joi, 28 noiembrie 2019

Cartea din bibliotecă


1.      Ce-i lipsește milionarului
     
    Cartea de schițe a autorului Mihai Sălcuțan, ( editgraph, 2019) continuă firul epic al cărților precedente spre a oferi cititorului un spectacol cotidian și al faptului divers, de obicei scos în evidență prin anecdotica lui în cele treizeci și unu de schițe inspirate de moravurile și năravurile lumii în care trăim. Râzând de „bolile” acestui sistem infestat cu ipocrizia unor personaje dubioase, dar cu arma umorului și a ironiei, autorul își face din plin datoria de a transfigura anecdoticul în forma artistică a satirei spre a evidenția în galeria sa de portrete grotescul, viciul, lipsa de valoare, urâțenia sufletului, șarlatania și cam tot ceea ce e reprobabil în comportamentul unora. Aproape nimic din ceea ce se narează nu ține de senzațional cât de poanta la care apelează în finalul prozelor acest autor. Arta scrierii lui Mihai Sălcuțan îmbracă forme diferite: de la lirismul fermecător al descrierii unui tablou firesc, realist, cu care își ornează cadrul întâmplării, până la poanta finală și ceva din tâlcul amar al înfierării satirice. Mereu aflat în căutarea unui ideal de viață pozitiv, în care se afișează și personaje care să-și dea arama pe față (în medii ale cârciumarilor, judecătorilor, avocaților, polițiștilor, preoților, afaceriștilor hrăpăreți, doctorilor, politicienilor, profesorilor, șoferilor, țiganilor excroci etc...), autorul își extrage substanța schițelor sale din întâmplări hazlii. Tragem concluzia că ironia, în cazul lui Mihai Sălcuțan, trece prin filtrul unui umor nu lipsit de indulgență, iar proza sa este o radiografie dură a unei societăți conturată discret în corpul narațiunii. Așadar, Mihai Sălcuțan este un autor devotat estetic râsului terapeutic în paginile unei cărți cu portrete dintr-o lume aparent bizară, când transcrie crâmpeie din cotidian, o lume nedesprinsă de moravurile și năravurile noastre balcanice înfierate și de Caragiale. Cartea îi oferă cititorului un prilej de destindere, îl binedispune, amuză și întăresc spiritual.
 
2.      Jocul talismanelor

      Gina Zaharia a scos în 2019 o nouă carte de poeme, în mare parte meditative, și surprinde, la limita constructivismului, cu acea presiune osmotică de convieţuire între concret şi abstract. În lumina care îi va destrăma la masa de scris „sacul meu de/copil/cu povești nescrise” (satul felinarelor), relația cu natura (schițată suprarealist) e una firească, iar strigătul suprins în „subiectele delicate/direct pe inimă” e un prim semn că povestea ei alunecă subtil către cititor. Vorbind despre incomunicabilul poetei cu misterele lumii, când își gândește ființa în determinări spațiale, gândul ne duce la acele contraste în evoluția ființială (cum ar spune Heidegger), a unei voci lirice care iubește spectacolul cuvintelor și se desfășoară într-un simfonism de o cuceritoare sinceritate a trăirilor, undeva între neoexpresionism și neosuprarealism: „se pornise un fenomen ciudat/parcă un clovn împacheta tinerețea în foi de ceară/furate din caravana timpului/apoi veneau caii în galop dădeau câteva târcoale/și bătătoreau secundele/cu puterea inimii” (macii).  Cititorului i se deschide o lume cu povești într-o frumoasă carte de poezie: „- și totuși hai să ne pitim după nuci/de atâtea ori am intrat în umbra lor/sigur mi-au rămas în vreo scorbură pantofii” (zbor). Iată așadar cum poezia, în fond o succesiune de imagini ale lumii, este reprezentare prin imagine „deasupra ființării prin imagine”. Și vine și întrebarea: „Cum se poate evada din imagini criptate?” – o întrebare pusă retoric și cititorului -, dacă bulgărele de lumină al minţii nu-i la rându-i, tot un Eldorado al închipuirii noastre, iar poetei îi reuşesc construcţii de mare efect, fulgerări ideatice surprinzătoare, o imagistică plină de vitalitate, o continuă mişcare a semnelor şi contururilor abia ghicite. Cartea îşi aşteaptă în continuare criticul care să-i descifreze aceste întâmplări lirice, cât şi pariul autoarei cu poezia și să răspundă la o altă întrebare a acesteia: „Cine poate avea toate cheile fără să le încurce?”
   
