Despre vise și umbrele plecate pe alt tărâm

Despre vise și umbrele plecate pe alt tărâm

(din seria gândurilor răzlețe)

     

      Și visele ne vin, de cele mai multe ori, pentru a ne pune în gardă cu viitoare întâmplări și trăiri. Despre cea despre care scriam o poveste (totul era în vis), nu rețin decât o frază pe care căuta să mi-o transmită: „Vei cunoaște la început o dragoste mare, pe care o vei pierde, dar care te va aduce foarte aproape de moarte”. Fugea râzând și nu reușeam să o pun în povestea mea. M-am trezit rostind versurile lui Homer: „De trei ori mă săltai spre-a o cuprinde/De trei ori însă ea-mi zbură din brațe/Ca umbra sau ca visul...” Am căutat apoi în Odiseea  lui Homer și am dat de aceste versuri în acel cânt în care Ulise coborâse în Tărâmul morților după ființele dragi. Oare nu și poetul Dante Alighieri îl purtase pe Orfeu în sălașul lui Hades după Euridice, în cântul al IV-lea a Infernului? Orfeu, se spune, a fost cel mai celebru dintre poeţii care au trăit înaintea lui Homer și era fiul lui Eagru (sau al lui Apollo) şi al muzei Caliope şi a trăit în Tracia în epoca argonauţilor, pe care i-a însoţit în expediţia întreprinsă în căutarea lânii de aur. Apollo însuşi i-a dăruit lira. Prima călătorie a lui Dante A., pare-se a fi fost Infernul: „Înduri captivitatea, însă vei dărui acelui poem un cuvânt. „Nu te-am privit niciodată, oceanule în faţă!”, pare a fi un vers din retorica whitmaniană. (Mersul lumii e însă prea complex, pentru naivitatea unui om). Ori, mai degrabă, ar părea o interogaţie whitmaniană. Ce scria pe poarta infernului lui Dante Alighieri? „Voi ce intraţi aici, lăsaţi orice speranţă!”. Ei bine, ce pierdem noi, cei care nu am păşit dincolo de porţile la care ne invită noul Orfeu, în poezie? Noi, cei care nu am pierdut încă orice speranţă? Şi care îmi amintesc, acum, mie, ce zicea Orfeu în Infern: că nu dă întreaga eternitate a umbrelor întâlnite acolo pentru o clipă de fericire pe pământ. (Mult mai târziu doar genialul poet Goethe va îndrăzni să-l contrazică pe Orfeu). Abia acum (credem) cititorul va înţelege de ce a zis Baudelaire că iubirea  râde şi de Infern şi de Paradis. Poetul (mai sus amintit), care-şi văzuse îngrădită posibilitatea de a comunica societăţii adevăruri nerostite, descoperă în acest periplu prin infern (sub mantia orfeică a cântăreţului fără de frică şi prihană) eliberarea prin limbaj. Nimeni nu-l împiedică aici să jongleze cu cuvintele, fiind tot mai pregnantă rostirea sa, cum că nu adevărul contează, ci abilitatea de a percepe un tip special de credibilitate a rostirii în marginile imaginarului. Poetul concepe pentru toţi aceşti „ocupanţi de activităţi diverse” poemele unei mari admiraţii. E, dacă vreţi, oda închinată Imperiului Prostiei, în măsuratul orgoliu de a plăsmui fiinţa în zeci şi zeci de chipuri ale ocupaţiei acestora. Cam tot aceleaşi oglinzi (borgesiene) prin