăsând-o pe fiică-sa sub aripa brutei și bețivului Mal, mai ales că se pripășise la ei și un nepot, Grant Dow, la fel de bețiv și bătăuș. Iar fata Ellie se alipise de grupul lui Luke, Falk și al blondei Gretchen, unde se simțea bine. Ellie ar fi avut ceva atracții pentru Aaron: îl și sărutase în taină la copacul stâncă, locul secret, numai de ei știut. Aaron, ceva mai taciturn și introvertit din fire (urmare a pierderii mamei care murise la nașterea lui) nu era la fel de îndrăzneț și nici nu mersese până la acele momente de sex cum făceau Luke cu Gretchen pe malurile râului. Și Gretchen (la o vizită acasă la ea făcută de Aaron) recunoaște că era cu Luke la râu și făcuseră sex pe malul rîului când apăruse Ellie pe malul celălalt al râului, dar ea nu-i văzuse pe cei doi. Ei plecaseră tiptil de acolo lăsând-o singură pe Ellie și Luke luase bicicleta și plecase acasă. Fusese pe drumul ăla o camionetă albă ca a lui Mal Deacon (Gretchen, recunoaște, nu văzuse cine era în mașină). Dar ăla trecuse în mare viteză. Și Gretchen crede că ăla îl zărise pe Luke, cu bicicleta lui, pedalând de zor spre casă. Atât. Atunci? Oare ce fusese în mintea ei când fata scrisese numele lui pe bilet? a rămas să se întrebe  în zadar, Falk.

   Dușmănia între Mal și Erik n-a încetat nici după clasarea dosarului morții lui Ellie. Mal s-a ținut de capul lor până i-a alungat din Kiewarra, ba i-a și urmărit cu camioneta, izbindu-i din spate, până când a fost sigur că cei doi Falk, tatăl și fiul, au plecat definitiv din acele locuri.

   Cam asta e povestea petrecută cu 20 de ani în urmă pe care și-o reamintește Aaron Falk. Nu aude decât: „S-a întors fiul lui Falk”, pe la spatele său. Și toți se mobilizează să-l alunge din nou ca nu cumva să se repete și cu copiii lor povestea cu Ellie. Doar Gerry și Barb (părinții lui Luke), îl roagă insistent pe Aaron (că are fler de anchetator al Poliției Federale, în finanțe) să mai rămână o săptămână-două, pentru a elucida problemele financiare ale fiului lor Luke și a soției Karen, crezând că asta ar fi cauza crimei. Știau de la Mal care îi dăruise nepotului Grant ferma, că un investitor asiatic ar fi cumpărat, dar nu una, ci ambele ferme (ferma lui Luke era vecină). Falk acceptă să mai rămână.

   Deci să se fi aliat Grant cu Mal și pentru asta să fi omorât familia Hadler?

  De aici urmează o întreagă aventură care se derulează cinematografic: Falk e atacat în barul hotelului de Mal Deacon și nepotul său Grant, dar intervine Raco, tânărul polițist local, un băiat de ispravă care le dă interdicție celor doi să mai apară în bar. Împreună cu Raco, Falk urmează să cerceteze moartea celor trei, pe care cei veniți din capitală, de la Sydney, aproape o clasaseră și puseseră pe seama soțului (a lui Luke) cele două crime, după care se sinucisese și el, așa s-a zis. Falk vrea să vadă pozele cu camioneta în care fusese găsit mort Luke într-un zăvoi din apropierea fermei, după ce mai întâi și-a tras un cartuș în gură. Falk cercetează fotografiile, dar în afară de niște linii-dâre ciudate și albicioase zărite pe pereții interiori ai camionetei unde fusese găsit mort Luke nu găsește nimic care să-i atragă atenția și să-l facă să creadă că nu are de-a face cu o sinucidere. Descind la ferma lui Luke și cercetează hârtiile contabile ținute de Karen. Nimic deosebit, doar că într-o carte împrumutată de Karen de la bibliotecă găsește o chitanță (folosită ca semn de carte pesemne) și pe care sta scris doar un nume: GRANT și sub el nr. lui de telefon. Asta i se pare ciudat, deoarece el n-o cunoscuse pe Karen și nici nu vorbiseră vreodată la telefon. Poate îl avea de la Luke? Dar de ce nu-l sunase? Și apoi de ce Grant?  Enigme, enigme…

    Cercetează și biroul lui Karen de la școala directorului Scott Whitlam, unde ea fusese pe un post de contabilă. Nu găsește mai nimic concludent printre lucrurile acesteia.

    Se precipită acțiunea.

   Falk află că în ziua crimei, Luke fusese la ferma lui Jammie Sullivan (un tânăr necăsătorit) și vânase cu acesta iepuri. Avuseseră ambii armele la ei, dar ambele puști foloseau cartușe Wincester, pe când în trupul lui Karen și al lui Billy și la ferma familiei Hadler fuseseră găsite gloanțe Remington. Fac o descindere împreună cu polițistul Raco, la Sullivan, la fermă. Acesta locuia cu maică-sa, o bătrână senilă. Jamie Sullivan recunoaște că în ziua aia a vânat cu Luke iepuri până li s-au terminat cartușele, după care Luke s-a urcat în camionetă și a plecat acasă. Ce a făcut el apoi, după plecarea lui Luke?, e întrebat. A stat acasă cu bătrâna, care încuviințează asta, dând din cap. Numai că Falk observă mai întâi o mirare pe chipul bătrânei. Intră la bănuieli. Verifică și filmele de la toate camerele video din oraș, special pentru ziua crimei. Într-una din camere zărește chipul lui Jamie Sullivan la volanul mașinii sale circulând prin oraș cu puțin înainte de crima comisă la ferma lui Luke. Îl aduc pe Sullivan la secție și luat la bani mărunți acesta recunoaște că după plecarea lui Luke a plecat și el fiind chemat de doctorul orașului, un gey cu care are o poveste de iubire. Doctorul recunoaște că au fost împreună, că el l-a chemat în ziua aia și astfel pista aceasta cu J. Sullivan cade. Întrebat unde au discutat, mai înainte, cu Luke,  despre vânătoarea de iepuri din acea zi, Sullivan își amintește că la bar cu o zi înainte. Cine mai era de față? Directorul de școală Scott Whitlam. Descind la Scott Whitlam care își amintește brusc cum i-a auzit pe Sullivan și Luke discutând despre vânătoarea de iepuri ce urma să fie în ziua următoare.

   Are loc vandalizarea berlinei lui Falk. Bănuiesc pe Mal Deacon. E chemat la interogatoriu cu avocata lui. Întrebat (printre altele) ce a făcut în ziua crimei), Mal are un alibi: a vorbit la telefon, de la fixul din casă, cu farmacistul din oraș, pentru o rețetă, când s-a auzit și cele două împușcături, doar e vecin cu ferma lui Luke. Farmacistul chiar l-a întrebat: „ce-s cu împușcăturile?”. „Pesemne se trage după iepuri” a zis, doar mai devreme, cu câteva ore, îl văzuse pe Sullivan și Luke pe câmp. E verificat farmacistul, care declară la fel. Mal e lăsat liber să plece acasă și Falk se duce după el. Are loc o altercație între cei doi. Falk îi spune să-și scoată din minte că el a omorât-o pe Ellie, fata lui. Mal scapă o vorbă în timpul altercației: „În biletul ăla era numele tău. Alibiul tău era o scorneală”. Falk rămâne uluit: de unde e atât de sigur Mal Deacon, că faptul că a fost cu Luke la iepuri, în ziua aia, era o scorneală folosită de el ca alibi? Doar Luke, nu-i așa, care scornise povestea cu iepurii, numai el știa asta.