3.      Arheologia textelor Iova” (2017)

      Aflat la „a doua carte Iova”, Aurel Anghel face o mărturisire interesantă: „Sunt uneori învăluit în ceața gândurilor ca pe vremea când luam pieptiș muntele, venea ceața, și pipăiam efectiv marcajele. Din păcate, oricât de strict urmam traseul de câteva ori m-am rătăcit. Pe vremea aceea nu știam că tocmai rătăcirea întemeiază”. Și Iova, ca un adevărat maestru, i-a arătat calea de a ieși din acest labirint al textuării, ajutându-l să se întemeieze în text și să evalueze corespunzător rătăcirile scrierii. Evident, maestru nu e cine ne învață cum să găsești ieșirea dintr-un labirint al memoriei și rămâi cu darul de a-ți însuși cam tot ce a răsunat, și continuă să răsune, sub bolta spațiului și timpului în trecerea ta prin acest univers, ci e acela care ne învață prin exemplul său consemnarea acelor întâmplări neobișnuite într-un nou labirint al scrierilor tale. După autorul cărții, „textul este un orizont închis în sine, un labirint luat pe părți din care ieși în anumite condiții. El este ca o locuință unde „cuvântul este putere”. Întrebarea care-l macină: „Ce este dincolo de text ca literatură?”, e concretizată prin această carte a unui „poet în uniformă de soldat abia întors din marea bătălie cu TEXTUL”. Prima problemă care îl obsedează e aceea de a trata „cu armele științei arheologiei”, problematica textului în creația Iova, iar „misterul cuvântului este doar imaginea a ceea ce nu vom ști niciodată despre el”. Autorul crede că în straturile cuvintelor din textele Iova se ascund emoții încifrate adânc „încât deranjarea lor poate fi un gest brutal”. Accentul discuției, în textuarea Iova, cade pe expresivitatea textuală și mesajul transmis prin mijloace stilistice, întrucât: „Textul este ca un selector de cuvinte, le spulberă pe cele inutile și stricate. În limbaj agricol, goaze”. Forța comunicării, în „această reuniune de vieți și de trăiri” poate fi explicația autorului pentru acest exercițiu de libertate în admirația față de textuarea Iova.
  
4.      Jurnal pârscovean

      Apărută la ed. PIM, 2019, cartea eruditului Gheorghe Postelnicu (autor de texte beletristice, critic și publicist), e rodul unei mai îndelungate acumulări intelectuale și culturale asupra spațiului și orizontului literar-cultural pârscovean. „Sub aspect stilistic nu experimentez nimic” (spune autorul jurnalului, dar clar există două coordonate ale scrisului său: 1) o explorare „în adâncul ființei care cuprinde o zonă largă a trăirilor” (unor poeți și scriitori din arealul buzoian) și 2) scopul cu care își ascute uneltele scrisului pentru „aducerea în realitate a tărâmului ascuns al ființei umane” la aceștia. Pentru a rotunji studiul monografic dedicat într-o carte lui V. Voiculescu, autorul vine cu un nou capitol „Voiculesciana”, unde „temeritatea se asociază cu perspicacitatea și cu simțul rigorii” - de la identificarea familiei pârscovene care l-a dat pe V.Voiculescu, până la fascinația explorării lexicale de pe acest tărâm pârscovean fascinant și uluitoarea memorie lingvistică a poetului. Subcapitolul „Critice” începe cu „ultimul poet dac” (în persoana lui Ion Gheorghe), pentru a decomprima „o poetică originală care nu se poate măsura cu mărimile analizei obișnuite” și continuă cu analize încărcate de blândețe și melancolie, dar cu „o prospețime a receptării care ajută ideile să se îndrepte spre o viziune critică”, în cazul altora (și amintim aici câteva nume: Aura Christi, Tudor Cicu, Aurel Anghel, Titi Damian, Ilie Mândricel, Ghe. Stroe, Girel Barbu, Ghe. Onea, Diana Dobrița Bîlea, Marin Ifrim, Dumitru Istrate Rușețeanu, Dumitru K. Negoiță, Nicolae Pogonaru, Stan Brebenel ș.a). În subcap. intitulat „Jurnal Pârscovean”, cititorului îi sunt prezentate faptele istorice, combatanții căzuți la datorie în lupta de la Pârscov din 29 noiembrie 1916, viața culturală pârscoveană între cele două războaie mondiale și, prin intermediul documentelor aflate la familiile din zonă, face cunoștință cu vechi familii pîrscovene. Cartea se încheie cu „vechi case pârscovene” – cele mai cunoscute - (prezentare în imagini color). Carte document.