care suntem nevoiţi să ne ghicim unul altuia chipurile, până când cineva va trebui să ne învingă imboldul narcisian şi, odată făcute ţăndări-ţăndări, ne va elibera de această lume a oglinzilor mincinoase cu care ne-au gratulat mai marii cetăţii. Iar voi trebuie să vă închipuiţi o cetate cam cât cuprinde o societate care riscă să devină cercul de harababură a lumii. Tot atât cât semnifică o zadarnică şi grea povară a unui nou anotimp în infern, unde doar viaţa poetului A. Rimbaud – câți se vor mai încumeta după el? –  şi care nu se mai teme de nimic, ne şi dă a înţelege. Cum spunea oare? „…foame, ţipete, dansează, dansează, dansează, dansează!”. Aşadar, ce sens mai avea viaţa, în asemenea jalnice condiţii! Dar, această lipsă de decodificare a fiinţei înstrăinate de poet, în lumea unui purgatoriu ceva mai călduţ? Îi va lăsa cititorului de azi o curioasă senzaţie de nerostire lăuntrică, de gol în fiinţă? Acel gol, imaginar, care-l desparte de îndemnul orfeic de a-i urma pe eroii periplului imnic până la capătul acestui alfabet încifrat? De ce nu ne-am pune întrebări! Ştim că cineva, de acolo, sus, ne va răspunde cândva. Scriam – cândva – despre Montaigne, care zicea că orice raţionament în critica literară e ca un vas cu două toarte de aur. Ai dori să-ţi aparţină amândouă, dar nu ţi se cuvine decât una. Ultima escală a călătoriei anunţate în cartea poetului Șerban Codrin, întâmplătoare replică la periplul lui Dante?, se face în: „infern, purgatoriu, paradis şi mult mai departe” versiuni ale unui prezent din aceste „poeme din cartea de muncă… din subteranele proletarilor”. Și care limpezeşte orizonturile roşii ale periplului alegoric, din care „mustăciosul tuturor popoarelor, cel mai mare şi mai tare, tătucul de la Soare-Răsare” – aţi ghicit! – ne face o ultimă confesiune şi asistăm la ultimele întâmplări înainte de sfârşitul iminent al călătoriei: „Jelanie mare, poete, mă trezesc din coşmare, ies din splendoare şi asta nu se poate, splendoare ca şi cum am intra într-un urlet fără de margini. Vreau deziluziile înapoi, vreau dreptul să mă terorizeze ceasul istoriei şi ceasornicarii lui…”. Acesta e şi mesajul Testamentului… dus, până aici, de cel supranumit baladierul: poetul Şerban Codrin. Poetul (la general vorbind) chiar întreabă, se apără, se răzvrăteşte, se supune în tot atâtea stări „cioplindu-şi visele interstelare”, împărţindu-şi „frăţeşte crucea, cuiele, oţetul, unul mie, unul ţie…” cu chiar Fiul Omului. „Dumnezeul meu, de ce m-ai părăsit?” – se face auzit de-a dreapta şi glasul poetului – ca implorare a Tatălui Ceresc, şi astfel, cuvântul său… „cuvântul meu” – la zidul tăcerii – să nu fie împuşcat. E răscrucea de unde e posibilă intrarea în destin a cărţii. Altfel, rostul lui Oedip pe lume şi înţelegerea noastră despre acesta n-ar mai avea niciun sens.  Pentru că și poetul, ca și Oedip, va fi în cele din urmă judecat.