    Și atunci? Cine a ucis, de fapt, familia Hadler? Și de ce?

  Pe măsură ce Falk cercetează mai amănunțit crimele, se redeschid și rănile vechi. Cele de acum 20 de ani cu moartea suspectă a lui Ellie. Fiindcă Falk și prietenul lui din copilărie, Luke, aveau un secret… Un secret pe care doar Luke îl știa, și Falk îl credea îngropat de mult. Un secret pe care moartea lui Luke începe să-l scoată la suprafață. Și ceea ce aflăm (despre moartea lui Ellie) e șocant. Și mai șocant, cum e descoperit criminalul în serie al familiei Hadler.

   La așa ceva nimeni nu se aștepta. Acele linii-dâre albicioase din camioneta unde a fost găsit mort Luke nu mi-a atras deloc atenția la început. ȘI TOTUȘI…

  Dar Ellie, Ellie care își ascunde rucsacul cu lucruri la copacul stâncă, în breșa știută doar de Falk și ea, rucsac găsit după 20 de ani de Falk, oare ce secret ascundea? Oare moartea i s-a tras de acolo, de la acel secret sau faptă a ei? Și cine a făcut-o? Enigme, enigme… Dezvăluirile din finalul romanului sunt năucitoare.

  Dacă v-am făcut curioși, cred că veți căuta romanul și citi pe nerăsuflate cum am făcut și eu. Si dacă până aici credeți că ați început să bănuiți criminalul familiei Hadler, ori cine a omorât-o în urmă cu 20 de ani pe Ellie, sunt convins că sunteți atât… atât de departe.

    Însă, merită să citiți această carte deosebită. Nu veți regreta.  

    

Povestiri de seară

Tentația amânării unui roman rural al durerilor înăbușite

             Petre Rotaru-Colți se înfăţişează cititorului cu un volum de proză scurtă, intitulat „Povestiri de seară”, ed. Editgraph, 2018 (232 pag.), prin care cititorul este invitat să participe, ca la o șezătoare, la lumea strânsă în colecția de amintiri a unui povestitor matur în marginea celor trăite și văzute pe spirala vieții părând a amâna, deocamdată, tentația scrierii unui roman rural a durerilor înăbușite, a unor oameni trăitori cu vâlvătaia himerelor și a viselor, într-un sat de munte (Muscelu-Cărămănești), cu credința că le va scoate din matca unei „nepăsătoare uitări”. Petre Rotaru-Colți își cucerește cititorul atât prin povestirea propriilor isprăvi din anii copilăriei (prin gura personajului Aurel), cât și prin evocarea atmosferei misterioase a celor ce se întâmplă în acel colț de lume și a atmosferei ca de basm a satului de munte, cu oamenii, obiceiurile și tabieturile lui. În cele 117 povestiri, ale volumului de proză foarte scurtă, există un transfer permanent de stări, reflecții și sensuri neputând trasa o graniță până unde autorul lucrează cu anecdota, pilda sau comentariile cu tâlc asupra vieții personajelor narate care își cer dreptul la ascultare cât şi la o judecată dreaptă. O carte de suflet, greu de povestit, însă, menită să capteze cititorul prin tristeţea şi morala destinelor, a oamenilor simpli, născuţi şi trăitori într-un anumit loc conturat de spaţiu şi timp arhaic, peste care ochii lui Dumnezeu pare a nu fi poposit.

       Bun portretist, autorul dovedește o preocupare centrală pentru pasiunile şi încercările omului, cu anumite excepţii nesemnificative în ansamblul acestui volum dar, în mod evident, interesat de procedeele povestirii psihanalitice şi caracterul personajelor („cărora știe să le citească întortocherile sufletelor și le trăiește dramele” – după prozatorul Titi Damian), deşi pare să-şi concentreze proza scurtă în termeni uimitor de nesofisticaţi, asupra acelor personaje care distonează în cadrul narativ, iar sensul întâmplărilor provocate de acestea se finalizează doar prin deducţie.

       „Nu știu de ce este atât de greu să scrii o poveste, știi conținutul, dar nu știi cum să începi”, ni se destăinuie cu prima povestire „de seară”, intitulată chiar așa, Poveste, dar întâmplarea redată mai apoi, te ține cu sufletul la gură prin numeroasele dezvăluiri despre istețimea țăranului de la munte (vezi și „Vijelia”, „Alegerea” etc…).  În altele, autorul ține să ne amintească, în evocări atât de vii, că viața fără drame nu există, nici când e vorba despre dragoste („Dragoste oarbă”), nici când e vorba de destinul ancestral („Iubirea întru Domnul”).  Nararea curge fluent, ca și cum secvențele de viață se petrec sub ochii povestitorului, fie întâmplări relevând credința omului de la țară („Ceasul  cel rău”; „Pisica neagră”), fie corespondența între vise și tot felul de întâmplări din viața omului („Fata din vale”: „Ce-o fi fost aia?”) și care, cred oamenii, stau sub semnul ursitelor rele, de se poate spune că nu-i de glumă ce i se întâmplă omului otrăvit cu tot felul de clevetiri şi gânduri negre. Dar, și pare evident, în toate aceste povestiri sunt înfrângerile unor destine dintr-un colţ de lume părăsită uneori de Dumnezeu, alteori, chiar sub privirea Celui-de-Sus, și cam ceea ce se petrece pe pământ, între oamenii satului de munte, stă tot sub semnul unor glume „care mai de care” și pe care oamenii simpli şi le fac între ei din dorinţa de a uita de grijile şi nevoile apăsătoare ale realităţii în care trăiesc.

       Povestirile „de seară” ale lui Petre Rotaru-Colți au acea adresare directă unui cititor virtual, precisă și firească pentru un orator care începe să depene o istorisire mai veche și demnă de atenție (vezi: „Cuiul”; „Fata din vale”; „Ruga”), povești care au câte o anecdotă la bază. Nu lipsesc poveștile zămislite pe seama unor comori (vezi: „Lemnul de nuc”), ori întâmplările care fac cât o pildă bună (ex: „A fost odată”; „Fiul risipitor”), cum nu lipsesc glumele proaste făcute între locuitorii satului (ex: „Proba”).