joi, 14 noiembrie 2019

Balada celui care se visa sub lună




Balada celui care se visa sub ciobul lunii

Sub salcâmul din prisacă
Stam la masa mea de brad
Și priveam un corb pe-o cracă
Ascuns sub penajul fad.
Iar sub zări de farmec pline
Luna se isca din codri
Pe sub stelele rubine
Scânteind sub verde fag.

Pe drum tot zorea frunzetul
Ca izvoarele de-argint
Dar visam precum poetul
Rătăcind pe mări de-absint;
Ori cel corb suflase vrajă
Și-n pădurea de mistere
Mă găseam la foc de strajă
Sub luciri de hyacint?

Păsări cu luciri de aur
Se-ascundeau printre frunziș
Și în piei ca de balaur
Porci cu râtu-n grohotiș,
Scormoneau rizomi și ghindă.
Eu aflat sub ciobul Lunii
Stârnind jarul să se-aprindă
Priveam totul în cruciș.

Singur și pierdut departe
Cui să cer a mă trezí;
Ți-aș fi scris de-acolo carte
Să te strig… M-ai auzí? -
Pieptănând tristeți de aur
Când aici, când pe niciunde
Și în frunză de țintaur
Cântecul îmi voi urzí.

Dar pădurea părea mută
Și stăpână pe tăceri
Doar cu vremea în dispută
Într-o lume de păreri.
Iar eu zac doar între rime
Sub salcâm… uitat în vise
Și-n sublima-ntunecime
Ard și astăzi ca și ieri...

Și-n tăcerea ca de gheață
Prinse corbul a grăi:
„Dragul meu, din toate-nvață
Chiar poveste, ori ce-o fi;
De povața lor să-ți pese -
Că și pentru-o biată muscă
Un păianjen pânza-și țese
Trăgând firul zi de zi.

Însă vântul mai pe seară
Pânza-n zări a destrămat
Iar paingul... ca din ceară
Alt lăcaș a ridicat.
Însă vulturul cu-aripa
În plin zbor după o pradă
Ca pe-un fum ce lasă pipa
Risipi și-acest palat.

Agățat în fir de-o creangă
Privind trist acest tablou
De la capăt mica goangă
Reclădi totul din nou.
Că n-avem mai multe soarte
Și nici a ne plânge-ntruna
Renunțarea-nseamnă moarte;
Ori cântec fără ecou”...

Eu visam sub ciobul lunii
Pe când corbul a tăcut
Și-auzeam prin colb străbunii:
„Ia totul de la-nceput!”
Iar sub zări de farmec pline
Luna îmi făcea cu ochiul
Pe sub stelele rubine
Scânteind neprefăcut.








sâmbătă, 9 noiembrie 2019

Din sertarul cu amintiri


Cu Marin Ifrim în vizită la poetul Ion Gheorghe
               (din sertarul cu amintiri: 2010)
  