Cântec îndepărtat

Cântec îndepărtat

Te-am zărit într-un vis, strângeai frâul la murg

Și mestecenii-n drum se-nclinau în amurg.

De la geam îmi doream o privire s-arunci

Și-un sărut să îți fur de pe buzele dulci.

Dar de unde să știu, că un semn n-ai să faci

Și te pierzi la galop în plin câmp printre maci?

Simt cum versul de-atunci, nu mai curge domol

Bate stins doar prin somn ca pendula pe hol.

Că pe cer chiar luna se miră și parcă;

În pomi, printre păsări, s-adoarmă... încearcă.

Iar noaptea (ce clopot!), în inimă sună

Zadarnic mi-s ochii spre zări, în furtună.

Iar de-un car de vreme gânduri tot dau roată

Și la porți închise insistă să bată.

„Anaforisme” - și alte vorbe de tâlc.

„Anaforismele” lui Girel Barbu

      Fără îndoială, Girel Barbu e vocea lirică a unui rapsod popular (aed desăvârșit pe plaiurile sale), iar poezia care l-a situat cândva la graniţa dintre eseul filozofic cultivat şi imnul orfic, îi deschide acum și calea spre aforisme. Noua carte a lui Girel Barbu, intitulată „Anaforisme” (apărută la ed. Omega, 2019), îi asigură și această provocare făcută cititorului prin micropoeme într-un singur vers, în fapt, cugetări scrise într-o formă concisă, memorabilă în observații asupra vieții. Când de pe plaiuri natale, din satul său de munte, privește zbaterea lumii sub cerul, luna și stelele pe care Dumnezeu le-a întemeiat pentru toți ai săi, prin gândurile așternute în noua sa carte poetul rostuiește (pe lângă înțelepciune și talent de observator) o mișcare benefică asimilării ideilor în acest gen cultivat al aforismelor. În labirintul căutărilor sale, Girel Barbu găsește, în mod fericit, calea de comunicare cu cititorul, mai rapidă și mai convingătore decât poezia și filosofia. Prin aceste „Anaforisme” (hrana sa de suflet către cititor), ne vorbește despre: ființă, existență, fericire, frumusețe, gând, cuvânt, destin, iluzie, iubire, religie, speranță, vis etc. în micropoeme moralizatoare ce încorporează reflecții care-i deschid calea spre adevăruri, într-un stil concis și frumos, uneori înrudit cu proverbul, maxima, cugetarea sau vorba cu tâlc. Pe de altă parte, își provoacă și cititorul să se implice, să simtă emoțiile trăite de autor și surprinse acum, într-o culegere de înțelepciune, gânduri și reprezentări a profilului moral al omului, al măreției naturii, al existenței umane în acest univers. 

      Iată câteva bijuterii aforistice în bătutul de noroc al frazei despre sufletul țăranului român: „O ţărancă e o poezie în iie…”, „Patria, fără ţărani, poate să fie orice dar niciodată ţară”, „Ţăranul - oglinda în care Dumnezeu îşi contemplă chipul!” Alteori se risipește în univers prin sintagme poetice pline de miez: „Cine se frige cu soarele, suflă şi în lună!”, „Trăirea în cer trebuie începută pe pământ!”, „ Fiecare om are o poveste proprie. Unii sunt ei înşişi poveşti.”, „Iubirea e ca o poartă - dacă vrei să nu scârţâie, deschide-o continuu.”, „Prietenii mei sunt păsări ce zboară pe dinăuntru.”,  „Nu-i spune lui Dumnezeu cât de mare îţi este durerea, spune-i durerii cât de mare e Dumnezeu!”, „Bunica mea era aşa de săracă, încât le împletea nepoţilor mănuşi din razele lunii!”, „Într-o seară am surprins luna când le îndesa licuricilor raze pe gât!”. Citind rândurile scrise despre poezie și ogorul literar, cititorul se va îndrăgosti iremediabil de ridicarea la pătrat și la cub a cugetărilor sale: „În fiecare cuvânt este o candelă care aşteaptă să fie aprinsă de poet.”, „Cuvintele sunt hainele cu care sunt îmbrăcate gândurile.”, „Poetul e fântâna din care se adapă cuvintele…”, „Poezia e Raiul în care Dumnezeu a aşezat Cuvântul!”, „Dacă nu eşti bolnav de poezie, nu vei ajunge niciodată poet.”, „Poezia e vinul cu care se împărtăşesc îngerii la miezul nopţii.”, „ Cel care scrie poezie nu are timp să urască.” etc

       Atunci când adună uimirea și risipa de zădărnicie într-un singur vers, care să ne vorbească despre frumusețea umană,  în rostire transpare lumina interioară a sufletului său de poet de la țară și micropoemul e de un inedit surprinzător al construcției în metaforă și aforism: „Luminează-te în interior că să fii văzut dinafară.”; „Prietenii mei sunt păsări ce zboară pe dinăuntru.” etc