       Astfel de abordări ale prozei întâlnim la prozatorii analitici, dar autorul se detaşează de această specie literară, acordând toate privilegiile, în exclusivitate aproape, emoţiei, fără a specula tipologia caracterelor şi a se pierde în teorii. Atenţia sa este  îndreptată asupra argumentului estetic din rândurile scrise, literar vorbind, este pecetluită de o eleganţă acaparantă asupra cititorului și doar morala e totdeauna una înaltă, superioară convenţiei sociale. Iar Petre Rotaru-Colți mânuieşte, subtil, vâltoarea sufletelor încondeiate, trecute prin malaxoarele caznelor și pe de altă parte are şi conştiinţa că suntem locuitorii unei lumi riguroase, că există ordine şi că prozele nu dau soluţii ci numai deducţii, după citirea unor întâmplări fără o prea mare însemnătate. Iată și astfel de texte scurte cu intenția de a scoate din ele ceea ce e esențial: viața și firescul (vezi: „Idilă”; „Postul”; „Ambiția”; „Prașila”; „Sârma”; „Ileana”; „Ilisei ăl bătrân”; „Târgul”; „Soacra cu trei nurori”; „Inima”; „Lupchii, măăăi!” etc…). Să mai amintim că multe dintre aceste povestiri vin și din memoria colectivă a satului și au câte ceva ce amintesc de pomelnicele oamenilor de la țară și rostite de preot în biserică, precum și rădăcini în legendele vechi ale locului din care a descălecat autorul și amintite aici, „cu regretul că viața trece, iar casele din Muscel rămân, una câte una, pustii”, fiindcă e în aceste „povestiri de seară” găsim o lume de oameni necăjiți, cu greutăți de tot felul, dar o lume care a fost, cu mirajul ei, iar după asta, acum în zilele noastre, pare că a aparținut de lumea poveștilor. Și conchide trist autorul: „Acolo unde au stat ei, acum este islaz, doar câțiva pomi din grădină și din curte au mai rămas pe deal, cășăriile s-au dărâmat cu timpul” (pag 195). Stilul direct al narării pune în continuă priză cititorul. Monologul interiorizat al autorului, coparticipant la dramele eroilor săi, salvează cu adevărat sufletul acestor oameni  rămași în durerile lor înăbușite, pe care numai o anume realitate a vieţii, clamându-l încontinuu, îl uită de fapt.

                                                     

într-o zi...

 într-o zi...

într-o zi o să ajungă la mine, spuneai

o fetiță de zăpadă cum doar prin vise-ar mai fi...

măcar înalță ceva, înalță un zmeu

lângă marea unde te-am cântat mai mereu,

draga mea, Annabel Lee!

cu brațele întinse și eu veneam uneori

la fântâna viselor unde tresăreai, mă chemai

acum, măcar imploră vântul să nu ne ajungă

când cocoșii vor cânta nefiresc înspre zori

ți-am zis, Lorelay!

și într-o mie de nopți tu să-mi spui și povestea

cum m-am pierdut prin pădurea nebună

ca de pe pusta maghiară, de oriunde

să apar ca-n poemele lui Ady Endre

cu Leda de mână.

și să fi scris pe frunzele toamnei ceva de iubire,

din cer ar fi plouat cu mistere – aș zice.

cum și din lumea asta, scrisori îți pot scrie

pentru ultima oară la sânu-ți mă-mbie

draga mea, Euridice!

fiindcă într-o zi voi porni în secret vânătoarea

încolțind visele pe tărâmuri străine;

măcar să mă pierd tulburat în cei codri

printre copacii cei albi, copacii cei negri...

o singură dată cu tine.

o pagină de viață

o pagină de viață

când până și viața mi-a fost ca o luntre

sufletul spui tu

singurul învins care mai poate ține cârma

cu torțe de purpură în mâini

și semn de pace nu pomenise o vorbă

în ce tranșee

îmi rostogoleau cei rămași la țărm gândurile

credeau că asta avea să-mi ucidă tristețea plecării

te închipuiam și eu vâslind

în urma ta pescarii chiar au închis zările

încă mai scotocesc mările

căutându-te

le-aș fi strigat să nu te mai caute

că mi-am pus sufletul pânză la catarg

și vântul poate stârni furtuni nebănuite

că în urma lor ploaia se va prăvăli

doar pentru asta

să fi înțeles ei că în această pagină de viață

luna se închină

stelele și-au stins opaițele în fântâni

doar cerul încă nu s-a unit cu marea sub fulgere

și cineva

așteaptă pacea celor o mie și una de nopți fără tine

Bastardul

Bastardul

     Vlad mergea pe marginea drumului, în direcția gării, bălăbănind ușor în mâini rucsacul în care îndesase puținele lucruri ce le avusese înainte de a fi închis pentru incidentul cu bătrânul de la fermă. Acum, după ce gardianul îi deschisese celula și-i spusese că trebuia să se prezinte la directorul închisorii ca să-și ridice documentele, și era lăsat liber să plece, Vlad se gândea că demult nu se mai simțise atât de sănătos, de puternic, de pregătit pentru orice luptă cu viața. Se opri la capătul peronului din fața gării și se așeză pe aceeași bancă de pe care cu doi ani în urmă fusese ridicat de jandarmi. Peste puțin timp avea să vină și mama lui cu mutul ei, Udrea, să-l întâmpine la gară. Nu o recunoscu, la prima vedere, pe maică-sa în paltonul de blană și pălărie pe cap ținând de mână cele două gemene și cine știe de ce, își aminti deodată cum se dusese cu aproximativ doi ani în urmă să-și ia rămas bun de la ea, poate pentru totdeauna. Sau, cel puțin, așa credea.

- Ce-i cu tine? au fost primele cuvinte ale mamei sale când a dat cu ochii de el, cum stătea pe o buturugă în curte şi nu zicea nimic.

            - Am venit să stăm de vorbă… Vreau să plec după el, să-l caut.

            - Unde să pleci? Ce să cauţi? (Înţelesese, dar se făcea că nu pricepuse. Era prima oară când Vlad rostea acel cuvânt) Vlade, nu fi nebun! Eşti destul de mare, acum. Ai nouăsprezece ani, ce naiba… mai gândeşte şi tu. Hai în bucătărie, nu mai sta aici. Hai să-ţi vezi surorile. (Aflase că maică-sa avea două fete gemene, surorile lui vitrege, cam de vreo cinci anişori, dar de văzut nu le văzuse vreodată)

   Şi el nu se urnise de pe buturuga aceea. O ţinea pe a lui:

            - Mamă, dar tu mai ții minte când ai venit la bunicii unde am crescut? Se pare că aveam șase sau șapte ani, și nu cred că mi s-a năzărit mie acum, te-am întrebat dacă l-ai adus și pe tata. Iar tu n-ai spus nimic. Nu mi-ai vorbit niciodată despre el.

            - Așa o fi fost, de unde să știu eu, Vlad, dragul meu! Uite nu-mi mai aduc aminte de nimic. Doamne!... Și dacă așa o fi fost, ce vină am eu acum, își plesnea Maria, mîinile.

            - Eu de aia am venit. Să-mi spui ce şi unde să-l găsesc. Nu intru în casă măi mamă, înţelegi? Nu mai am timp.

            -  Dar de ce, de ce Vlade? îşi frângea maică-sa mâinile în faţa lui.

            - Uite aşa! Vreau să-l întreb ceva… Şi să mă cunoască. Dacă n-o răspunde bine, treaba lui. O să-şi amintească toată viaţa.

    Maria nici nu voia să înțeleagă că fiul ei nu dorea să se mai întoarcă și plângea în hohote. 