      Într-o vară poetul Marin Ifrim mi-a propus să îl însoțesc la Sărățeanca pentru a-l vizita pe poetul Ion Gheorghe. Pe drum îmi recita o poezie de-a sa în care spunea cum s-a ales poetul „vâjâind în rime şi ritmuri ca un asteroid/spintecând furtuni stingându-se într-o văgăună tungusă/... s-a născut poetul... /minunea negăsită-n tabla de materii„ („Omul ales”: din vol. Poeme, 2003). Nimic nu-i întâmplător pe lumea asta. Era în 2010! Mai exact, într-o sâmbătă, pe 10 iulie, am fost în vizită la poetul Ion Gheorghe, aflat -atunci-, la Sărăţeanca de Buzău, unde (după câte ni s-a spus) se simte bine, încărcat cu energia zonei de sub dealul Viei (dealul Monteoru) şi bariera protectoare a statuetelor găsite depozitate într-o văgăună de pământ pe dealurile Istriţei de la Pietroasele, aflate acum în depozitul casei sale. Mă aflam alături de poeţii Marin Ifrim, Lucian Mănăilescu, profesorul Stelian Grigore şi avocatul Valere Burlacu. Mai târziu ni s-a alăturat şi Gheorghe Postelnicu, cel care a dat recent tiparului efigia în aur literar, numită Opera lui Ion Gheorghe (190 pagini). Dar să revin: Platon a scris, primul, multe opere - cu eleganţă, cu fineţe şi înţelepciune – dar, astăzi, puţini sunt cei care îl şi înţeleg. Poetul de la Sărăţeanca îi recunoaşte acestuia „îndrăzneala” de a arăta lumilor viitoare „calea”, numită şi de Iisus, pentru că Dumnezeu este însuşi spiritul nostru, iar Iisus este fântâna esenţei de la care, mai apoi, au emanat toate lucrurile mari ale acestei lumi. Şi Dan Puric (îi spuneam lui Marin Ifrim, pe drum) ne atrage atenţia asupra celor care ne conduc şi stau călare pe saci de bani sau a celor care au adus în ţara mea doar „cârdurile de ciori” care, se ştie, mare prăpăd fac în semănăturile ţăranului, rămas uitat în câmp, cu braţele ridicate doar la cer. Vorba lui are, însă, ceva din „frumuseţea” evlavioasă a cronicilor. Dar când e vorba de pamflet, în Buzău doar Marin Ifrim, în tabletele sale (din „Jurnalul de Vrancea”) a preluat „peria de sârmă” cu care Arghezi îşi lucra pamfletul, izbutind să strecoare otrava îndoielii până şi în insul tabloidizat.
     Despre bariera protectoare pusă de zeul ceresc al teritoriilor dacice asupra zonelor de sub Dealul Viei şi de la Sărăţeanca, acasă la poetul Ion Gheorghe, acesta ne-a ţinut o lecţie memorabilă de istorie, demnă de a fi redată cândva. Dar imaginaţia, judecata, memoria, inteligenţa, lecţia cu care ne-a uimit, la venerabila vârstă de 75 de ani, poetul Ion Gheorghe, ne arată nouă că limba ca şi scrisul nu au fost şi nu sunt daruri naturale, ci creaţii ale omului. Notasem undeva (nici nu mai ştiu pe unde am găsit asta) cum că, în „Poessie”, Tommaso Campanela – prin 1921 – făcea următoarea afirmaţie, scriindu-i, se pare, lui Galilei: „Eu învăţ mai mult din anatomia unei furnici, sau a unui fir de iarbă”. Mi-am reamintit asta, în timp ce-l ascultam cu interes pe poetul de la Sărăţeanca. Scrisese volumul Vine iarba (1963) și mă gândeam cum făcea în acele versuri din acea carte şi legătura dintre cele trei ecuaţii ale mele: Dumnezeu creatorul suprem, Iisus mesagerul Lui pe pământ, şi Omul creator şi mesager rămas să mărşăluiască, în cuvânt, mai departe. Şi am realizat că Dumnezeu a pus în mâna omului propriul său destin: cât de mare este agerimea minţii omeneşti! „Vine iarba, înspăimântă oraşele;/ nemăsurat întorcându-le din adânc.... Nu vă jucaţi niciodată cu iarba” (avertiza poetul de la Sărăţeanca). Dar, ce spun eu? Mai bine ar fi să-i dăm ascultare poetului: „Astăzi încetinind mersul prelungesc vremea ce mi s-a dat/Trag de trâmba timpului lungind spre viitor./În toate am avut măsură de simplu soldat/Rămas de pluton şi declarat dezertor.../Mi-am umblat viaţa pe jos în izbânda de duh/A vechilor înţelepţi şi-a tinerelor sofine/Plecate din Dacia, de la Toc-Chereluş,/Cum umbla mama la muncile câmpului, în fiinţă cu mine...” (Poemul: „Crucile Istriţei”, din. vol. Concluziile senectuţii). În acest poem, poetul dă glas unei dureroase dezamăgiri: „Adevărul îşi duce degetul la buzele arse şi triste”. Încercaţi să umblaţi, ca mine, prin subteranele acestei gândiri poetice, unde un „principiu înoată în jos şi alt principiu se-aruncă-n sus”, şi veţi realiza că, din al Împărăţiei de unde, odinioară, feciorul de împărat rătăcise teritoriile, în goana după acel iepure, oricine ai fi, nu te mai întorci. Din subteranele acestor dialoguri purtate în tăcerea lecturii cu poetul Ion Gheorghe, am înţeles ce fel de soartă a ursit Domnul, omului. Şi, uite