       Ironia unor aforisme devine cu atât mai tăioasă cu cât se exprimă în puține cuvinte, în crochiuri ale unui tablou din viață: „Mulţi cocoşi sunt abonaţi la mintea găinii”, „O maimuţă îşi apostrofează puiul neastâmpărat: Of, Doamne, o să mai trăiesc eu să te văd şi pe tine om?”, „A căzut pe gânduri şi şi-a spart capul.”,  „Ca să te doară capul, trebuie mai întâi să îl ai.”, „A face pe deşteptul e cel mai uşor lucru pentru un prost!”etc

      Religia (sau modul prin care omul își pune sufletul în Casa Domnului) devine un „canticum” liric, în care rezonează imaginația pendulară între credință și tăgadă: „Rugăciunea e oglinda în care te vezi alături de Dumnezeu!”, „Ochii mamei sunt ferestre spre Dumnezeu.”, „Când omul se roagă, pe diavol îl trec toate sudorile.” Iar când intră pe tărâmul politicii, sarcasmul, persiflarea, ilaritatea sunt la ele acasă: „Politica este o mlaştină, de aceea e căutată de mistreţi!”, „ Cu aleşii să ne purtăm mereu cu mănuşi -, s-ar putea să ne murdărim!”, „În politică nu trebuie să fii deştept, ci să faci efort să nu pari prost.”, „Dacă toţi românii ar munci, cine ar mai arunca cu pietre în Piaţa Universităţii?”, „Pentru români, luminiţa de la capătul tunelului s-a dovedit a fi doar un muc de lumânare.”, „ Parlamentul - un stup cu câteva muşte şi o groază de trântori.”, „România este o ţară cu o populaţie numeroasă, dar cu oameni foarte puţini!” etc

       Dicţiunea rostirii în frază a unor aforisme înrudite cu cugetarea, e sigură şi relevantă, iar gândul turnat în matcă ridică sentimentul la proporţii de sfinţenie a rostirii; de aici o posibilă interpretare a candorii unor vorbe cu tâlc:

„Tot alegând după sprânceană, am ajuns să avem conducători într-o ureche.”

„Dacă nu eşti bolnav de poezie, nu vei ajunge niciodată poet.”

„Nu toate cucuiele din frunte sunt dobândite în timpul rugăciunii.”

„Femeia-i ca o armă, bubuie numai după ce i-ai luat piedica.”

„Nu vezi prin uşa deschisă, ce vezi prin gaura cheii…”

„Şi de pe buza prăpastiei se poate zări speranţa!”

„Numai cine a gustat din fiere ştie cât de dulce este mierea!”

„Dacă prostia ar fi o apă, în fiecare minut s-ar înregistra cel puţin un înec.”

     Suntem în fața unui autor care te îndeamnă la meditație și stăpânește pe deplin această artă, atât de complicată dar și fascinantă. Un poet care crede în forța și tăria cuvântului și dovedește o profundă înțelegere a lumii, cu un farmec de poveste în gândire și percepția unui moralist.