            - Da plec și pun punct. Măcar să ştiu dacă îmi seamănă în unele privinţe… Însemnele mele, înţelegi? Se referea la gâlma ca un sfârc de ţâţă crescută pe gât şi la faptul că atunci când devenea supărăcios, gura îi cădea într-o parte de ai fi zis că are gura strâmbă. Se simţea ca un tâlhar sau ca o fiară care-şi calcula paşii încă din clipa când pătrunsese în acest cadru neprimitor şi necunoscut din viaţa mamei sale, dar înţelegea că nici nu avea altă ieşire din văgăuna în care se aventurase şi poate de aceea se simţea ca atunci când te afli într-un loc întunecos şi neprimitor. Iar dacă nu fugi, de teamă să nu-ţi pierzi cumva minţile, ori îţi calculezi greşit pasul următor, e posibil să fii înhăţat pe la spate de vreun picior sau pulpa hăinii de tot felul de umbre hidoase. Maică-sa îi povestise cândva, despre acei ani ai tinereţii, să fi avut șaisprezece ani împliniți, când la iazul de lângă moara părăsită, aflată la marginea satului, îl întâlnise într-o zi cu arşiţă mare pe cel ce avea să-i fie mai târziu, lui, tată. Venise îmbrăcat în costum de pilot, uimind toată adunarea satului. Bănuia că ar fi fost mai mare decât ea, cu vreo unsprezece ani. (Adică, acum cam la cincezi și ceva de ani, socotise Vlad) „Dacă mai auzise vreodată de acesta?” – o întrebase. Mai exact, îşi amintea maică-sa, în urmă cu câţiva ani se pare că ar fi fost văzut lucrând pe un şantier de construcţii lângă o fermă, sau cam așa ceva, pe undeva aproape de litoral, dar nimic nu era sigur. O abandonase când auzise că va avea un copil cu el și dispăruse fără urmă, pentru tot restul vieții. Fusese pilot de avioane într-o unitate militară dar fusese dat afară din cadrul armatei.   

  Acum, pe banca de lemn, urmărind silueta mamei privind neliniștită în partea opusă locului unde se găsea el, Vlad afișă un zâmbet liniștit de îngândurare care îi ridica ușor buza de sus. Își aminti perfect că nu el fusese cel care provocase incidentul cu bătrânul (sau aşa cel puţin credea Vlad), dar hodorogul ăla bătrân prea îi aruncase una din acele priviri de „cămilă belicoasă” – termenul îl ştia tot de la bătrân – atunci când îi spusese că nu-i decât un bastard pripășit la fermă, lucru care îl iritase îngrozitor. Își amintea exact cum se întâmplase toată grozăvia. Bătrânul venise ca de obicei pe la paznicul fermei; însă, cum era zi de duminică, acesta lipsea de la barăci (mai pleca omul şi pe acasă ). Și trecuse ca de obicei pe la el, iar Vlad numai de sporăvăiala bătrânului nu avea chef în dimineaţa aceea. Plănuia să meargă prin sat, mai vedea una şi alta, dar ţi-ai găsit. Bătrânul întârzia cu ţigara în gură și tensiunea, în baracă, sporea cu fiecare clipă de întârziere. După ce îşi terminase ţigara, bătrânul trăsese o canapea aproape de masă, luase de pe dulapul soldăţesc jumătatea de coniac dintr-o sticlă uitată cine ştie de când acolo şi îşi turnă într-un pahar aflat pe masă. După ce sorbi, fără să se strâmbe, primul pahar, şi-l umplu pe al doilea. Vlad îl privea tot timpul încordat la maximum, era ca şi cum la picioarele lui se afla o jivină sălbatică, una d-aia care îl fixa ţintuit lângă perete printr-o privire a dracului de expresivă.

- Nu-ţi fac plăcere. Ţi-ar plăcea să nu mă vezi, vorbi deodată. Te holbezi de parcă ţi-aş sta ca o ploşniţă în vârful capului. Şi parcă ai vedea în faţa dumitale o cămilă belicoasă. Dar poate crezi că o fi altceva de capul dumitale. Nu tinere! Toţi sunteţi la fel. Visaţi cai verzi pe pereţi!

     Vlad, îngrozit, căuta în jur un obiect pentru a se apăra în caz că bătrânul avea să întreacă măsura vorbelor rostite. Băuse pesemne şi în altă parte. „Îi ştiu eu p-ăştia. La băutură devin violenţi”. Dar era sigur că din prima lovitură îl va doborî. Şi pe urmă?

- Te uiți la mine și îți spui, nu-i așa, că m-am născut cu o maimuță în brațe și cu o cioară la cap? Nu vezi îngeri, deloc, în preajma mea. Vrei neapărat să scapi de mine, dar după cum vezi sunt doar o dâră de cenușă pe urmele tale. Dacă tu mă alungi, eu am să mă întorc. Așa și cu cei de dinaintea ta. Au crezut că dacă m-au belit din viața lor, gata, s-a terminat. Dar viața, tinere, o ai odată și gata! Cândva eram un fel de pilot de avioane, le eram ca un zeu când în jurul drăciei se aduna mulțimea înfierbântată de ce vedea. N-am fost ce le trebuia lor: o maimuță în costum. Te abții să spui ceva ca și cum ar urma să vină popa să-ți taie limba. După cum vezi, împăratul e și acuma la fel de gol. Nu te mai chinui să-i arunci din zdrențele altora. Nici măcar nu-ți cer să mă iubești. Am înțeles și eu că dragostea ține un an, hai, doi, pe când mizeria umană (și mă întorc la vorba tatălui meu), ține o viață. Să nu crezi că am fost un idealist. Poate că am ceva mai multe păsări naïve în capul ăsta. Dar, în împărăția cerurilor, toți ne vom întâlni, dacă nu, în iad, însă nu cred să fi făcut atâtea păcate ca să ajung numai în iad… Vezi?, vorbi mai departe bătrânul. Ce m-ar costa pe mine, un domn, toţi îmi spun domnu’ Arşunel (preciză el), ce m-ar costa să-ţi arăt ce am simţit şi cum am dus-o pe vremea când eram tânăr şi în putere aşa ca dumneata? Călăream mai ceva ca azapii ăia din El-Zorab. Eram cel mai faimos dresor de cai. Ai să râzi când am să-ţi spun ce trecere aveam la femei, dar nici măcar nu meriți să îți spun, toate astea.

- Păi, nu spuneai că erai pilot de avioane? tresări Vlad. De unde ai mai scos-o și pe asta cu calul?

- Aia a fost mai târziu, răspunse el prompt. Dar să știi că am făcut de toate: am dresat până și câini maidanezi și pisici sălbatice. Nu mai spun că porumbeii au fost flebețea mea. Unora le-am și sucit gâtul, dar de!, istoria mă va așeza unde trebuie. Apoi dădu a lehamite din mână. Află tinere că nu se afla cineva mai mândru în şa ca pe vremea când treceam eu călare prin sate. Nu era femeie să nu ofteze în urma mea. Iar taraful ăla, cu Scobilar în frunte, în urma mea făcea moarte de om. Dumneata ştii cum cânta Scobilar? Cu vioara la spate şi arcuşul trecut după ceafă. Nimeni nu-l întrecea pe Scobilar. Câţi n-au încercat! Şi ţigăncile lor! Eheei!... Când dansau ele pe jumătate goale, nu-ţi mai părea rău că te-ai născut. M-am ramolit acum, zici dumneata, ţi-e scârbă cu mine, dar nu uita că şi dumneata şi mahării care m-au ginit şi cei de la care am umflat gologanii şi tot ce mişcă şi răsuflă, o să ajungeţi ca mine. Viermii, viermii… ha,ha,ha!