aşa, se aşterne uitarea peste toți! Turnul Babel se aşterne, şi el, peste speranţele lui. Şi, uite, cum TOTUL devine o zădărnicie grandioasă, cam cât a mult vestitului turn. Poate acest cântec are menirea să ne aducă înapoi, din „Împărăţia de unde...”, ca pe feciorul acela rătăcitor: „Rudele, nepoţii, strănepoţii, tot felul de portrete mai mici/ Le-am urcat în pod, am pus lacătul la tot ce-a fost Istoria până aici./ Aşa va fi cu noi toţi, ba încă şi mai rău,/ După întâi Ianuarie Două Mii Şapte, la Carpaţi se va instala iarăşi marele hău:/ Nici conducătorii noştri de frunte, nici noi, scriitorii,/ Nu vom avea loc în paginile acelei Istorii,/ Nici chiar manualul de geografie/ Cu hărţile şi cu numele României n-au cum să mai fie./ Marii geografi germani, cartografiind munţi, râuri, aşezări,/ Le vor da numele filosofilor, cavalerilor, trubadurilor şi căpitanilor ce-au pus temei propriei ţări:/ Piscul Blair, Muntele Bush, Văgăuna Ema  Nicholson, Fluviul Solana, Râul Oli Ren –/ Comisari şi monitori, ctitori acestei opere nefaste în care vom mărşălui acelaşi refren:/ Lili Marlen, Lili Marlen, Lili Marlen!” (Ion Gheorghe, în Concluziile Senectuţii, 2010). Ne aflam sub nucul din ograda casei sale părinteşti, era vară şi noi ne aflam strânşi roată, în jurul poetului, la o masă rotundă, improvizată din lemnul unui tambur „sub orga de vânt cu cinci fluiere în care sufla zeul turmelor – Pan”, agăţată de creanga nucului. I-am spus: „V-am cunoscut ca poet socialist realist. În 1972 când am venit la redacția revistei Luceafărul mi-ați citit poeziile și doar m-ați încurajat, dar nu mi-ați publicat măcar una din ele”. Poetul şi-a descoperit fruntea, ridicându-şi şapca „de tranziţie” de pe cap, şi mi-a aruncat o privire scrutătoare. Aşa cum ai defrişa un gând ascuns, cu sabia adevărului. Marin Ifrim, Lucian Mănăilescu, Gheorghe Postelnicu, Nistor Tănăsescu şi Stelian Grigore (cei de faţă, cu care venisem în vizită) au rămas cu privirile în aer, încremeniţi. Nu se aşteptau la asemenea nerozie din partea mea. Poetul mă privea ca şi cum cineva ar fi vrut să strivească, între filele unei cărţi, o gânganie. Nu m-am lăsat intimidat. L-am privit stăruitor, drept în ochi. Tot poetul Ion Gheorghe a rupt apoi  tăcerea, destinzând atmosfera cu următoarea frază… (şi tocmai de aceea, o ţin minte): „Şi spui că erai student, pe atunci? Se vede că eraţi nişte tineri care aţi intuit corect. Pe nedrept, acum sunt cel mai hulit bărbat. Şi, să reţii: eu încă păstrez carnetul roşu, depunând mărturia căderii patriei mele. Ţărănimea, pe care am cântat-o eu, a reprezentat ogorul, îngrijit cu palmele lor, şi din care am ieşit eu. La căpătâiul ţăranului gigant mi-am înfipt inima, ca pe-o cruce. Asta e povara mea. Să nu-mi inventeze ei, altele!”
    Scriitorul şi prietenul Marin Ifrim, la vizita făcută la Sărăţeanca, îmi cerea să-mi spun părerea asupra unui „fapt”, trăit de mine, cu ocazia acestei vizite la casa poetului Ion Gheorghe. Acolo, poetul m-a condus într-o magazie răcoroasă, unde depozitase multe statuete din piatră: gresii şi calcare. Nu te lăsa să pui mâna pe obiecte. Doar să le admiri cu ochii. În curtea sa, erau şi la vedere, astfel de obiecte cu diverse forme şi înfăţişări. Nu cunosc expresia de „paste litice”, pe care experţii o atribuie acestor pietre. Eu – am spus asta cu voce tare (după vizitarea acestora în magazia din spatele casei de la Sărăţeanca) – am văzut pietrele! Gura păcătosului adevăr grăieşte! Acolo, în magazia sa, poetul le numea, simplu, statuete. Am luat câteva (din curtea sa), în mâini, şi le-am pipăit. Impresia mea a fost că astfel de statuete (şlefuite de intemperiile vremii), mai văzusem, cândva, în copilărie, lângă mormintele sau pe crucile din piatră, în cimitirul turcesc, în satul copilăriei. Semănau şi acestea de acum, cu astfel de grupări ovale, statuete şi ansambluri imagistice, depuse cândva, pe movile funerare, sau legate împreună cu unele ansambluri „naturale”, bine îmbinate. Cele ale poetului, îmi sugerau mie că unele aveau o „asamblare” mai specială, prin paste de ciment natural sau argile preparate de mâini de „olari meseriaşi”. Privite din unghiuri diferite, acestea reprezentau chiar forme stranii, mult asemănătoare şi izbitoare cu reprezentările unor figuri mitice: sirene, sfincşi, harpii, ori alegorii cu acestea etc.
    La întoarcere, făcând o aluzie la tot ce s-a întâmplat acolo, Marin Ifrim mi-a spus: „Încep să înţeleg cum nu se vede poezia, alte cuvinte vin să ia locul/altor cuvinte”.