Despre cartea de poezie

„Femeia dimineților albastre” și metafora din palma cerului*

   Deschidem și recenta carte de versuri a poetului târgoviștean Vali Nițu „Metafore din palma cerului” (apărută la ed. Bibliotheca, 2019), cu gândul la un poet „în costumul de gală și cămașa cu papion” trecut „înspre serile albastre”, scriind „pentru T.”: 11 elogii, 11 clipe, 11 lacrimi etc. printre șoapte „în imperiul pașilor pierduți” (și multe alte poeme), glosând despre o poveste de iubire „la limita dintre rost/și spațiu”. Încercând a ne teleporta, odată cu cititorul, în spațiul său ideatic, acolo unde „ard lumânarile vii/în candela drumului pavat cu vise frumoase” (harta palmelor), îl simțim pe Vali Nițu „în sufletul poetului/agățat de cuvânt în vers”, într-o iubire „în esență/o rotire”. Constanta volumului este dată de dorința de căutare a unui microunivers concentraționar (dar știe că n-ar putea ieși din el) pentru o „memorabilă iubire”, de aflare a esenței și adevărului rostit „în despletite dimineți”, în care a topit un jurământ de îndrăgostit „dincolo de conveniențe și limite/în brațele unei femei neuitate”: „ mai presus de metafore – viața/într-o dimineață printre clipe trăite/un alt tren pleacă în șoaptă/cu încă o zi din restul de viață/nici nu înțelegem unde/cum” (ești ceea ce sunt).

    „Zorit să scrie în despletite dimineți”, ori să ardă „pictând cu flăcări în palme”, îi stă totuși bine în cămașa de mire veșnic terestru, cu aplecare predominant anticipativă spre poezia confesivă: a fragmentarismului în redarea trăirilor secvențiale, a ipostazelor reflexive de comunicare, a mânuirii întâmplării și euforiei prelungite în oniric. Mai toate poemele volumului sunt scrise în aceeași notă profundă a meditației filozofice asupra a tot ce asaltează această „trestie gânditoare”, ființa umană: dorința, speranța că iubirea va salva totul, spaimele că nu-și va găsi tărâmul liniștii, norocul ori nenorocul de a scrie poemul vieții, etc.

       Când „femeia cu părul de foc” din „trăita poveste de dragoste” alunecă pe dinaintea ochilor noștri, pe cât sunt melancoliile de dulci, pe atât sunt tristețile de amare și (chiar nu știu, de unde?) îmi vin în minte cuvintele lui Dorian Grey din „Portretul lui…” : „Sufletul e o realitate cutremurătoare… Poate fi însă otrăvit sau adus la desăvârșire”. Ca și în poemul așternut din „carul de timp” al poetului, există câte un suflet în fiecare dintre noi. Și fiecare deține o taină. Dar să desifrăm și taina poetului târgoviștean: „din carul meu de timp/alunecă pe umeri timida așteptare/nedormite vise în nedormite nopți/în trăita poveste de dragoste/femeia cu părul de foc/în visul prins de mâna timpului/noroc” (răspunsul plecat după întrebare).

      „Poetul boem/poetul poem” care și-a regăsit „arcușul metaforei așezat în târziu”, ne dezvăluie și nouă („într-o liniște de taină”) interesul tot mai crescând spre poezia expresionistă cu preferințe spre un limbaj metaforic; o reinventare a retoricii declarative cu accente în trăirea frenetică a vieții, libertate prozodică, leit-motivul tainei și al miracolului, dar și raportul dintre eu/lumea reală cu accente hieratice hrănite din vise profetice: „m-am tot căutat meleag de liniște/

si m-am găsit trecător/pe prispa vârstelor opaiț în înserari/mistuite chemări ce mă vor opri la ora dată/când lumina lumii va lăcrima/și eu nu voi mai fi niciodată la fel/nins de cuvântul ce cade atent pe o coperta/din prezenta carte” (poetul poem). Într-o cheie personală, rostindu-și versul „cu fluier de anotimp”, cuvintele sunt ca sufletul (cum stă scris în Cartea Splendorilor) și n-ar  reprezenta nu numai cheia cu care poetul îşi deschide inima: „ râdeam cu nisipul pe buze/tu – cu valul pe sân în cea mai frumoasă melodie/alerg acum – nici nu mai pot să fac ceva/în afară de a scrie” (nedormite dorințe în netăcere). Adică, asistăm la un discurs retoric nou, ca o pendulare care să dea încredere şi, mai apoi, îndârjire în partea zeiască din om. În această pendulare ludică, poetul va lăsa loc şi altor cuante de timp, care să lărgească mereu şi mereu, alte orizonturi, unde imaginaţia sa se va cristaliza într-o nouă realitate, ori altă lume paralelă, din care-şi va cere jertfa iubirii pentru a îndepărta sau măcar a amăgi, slava deșartă: „mă rog să pot scrie mereu iubirea/sedusă de coapsa dimineților/în trăirea din gerar/femeia poetului „hoinar”  (început știut și neștiut poem „hoinar”).