     Râdea de unul singur, cu gura larg deschisă, dezvelind nişte dinţi pătaţi de nicotina tutunului inhalat în decursul anilor. Vlad ştia că dacă ar fi ridicat o mână, gângania din faţa sa ar fi tăcut chitic.

- Încă o ţigară, dacă nu te superi. Şi întinse mâna. Vlad îi împinse cu un deget pachetul, dinainte. Îi întinse chiar bucata de pâine aflată pe masă şi o conservă. Bătrânul nu zise nu. Se aplecă deasupra sticlei de lampă cu gaz şi-şi aprinse ţigara la flacăra fitilului, dat un pic mai mare să iasă dogoarea prin ochiul de sticlă. Învârti apoi de rotiţă şi făcu mucul flăcării, mic. Vlad n-o stingea noaptea. Îi da flacăra mai mică şi se culca. Îi era urât pe întuneric, în singurătate. Acasă era altceva.

- Vezi! se bucură bătrânul. Noi doi ne-am înţelege de minune, am face nişte afaceri minunate. Îmi dai de pe aici o scândură, două, un sac, doi, cu ceva de prin magazie, nu-mi spune mie că nu ţine, că doar ăla de dinaintea ta era mai bleg, da tot se descurca. Pierd eu, pierzi şi dumneata. Ne ajutăm unii pe alţii, oameni suntem. Îţi transform totul în verzişori, să moară lumea! Ajunge de un chef cu lăutari şi o ţigancă arzoasă. Uite, pe masă, aici o punem să ne arate buricul. Sau poate găseşti dumneata altceva. Dracu ştie? Nu eşti băiat prost. Facem târgul? Sau poate preferi ceva prospături, ce zici? Ţi le schimb săptămânal, dacă mai pui ceva pe deasupra, hai zău, nu fi fleţ. Poate ai ceva ţoale care nu-ţi vin bine, se face. La mine contează să batem palma. Încheiem contractul şi te serveşte tetea. Însă, să ştii, fără ţigancă arzoasă nu te las şi să mori. E cadoul meu pentru pâinea care mi-ai dat-o şi pentru mărunţişul ce mi-l vei da pentru drum. Zău că se merită. Păi când îţi pune ea o ventuză, uiţi cum te cheamă. Ori nişte saci cu ciment sau un colac de sârmă, te descurci dumneata. Uite, las cheresteaua. Mai bine ţiganca decât cu buza umflată, eu aşa cred. Merită! Vreau doar să știi că nu i-am purtat pică vieții care mi-a dat în nas cu tifla. Dar poate că e greu să înțelegi toate astea, ori nu vrei să le înțelegi. Te pomenești că ție ți-au întins toți ulciorul când ți-a fost sete?

     Bătrânul aşteptă un răspuns, în timp ce Vlad, paralizat, nu putea decât să se condamne: „Sunt un dobitoc. Mă tem de ăsta, parcă mi-a dat cu spray paralizant, nu pot gândi în prezenţa lui. Ce pot să-i spun?” Totul îi părea atât de absurd, atât de lipsit de sens şi ar fi vrut să fie singur, cu desăvârşire singur. În prezenţa bătrânului se vedea în situaţia condamnatului închis într-o celulă, despărţită și aia prin niște ziduri negre de lumea liberă.

- Facem târgul, nu mai sta pe gânduri! Pun pariu că o să ajungi mare. Se vede, eşti de rasă! Ăla de dinaintea dumitale era o găgăuţă, un biet copil făcut din flori… Putea să-mi fie fiu.

     Vlad tresări şi deveni atent. Făcu o mişcare bruscă, cu capul înainte, vrând să se desprindă de acele legături imaginare prin care bătrânul îl purtase, mai tot timpul, prin sporăvăiala lui. Când ajunse atât de aproape, încât îi simţi respiraţia, îi spuse cât putu de iritat:

- Te rog să pleci imediat. Asta e tot ce vreau să-ţi spun. Nu sunt cățelușul dumitale să mă duci cu lanțul ori să mă ții în ploaie și frig cum ți-ai dori. Dacă și-a bătut viața joc de dumneata, ei bine, nu mă privește! Nu înțelegi că n-am chef acum de toată vorbăria asta? Ce mă privește pe mine viața dumitale? Am venit aici să câștig o pâine în mod cinstit. Să te rogi Celui-de-Sus că nu te dau de guler, afară. Crezi că sunt unul din ăia ai dumitale, căzut din lună și nu pricep unde bați câmpii? Te rog să mă lași singur. Şi se ridică în picioare, hotărât.

     Bătrânul întredeschise gura să zică ceva. Încercă apoi să râdă, dar văzând pe chipul tânărului muşchii feţei încleştaţi, înţelese că nu era o glumă şi rămase cu gura căscată, ceea ce lui Vlad i se păru din ce în ce mai strâmbă. Şi atunci, avu loc incidentul. Lui Vlad i se păru că una din venele de la gâtul bătrânului se umflase şi pulsa sub cămaşă ca un sfârc de ţâţă. Își aminti de vorbele mamei sale, spuse în ograda mutului Udrea. Întinse mâna să pipăie acel loc însemnat, însă bătrânul înțelesese că acesta vrea să-l strângă de gât şi să-l gâtuie ca pe un pui de găină și îşi feri tot corpul pe spate. Canapeaua se dezechilibră şi bătrânul alunecă pe spate, la podea, odată cu Vlad a cărui mână nu întâmpină nici un obstacol de rezistenţă. În cădere el crezu că bătrânul ridicase braţele pentru a lovi şi, încercând să pareze presupusa lovitură, izbi violent cu cotul în falca bătrânului. Se auzise doar un zgomot înfundat, capul bătrânului atinse podeaua şi din buza crăpată a acestuia ţâşni un firicel de sânge. La început se speriase văzându-l cum sta cu corpul inert, căzut la podea ca un sac cu cartofi degeraţi. Se învârtise în jurul lui, ca un zăpăcit, neînţelegând cum se procedează în astfel de situaţii şi când realiză grozăvia faptei încercă să fugă de la faţa locului, dar se răzgândi şi, apucându-l pe bătrân de umeri, îl trăsese afară din baracă, la aer, rezemându-l cu spatele de scândurile barăcii. Aruncă şi nişte apă peste faţa bătrânului şi-l zgâlţâi de umeri până ce acesta îşi reveni.

- Ţi-am spus să pleci… Cară-te, dracului... odată! Glasul lui Vlad sună ciudat, dar poruncitor. Bătrânul, surprins, porni încet fără să se uite înapoi, dar când ajunse în drum se opri. Scuipă sângele supt de pe buza crăpată, drept în ţărână. Încă se mai ținea cu mâinile de cap, ca și cum îl pipăia să cerceteze dacă mai era întreg.