                                                                        

marți, 5 noiembrie 2019

...galeria cu portrete la Mihai Sălcuțan


Scena lumii de azi și galeria cu portrete la Mihai Sălcuțan

      Cartea de schițe umoristice „Ce-i lipsește milionarului”, a autorului buzoian Mihai Sălcuțan, apărută la Ed. editgraph, 2019, continuă firul epic al cărților precedente spre a oferi cititorului un spectacol cotidian și al faptului divers, de obicei scos în evidență prin anecdotica lui în cele treizeci și unu de schițe, într-o proză scurtă inspirată de moravurile și năravurile lumii în care trăim. În textele sale inspirate din dramele oamenilor mărunți din diverse sfere de activitate, acolo unde se găsesc oameni prinși pe piciorul unui comic de situație, autorul vine cu umorul aducător de relaxare, urmărind detaliul care să declanșeze poanta finală. Râzând de „bolile” acestui sistem infestat cu ipocrizia unor personaje dubioase, dar cu arma umorului și a ironiei, stigmatizând doar aspectele urâte, autorul își face din plin datoria de a transfigura anecdoticul în forma artistică a satirei spre a evidenția în galeria sa de portrete grotescul, viciul, lipsa de valoare, urâțenia sufletului, șarlatania și cam tot ceea ce e reprobabil în comportamentul unora. Aproape nimic din ceea ce se narează nu ține de senzațional cât de poanta la care apelează în finalul prozelor acest autor. Astfel de portrete, țintuite ca într-un insectar al specimenelor corupte și dubioase, sunt configurate caricatural sub penița umoristului pornit să fixeze situații și comportamente. Arta scrierii lui Mihai Sălcuțan îmbracă forme diferite: de la lirismul fermecător al descrierii unui tablou firesc, realist, cu care își ornează cadrul întâmplării, până la poanta finală și ceva din tâlcul amar al înfierării satirice. Mereu aflat în căutarea unui ideal de viață pozitiv, în care se afișează și personaje care să-și dea arama pe față (în medii ale cârciumarilor, judecătorilor, avocaților, polițiștilor, preoților, afaceriștilor hrăpăreți, doctorilor, politicienilor, profesorilor, șoferilor, țiganilor excroci etc...), autorul își extrage substanța schițelor sale din întâmplări hazlii, efectul comicului provocând râsul investit cu funcțiile comicului denunțător.
       Astfel: în schița intitulată „Efectele pestei porcine africane asupra umorului românesc” cititorul ia cunoștință cu tâlcul ascuns al dialogurilor hazlii, surprins în anecdotica pățaniei autorului care fusese invitat din vreme la Festivalul umorului „Constantin Tănase” ținut la Vaslui și ajuns după spartul târgului din cauza unor slujbași ai societății, întorcându-l de la Mărășești la Buzău de câteva ori pentru niște chichițe a unor legi prost înțelese, însă musai, zic ei, ar trebui aplicate și acolo unde nu e cazul, adică în situații de-a dreptul comice pentru cititor. Schița „Execuție testamentară” scoate în evidență istețimea femeii simple, persecutată o viață întreagă de avariția bolnavă a soțului cârciumar. Găselnița la care recurge femeia, pusă să jure „cu mâna pe Biblie” că va îndeplini porunca bărbatului și după moartea acestuia, îi va aduce acel zâmbet așteptat nu numai sorei femeii, speriată că i-a pus defunctului toți banii în cutiuța din sicriu, ci și cititorului. Pe omul simplu (din Atac de panică), asupra căruia s-a abătut norocul câștigului unui autoturism la tombola organizată de un supermarket cu ocazia Anului Nou, doar elementul caricatural al situației șoferului de „pompe funebre”, pus să îi conducă