     De-a lungul şi de-a latul acestor sfâşieri neromantice, agonia învinsului rănit de Destin se lecuieşte prin voluptăţi paroxistice (asemănătoare imnurilor orfeice): „îmi e dor să-ți spun ce dragă-mi ești/te regăsesc în fiecare vers/chem vântul din cuvinte în metafora/dorinței descheiată la nasturele serii/cu mângâieri catifelate” (nimic nu-i fără rost și rătăcit). Spre deosebire de poeții care aduc „timpul iluminării” în poezia lor, Vali Nițu atribuie doar „luminii” o înțelegere aparte în poezie; simbolistica și semantica „luminii” îi dezvăluie, pe undeva, câte ceva din aspirația blagiană a crezului poetic: „m-ai găsit între necuvinte o imagine târzie/un gând încrustat în muguri de sete/enigma sinceritații dintre vârste/scriu în acorduri de pianină/pentru tine femeie – poem pentru lumină” (iubire și vers – femeie imperială).

    Dicţiunea rostirii în frază e sigură şi relevantă, şi versul ridică sentimentul la proporţii de sfinţenie a rostirii; de aici o posibilă interpretare a candorii și senzației de spovedanie ori rugă în care se lasă cuprins cititorul.

       * (comentariul a apărut în revista BOEM@ din luna MAI/ nr. 123 (5/2019)

Ea... poezia!

Capăt de poveste

Doar ce am zărit-o: preafrumoasă, rară

pasăre măiastră-n codrul ei de vis,

în cel strai de aur, şi penaj de ceară…

N-a mai fost (crăiasa) şi a doua oară!

În zadar iau şaua, calul bunăoară;

calul meu în grajduri, cineva a-nchis.

Va veni şi ziua. Lanţuri de rugină,

braţul meu va rupe… lacăte la rând.

Alerga-voi iute, paj de lună plină;

Ca şi când sortită altor lumi regină,

cohortei de gânduri, fără nici o vină

porţile cetăţii, mute le-or fi stând.

Bun rămas! Prin valea unei stinse plângeri

ca un şters luceafăr pe cer sângerând,

voi stârni săgeata: aprinderi şi stingeri

să le ducă-n stele ca pe-un stol de îngeri.

Iar pe munţii falnici, fără de atingeri,
              mă voi ruga clipei să mă-ntorc curând.

N-a știut niciodată unde o va întâlni

N-a știut niciodată unde o va întâlni

Orice iubire are nevoie de timp

și fericirea – ce sunet ascuns!

și de un dram de noroc

ca să poți străbate puntea îndoielilor

că tot ceea ce iubești vei pierde până la urmă;

astfel veneau cu singurătatea la braț

ea tăcea

el îi săruta șuvița udă trecută peste lobul urechii

și ploaia năvălea în rafale

nu prea își vorbeau

„era prea întuneric ca să vorbești” – i-ar fi spus.

la celălat capăt al lumii

cineva picta noaptea

n-aveau timp de întrebări

în vârtejul negru al beznei trosneau mestecenii,

dar dacă totuși l-ar fi întrebat

ori doar limba unui pendul închipuit

le-ar ticăi întrebările

ar fi văzut cum trecuse încă o iarnă

și acum doar acest anotimp al ploilor

ce vin și tot vin în rafale

le-ar fi rămas.

atât de tăcuți... atât de singuri

cum poate fi singurătatea și ea
o pasăre ce li s-ar fi așezat pe umeri

că n-a știut niciodată unde o va întâlni

cu tot cerul numai al lor

deasupra