- Eşti neam prost, deşi se vede pe tine că nu eşti paznic-paznic. Ai fost avortat aici direct sau ai ciordit şi tu ceva şi crezi că asta îţi dă dreptul să te porţi aşa? Crezi că aici nu se ştie nimic? Dacă ai avea minte pe cât pari de spălat şi pieptănat… crezi că te mâncam? Tu pierzi. Eşti încă un mucos. Cu ce am greșit ca să-mi sari tam-nisam, ca un lup sălbatic la gât? Tâmpitule!

- Cară-te, urlă Vlad. Dacă te mai văd pe aici nu ştiu ce-ţi fac!

- Mă și ameninți? Mi-ai dat o coajă de pâine şi crezi că asta îţi dă dreptul să te porţi aşa? Nu te gândeşti că într-o zi vei ajunge ca mine? (Scuipă încă odată sângele în ţărână. Părea că-şi studiază, astfel, situaţia). Înjură tăcut: Cristosul mă-ti de guşter. Vă ştiu eu… Cum sunteţi însetaţi de sânge, cum vă repeziţi la beregată. Ți-arăt eu!

     Vlad fugi în baracă, luă conserva şi bucata de pâine, se căută în buzunare şi găsi două hârtii de câte zece lei, i le dădu repede, aproape cu ochii închişi, apoi ajuns înapoi pe prag, se uită după bătrân. Ăla părea chiar bucuros. Îl mai văzu cum se şterge cu pufoaica la gură, după care pornise, încet, pe drumul care ducea către sat. Se mai întoarse o singură dată pentru a-i striga câte ceva:

- Așa să știi! Eu tot îţi aduc ţiganca. Poate te răzgândeşti! E trist să vezi un om ca mine într-o astfel de clipă de slăbiciune. Te întrebi ce poate să rămână în urma unuia ca mine? Și ce-i datorez eu vieții ăsteia? Spui că viața ți-e datoare cu un răspuns. Moartea mea, nu-i așa?... Da' până atunci, mai vedem noi. Poate o să arzi în baraca ta înaintea mea. O să te țin minte!...

     Apoi plecase. De ce s-ar mai fi întors. Dar nici nu-i dăduse de înţeles că avea să se răzgândească. Știa și el că un om, dacă făgăduiește ceva, se și ține de cuvânt.

     Aflat pe acea bancă, în gară, încă nu era sigur dacă trebuia să se ridice și să își întâmpine mama și cele două surori. Fusese el oaia rătăcită pe drumul arătat de Dumnezeu? Cine-i putea arăta lui că plecase pe un drum greșit? Omul nu este ca acea noatenă căreia moșu-său îi spusese lui să-i pună clopotul, ca să nu se mai rătăcească?

     În fața lui, deodată, își făcuse prezența tatăl pe care nu-l avusese până atunci. Și asta i se păru chiar ciudat. Nu mai avea acum pe nimeni și poate că-i rămăsese să o ia de la început. Mai era un alt început? Gândul care-l îmbătase atunci la plecarea din casa mutului Udrea și care îl măcinase reveni tot mai pregnant. Numai că ceea ce vedea el acum era un vis urât. Un vis stârnit chiar de prezența de până atunci a celui care i se prezentase ca fiind domnul Arșunel. Simți o ruptură în suflet și o rană pe care n-o bănuise până atunci, dar era convins că aceasta îi ațâța durerea. Acum nici nu mai știa dacă îl iubise în imaginația lui pe cel despre care credea a-i fi fost tată, ori îl ura, pentru că această iluzie nu-i adusese decât dezamăgire. Toate socotelile pe care și le făcuse în viață se năruiseră odată cu întâlnirea lui cu acest individ zăltat. Iar nebunul ăsta chiar putea fi tatăl lui, dar omul care nu voise să știe de el, nici în trecut și nici acum, nu-l impresionase într-atât încât să alerge în urma lui și să-l facă să vorbească limpede dacă văzuse în el, pe fiul lui. „Fiecare cu drumul lui” zisese. Numai că drumul lui fusese doar până la gară, de unde îl ridicaseră jandarmii, înainte de a lua trenul spre a se face pierdut în lume. După aproape trei luni de pușcărie mama lui obținuse printr-un avocat o nouă înfățișare în fața judecătorului, dar cum „domnu' Arșunel”, între timp, fusese găsit mort într-un șanț cu apă de la marginea fermei, reluarea procesului nu s-a mai ținut. Pesemne și Dumnezeu, de-acolo de sus, privea rece și neiertător cu ochii înspre pământ. Însă el, ca muritor, nu mai putea fi rece și indiferent față de surorile care veniseră tocmai acolo, la gară, să-și cunoască fratele mai mare. Se căută prin buzunarele hainei și dădu de niște caramele dosite la plecare. Își ridică rucsacul la umăr și se grăbi spre ușile larg deschise ale gării. Era timpul să-și cunoască surorile gemene și să-și ceară iertare de la Maria.   

Cronica la carte

Pledoarie pentru o iubire dincolo de limitele spațio-temporale ¹

     Deosebit de sensibil, cu un simţ al detaliului dramatic şi tragic acut, utilizând introspecţia şi anamneza sufletului, Tudor Cicu transpune simptomatica derulării unor destine care nu par să-i fie străine în viaţa reală. De altfel, cunoscându-i biografia şi citindu-i cărţile de poezie şi de proză, pot spune că autorul beneficiază de izvoare geografice bogate unde înmoaie fără doar şi poate aripa sufletului întru trăire înaltă: continuă să trăiască povestea natală dobrogeană prin apelul la memoria afectivă, prin desele întoarceri la pământul pe care s-au născut ai săi, dar şi prin nevăzutele fire ce-l ţin conectat la un trecut drag, şi, de asemenea, trăieşte povestea buzoiană pe care a integrat-o, ca şi pe prima, în marea poveste a creaţiei literare. Dacă în romanele Fata cu smochine şi Copil din flori dragostea este văzută ca absolutul pe care poţi să-l atingi doar cu un colţ al inimii şi apoi să mori (aşa cum i se întâmplă lui Victor, personajul romanului Copil din flori) sau să dispari neconsolat în labirintul vieţii (ca în cazul personajului principal din romanul Fata cu smochine), în Enigmatica Ema (Editura Editgraph, Buzău, 2018) viziunea autorului este ceva mai optimistă, în sensul că epilogul lasă o portiţă deschisă pentru o împlinire viitoare a iubirii, fie şi pe un tărâm virtual, al emoţiei pure.