mașina către casă, îl scoate în evidență. Și aceasta nu-i decât o proză cu o știre oarecre, dar cu un deznodământ neașteptat și gustat de cititor doar prin poanta finală, ceea ce și urmărește prozatorul prin această alunecare subtilă spre comic și exasperare. O altă proză „Colacul de salvare”, ne vorbește despre beneficiile urbanizării (nu-i așa?) care merg mână în mână pe la noi cu încurcatele căi ale instituțiilor ocupate mai mult cu „pusul bețelor în roată”. Preotul de la țară (din Unde bate internetul), prins în carapacea informațională a tot felul de bloguri și conturi de facebook de pe internet, pentru a se face subtil înțeles, se folosește de pilde când internetul îi sare în ajutor. „Nu te pune cu elevii” este o schiță care ne vorbește despre latura educativă a școlilor, dar e și narațiunea cu trimiteri la bancurile hazoase ale elevilor isteți, cât și prinși în demonstrația unei pilule satirice construite pe un caz cât se poate de real, iar când „gluma” dacă-i glumă, trebuie dusă fie și pe fondul disperării celui în cauză până la capăt. Nu lipsesc din volum prozele cu trimiteri moralizatoare, de altfel modulații ale unei anume îndemânări ale autorului de a construi pe un fond epic atmosfera dominatoare a lumii banului: vezi și schița care dă titlul volumului „Ce-i lipsește milionarului”. În proze care dezvăluie lumea pungașilor tocmai eliberați din pușcării, cât și foști pușcăriași, care în libertate își reiau metehnele, ori lumea doctorilor, mergând în creionarea unor portrete asemănătoare cu cele din bancurile cu doctori și nebuni, cititorul nu are cum să nu-i descopere autorului acel simț mereu întreținut al spiritului de observație, a virtuților de povestitor și, deopotrivă, de fin umorist. Nu lipsesc schițele despre funcționari de stat, oameni politici care „ca toți parveniții din această sferă” sunt de o viclenie ascunsă „cu dexteritate în a minți, înșela, a promite vrute și nevrute fără nicio acoperire”, iar „la pofta lor de putere și de căpătuială prin orice mijloace s-a adunat tupeul fără limite, disprețul pentru toți ceilalți și servilismul față de cei care au pâinea și cuțitul în structurile decizionale de la București” (vezi: Secretele interesului național, proză care demască nimicnicia și găunoșenia discursului unui candidat pentru parlamentul țării.). Dar ca și în cazul schițelor cu judecători ori avocați, efectele comicului e, întotdeauna, menit să provoace râsul legitim, reprobarea sau indignarea. Și repet, mai în toate aceste proze scurte, poanta finală, prin vestea incredibilă a ultimei „încurcături”, asigură puntea de trecre de la ironie la umor și cititorul râde în ambele prilejuri, dar în primul caz, pentru a pedepsi, chiar dacă atât râsul nostru cât și al prozatorului, devine unul de lehamite și disperare că trăim astfel de vremuri.
      Tragem concluzia că ironia, în cazul lui Mihai Sălcuțan, trece prin filtrul unui umor nu lipsit de indulgență, iar proza sa este o radiografie dură a unei societăți conturată discret în corpul narațiunii cu accent satiric. Așadar, dintre scriitorii buzoieni contemporani, care au valorificat râsul, investiți cu funcțiile unei satire denunțătoare, Mihai Sălcuțan este un autor devotat estetic râsului terapeutic în paginile unei cărți cu portrete dintr-o lume aparent bizară, când transcrie crâmpeie din cotidian, o lume nedesprinsă de moravurile și năravurile noastre balcanice înfierate de Caragiale..., și care reprezintă imitația comică a unei societăți ce nu se poate desprinde de comunism.