      Acest roman este, doar aparent strict pe anumite segmente, o poveste în poveste – istoria iubirii dintre Ema şi jurnalistul Vladimir Dinulescu inclusă în istoria iubirii dintre Ema şi jurnalistul şi scriitorul Victor Sidoriu. Nu întâmplător autorul aduce la un moment dat în discuţie povestea Şeherezadei. În cazul de faţă, Tudor Cicu rupe firul binecunoscut şi aşază un bărbat, pe Victor Sidoriu, în rolul Şeherezadei. El este cel care trebuie să se salveze. Vladimir din romanul în roman trebuie să ajungă la inima „enigmaticei Ema”, o efigie a Emei din povestea care o conţine şi pe cealaltă. Motivul tabloului, prezent la pagina 113, este o mai veche obsesie a autorului (ne amintim tabloul reprezentând-o pe mama „fetei cu smochine”), care exprimă sublimul frumuseţii feminine ori pur şi simplu sublimul feminin, ca şi trăirea avută de un bărbat în faţa unei astfel de realităţi. Pentru a da mai multă greutate acestui simbol/episod, autorul, care apelează deseori şi cu inteligenţă la intertextualitate, îl determină acum pe Vladimir să rememoreze trăirile prinţului Mîşkin (din romanul Idiotul al lui Dostoievski), personaj care are senzaţia că o „reîntâlneşte” pe frumoasa Nastasia Filippovna după ce îi văzuse chipul doar într-un tablou. Scriitorul Victor Sidoriu, cu trei decenii mai în vârstă decât Ema, este, aşa cum spuneam, adevărata Şeherezada, dar pentru a-i releva şi consolida, în faţa cititorilor, componentele specifice bărbăteşti, pentru a-l face veridic, autorul îl împinge în vâltoarea nemiloasă a unor evenimente din al Doilea Război Mondial. Aflându-se jurnalist de război pe front, nu doar că este rănit grav, dar este şi confundat şi considerat de autoritatea militară românească drept un spion şi un trădător în slujba nemţilor. Viaţa sa va fi aşadar ameninţată de două ori. Îngerul salvator se dovedeşte a fi Ema, care, în virtutea iubirii sale, îl ajută să se însănătoşească, apoi tot ea pregăteşte terenul pentru fuga din ţară, aceasta fiind singura opţiune pentru ca el să nu fie condamnat la moarte de Curtea Marţială. În timpul fugii, se rătăcesc unul de altul şi pare că reîntâlnirea lor nu va mai fi posibilă, dar Tudor Cicu îşi trimite personajul înapoi în povestea din poveste pentru a-i salva sufletul mai mult decât minţile şi pentru a-i reda speranţa că o va regăsi într-o zi pe Ema. Pe de o parte, confundându-se cu propriul său personaj Vladimir Dinulescu, Victor Sidoriu mai are o şansă de a-şi trăi până la capăt iubirea vieţii, rămânerea în poveste însemnând ruperea definitivă de realitate şi fericirea deplină într-o lume paralelă. Am putea spune chiar că personajul lui Tudor Cicu devine, într-un moment care a fost prefigurat cu mult înainte de semnele mai mult sau mai puţin evidente (diferenţa mare de vârstă dintre cei doi protagonişti, transbordarea iubirii în poveste, declanşarea războiului, acuzaţia nedreaptă de spionaj etc.), un Don Quijote al românilor acelor timpuri.

      Am putea să ne întrebăm: de unde ştim noi că realitatea este cea pe care o percepem şi nu aceea/acelea dintr-o infinitate de lumi paralele? Ultimul fragment al cărţii ne dă un posibil răspuns. În timp ce trecătorii îl cred pe Victor „beat sau nebun”, în realitatea sa el nu se mai află în vecinătatea gării, ci în pădurea cu mesteceni aparţinătoare propriului său roman: „În mintea lui Victor Sidoriu, Ema rămăsese pe trunchiul mesteacănului doborât de trăsnet, în pădurea în care ea îl striga să se facă auzită. Poate că mai era timp să o ia pe Ema de acolo şi să plece prin ploaie până când avea să iasă din pădurea aceea de mesteceni, despre care tocmai scrisese”.

      Ultimul capitol, „Ieşirea din poveste”, pare să fie o invitaţie a prozatorului la deschiderea celui de-al treilea ochi, pentru a putea vedea/înţelege că o iubire adevărată nu se stinge odată cu realitatea lumii pe care o percepem cu simţurile noastre obişnuite. O viziune liniştitoare asupra distanţelor în timp şi spaţiu legate indestructibil prin iubire şi o promisiune plină de poezie privind posibilitatea deschiderii uşii orizontului şi demitizarea capătului de drum. Important e să nu ne opunem, adică să nu aducem şi cerebralul în poveste. Atenţionarea este făcută prin vocea Iuliei, sora Emei, care, fără s-o ştie, îi prezice lui Victor Sidoriu o iubire complicată cu o femeie mult mai tânără decât el: „Dumneata ai o satisfacţie nebună de a-ţi devora prietenii cu poveştile dumitale […]. În viaţă e mai bine să te gândeşti doar la tine şi la nimeni altcineva. Să presupunem că te va iubi cineva mult mai tânăr ca tine. Cum te-ai simţi atunci când vei încerca să te dezbari de acea iubire ca de o haină pe care o lepezi de pe tine şi ea îţi va striga: De ce vrei să renunţi la mine, Victor? Cum te-ai simţi?” Întrebarea este ea însăşi, în acest caz, un răspuns, iar Tudor Cicu jonglează în chip minunat cu un astfel de instrumentar.

 1.  cronică de Diana Dobrița Bîlea (apărut în revista Pro Saeculum nr 7-8 decembrie 2018)

Cărți primite în bibliotecă (III)

1.      Cartea cu femei

       Parcă vrând a da vuiet în cetate, Nicolae Pogonaru scrie pătimaş poezia radicalizată de social și se dovedește (după criticul Ghe. Postelnicu) „exploratorul realității nude și al provincialismului exotic”, demolând printr-un lirism cu încărcătură ironică trăirile avute într-un periplu zilnic prin oraș. Aflat mai mereu în mijlocul evenimentelor, preferând voluptatea vizuală și senzorialul, poetul trubadur, pe deplin liber, notează și trăiește din plin toate aceste „mici delicii” oferite de semeni, la tot pasul. Imagistica discursului său liric (subtil ironic uneori) are pe alocuri o cruzime specifică, expresionistă, onirică.  Acum, în volumul recent „Cartea cu femei” (apărut la editura editgraph, 2017), în retorica discursului parodic („în poezie totul e posibil”), Nicolae Pogonaru  pornește o călătorie lirică-nuanțată în antologia care buzunărește lumea-spectacol prin universul de taină al femeii dinspre care începe poezia: prostituata, fițoasa „plină de bijuuri”, frecventatoarea de cluburi selecte, nehotărâta, voiagera, malagambista, șarmanta, aroganta, regina balului, femeia gazelă, centurista, femeia casnică, afacerista, diva, femeia-scandal, femeia de la țară și „rătăcită” la oraș, femeia-vampir etc... căci „pe unde ea trece n-ai cum să nu-ntorci capul”.

      Oarecum distant de tot ce se petrece dincolo de el, dar un poet prin excelență citadin (iar după I. Roșioru: „un poeta-cives-mundi” ), ironic și visător, cu o notă distinctă a concretului, Nicolae Pogonaru are umor, frământări de iscoditor al vieții cotidiene și chiar are tandrețea unui aristocrat hipersensibil al poeziei. Poezia ca spectacol, la N. Pogonaru, transmite cititorului acea stare ironic-amară ce dimensionează oniric universul cetăţii în care se simte receptor/transmițător de fapte/întâmplări stranii din urbea natală.

     Versul său e personal şi încărcat de substanţă. Dicţiunea rostirii în frază e sigură şi relevantă, şi versul ridică sentimentul la proporţii de sfinţenie a rostirii, de aici o posibilă interpretare a candorii și a lecturii incitante, de extaz, în care se lasă cuprins cititorul.

  

2.      După 50 de ani

    Cu vol. „După 50 de ani”, 2018, Aneta Pioară reînscrie romanul „feminin”, pe linia picanteriei şi senzaţionalului, a dramatismului desfășurat cinematografic în viața unor destine feminine, începute în literatura feminină cu Hortensia Papadat Bengescu şi continuată cu Sanda Movilă. Dacă la cele două precursoare romanul întrecea senzaţionalul şi picanteria unei realităţi a vremurilor descrise, romanul Anetei Pioară tratează partitura nu lipsită de romanţiozitate, în care dragostea sau mai exact erotismul, sub forme neobişnuite, ciudate, dacă nu de-a dreptul morbide, este tema centrală, determinând desfăşurarea epică, îndeobşte cu finaluri crâncene: sinucideri, omoruri, nebunie, renunțare, vise frânte, declasare etc. Romanul are în prim plan povestea tulburătoare a Antoanetei, copila firavă a unei familii de la țară, care după o căsătorie „cât o joacă” este dată de părinți unui tânăr ceva mai înstărit din sat. O iubire frântă, urmată de fuga Antoanetei, însărcinată deja, în lumea largă. Naște un copil într-o mânăstire și acest copil ajunge pe muntele Atos, călugăr și va afla de moartea mamei și existența adevăratului tată, prea târziu pentru a mai îndrepta ceva. Sub zodia destinelor frânte şi a iubirilor spulberate se desfăşoară în romanul Anetei Pioară, povestea Antoanetei Petrescu, o copilă care „judeca oamenii după ea, credea vicleniile că sunt specifice animalelor de pradă”. Eroina romanului face parte din rândul celor care visează frumos şi caută norocul la prima răspântie din viaţă, dar, din nefericire, visul ei nu este decât o inutilă încercăre de a-şi căuta fericirea. Tehnica povestirii în povestire (ca în Decameronul), pentru cititor, este o adresare explicită a naratoarei în scopul atragerii lui în poveste, dacă vreţi, este o vorbire către cineva cu calitate de spectator, sau martor avizat la drama care planează în acţiunea narată. Dragostea ei sinceră şi pătimaşă, pentru cel pe care îl credea demn de iubirea ei, perfidul Nistor, se dovedeşte de consistenţa himerei.

3.      Frumoasele poezii ale lui Dumitru

   Iscoditorul poet Dumitru Istrate Rușețeanu, scrie poezie cu acea intuiție soresciană în „Frumoasele poezii ale lui Dumitru”, ed. Editgraph., 2015, în fapt „antologia de poezie scrisă până în 30 de ani”, încearcând să-și surprindă cititorul prin sinceritate și încărcătura emoțională a gândurilor. Pătrunde în esența vieții, a ființării individului cu mijloace poetice trudind să devină creatorul lumii din jurul său. Poet existențialist, D.I.Rușețeanu se declară deschis („am și eu asemenea vouă, un vis/pe care-l țin în colivie/ca pe o pasăre rară/.../câtă vreme simt o dorință nebună/de a da din aripi”. În poeme aforistice, când parabolice, când moralizatoare găsim texte concepute în haina haikuului sub aria unui cîntec metafizic născut din dureri, tăceri, gânduri viscolite, trăiri și moarte. Revolta sa pe o viață iluzorie pare firească. Are furia celui îndreptățit să cerceteze partea unde e ascuns sufletul și să afle pricina de tulburare a revelației sale. Mai ales când viața („am fost îmbrâncit în afara ei”), îi descoperă atâtea „semne” și „elemente de meditație”. Pe măsură ce înaintăm în poezia şi subteranele poemelor lui, întrezărim tot mai limpede, cum doar „cu-n zid de cuvinte după mine”, devine creatorul unei lumi în care a îngrămădit câte puțin din toate ale vieții: fericirea „să otrăvești moartea cu ea”; singurătatea: „mama nu mi-a născut/și mormântul/să-l fi târât după mine”; zădărnicia „ca un păianjen/căruia/i-a secat substanța/din care-și concepe firul”; ruga interioară: „de-ar fi să te leg la ochi/cu gândurile mele/ai nimeri prăpastia”; rostul poeziei: „la ce-i bună Poezia, dacă/nu se rostogolește ca o roată/sub cer”; femeia cu „raiul ei/pe dinăuntru/dar pe buze are mușcătura iadului”; viața însăși, acest bulgăre de zăpadă”; moartea chiar atunci când amenință: „vine moartea, ei și!/n-oi pune-o în jug” etc... Poetul acesta aleargă „pe acoperișul stelelor” cu teama că, odată lăsat fără coala de scris, totul e deșertăciune. Adică, fără Dumnezeu.

4.      Șlefuitorii de cuvinte

   Din dorința fermă de a-și invita cititorul la lectură „pentru a (re)descoperi frumusețile scoase la iveală de șlefuitorii de cuvinte” (poeții- n.n.), Stan Brebenel scoate primul vol. din „Șlefuitorii de cuvinte” (apărut la ed. Teocora, 2018) cu un optimism ce poate fi considerat de critica actuală nu numai un act de curaj dar și credința că apariția acestui volum (o simbioză între dicționarul despre scriitori și antologia de poezie) e necesară celui doritor în a se documenta cu privire la destinul, opera, stilul, căutările tematice ale poeților îndrăgiți. Portretele poeților (surprinse în adevărate tablouri de viață), poveștile romanțate despre debutul unora, publicistica în reviste, cărțile scrise, distincții primite, școli urmate, considerații generale asupra încadrării acestora în literatura zonală ca și cele două poeme venite să le reprezinte căutările poetice, sunt relatate cu grija de a fi cât mai la obiect cu fenomenul literar actual. Cartea e necesară celui doritor să afle cât mai multe despre viața poeților preferați și prin modul în care autorul buzunărește sufletele poeților prin acele însemnări ce încadrează succint evenimente ca: descoperirea unei cărţi bune (asupra căreia face o dizertație punctuală), o discuţie între prieteni, întâlniri cu oameni deosebiţi sau mici întâmplări din viaţa lor… Despre cei 75 de poeți prezentați în acest prim volum, aproape jumătate (36) sunt buzoieni, alții sunt din Slobozia, Bacău, Brăila, Focșani, Brașov, București etc... Prin acest mod de a îmbina informațiile despre un poet (de evidența unui dicționar) cu poezia specifică fiecărui autor, Stan Brebenel ne oferă o imagine a vieţii și totodată o aventură pe cont propriu, ca oricare alta – un risc asumat. Poate ar mai fi de spus și despre o anume poetică a însemnărilor din acest volum, dacă memorialistica din „Șlefuitori de cuvinte” n-ar fi îmbrăcat „haina literară” a genului, un fel de cronică a evenimentelor.