duminică, 3 noiembrie 2019

O antologie de autor


Șlefuitorii de cuvinte (vol. I și II)
               (note făcute pe marginea unei antologii de autor)

     După apariția monumentalelor istorii ale literaturii române ale lui G. Călinescu, N. Manolescu, I. Rotaru ș.a. se părea că se va scrie din ce în ce mai rar despre clasicii literaturii și cărțile acestora vor rămâne pe rafturile bibliotecilor și singurătatea lor nu va mai fi tulburată nici de cititori, nici de critici. Iată că nu-i chiar așa: din dorința fermă de a-și invita cititorul la lectură „pentru a (re)descoperi frumusețile scoase la iveală de șlefuitorii de cuvinte” (poeții - n.n.), Stan Brebenel scoate primul vol. din „Șlefuitorii de cuvinte” (apărut la ed. Teocora, 2018), urmat în 2019 de vol II cu un optimism ce poate fi considerat de critica actuală nu numai un act de curaj dar și credința că apariția acestora (o simbioză între dicționarul despre scriitori și antologia de poezie) e necesară celui doritor în a se documenta cu privire la destinul, opera, stilul, căutările tematice ale poeților îndrăgiți. Portretele poeților (surprinse în adevărate tablouri de viață), poveștile romanțate despre debutul unora, publicistica în reviste, cărțile scrise, distincții primite, școli urmate, considerații generale asupra încadrării acestora în literatura zonală ca și cele două-trei poeme venite să le reprezinte căutările poetice, sunt relatate cu grija de a fi cât mai la obiect cu fenomenul literar actual. Cartea e necesară celui doritor să afle cât mai multe despre viața poeților preferați și prin modul în care autorul buzunărește sufletele poeților prin acele însemnări ce încadrează succint evenimente ca: descoperirea unei cărţi bune (asupra căreia face o dizertație punctuală), o discuţie între prieteni, întâlniri cu oameni deosebiţi sau mici întâmplări din viaţa lor… Despre cei 75 de poeți prezentați în primul volum, aproape jumătate (36) sunt buzoieni, alții sunt din Slobozia, Bacău, Brăila, Focșani, Brașov, București etc... Prin acest mod de a îmbina informațiile despre un poet (de evidența unui dicționar) cu poezia specifică fiecărui autor, Stan Brebenel ne oferă o imagine a vieţii și totodată o aventură pe cont propriu, ca oricare alta –  un risc asumat.
     Întregind (ca în tabelul lui Mendeleev) tabloul arderilor poetice cu clasicii literaturii române, în „Șlefuitorii de cuvinte” vol. II, autorul s-a concentrat pe acei autori și acele manifestări poetice care au avut o importanță decisivă pentru cultura românească, căutând în primul rând poeții care au optat pentru un ideal poetic. Interesul pentru viața, opera și poezia celor 33 de poeți plus o poetă din această carte, care nu este o „istorie” în sensul tradițional, ne este dezvăluit chiar de autorul ei care spune în contextul cărții: „Aceste câteva bijuterii (e vorba despre cele 2-3 poezii din creația poeților, care însoțesc succintele prezentări – n.n) sper să vă determine să nu-i condamnați la uitare și să le căutați cărțile”. În acest tablou al elementelor poetice, nu neapărat în ordine cronologică, cititorului îi sunt prezentați romanticii în persoana „poetului național” – în „sensul definit de Herder ca fiind poetul care reprezintă vocea poporului -, de-acum Vasile Alecsandri „acel rege-al poeziei, vecinic tânăr și ferice”, cel care a sesizat, a afirmat și a privelegiat, primul la noi „identitatea de poet” (cum spune Aureliu Goci). Vin la rând poeții din epoca modernă cu Mihai Eminescu „poetul nepereche” și „Luceafărul” poeziei românești în prim plan și noi reținem de pe fila 56 a manuscrisului cu nr. 2275 al lui M. Eminescu – unde pe versiunea B a poemului în cauză vorbește de prelucrarea poveștii lui Kunisch, de nenorocul omului de geniu care: „nici nu e capabil de a ferici pe cineva, nici capabil de-a fi fericit”. Prezentarea lui Stan Brebenel e urmată de poezia „Doina”, din care marele poet face o hartă a spiritualității românești, o „România Mare”, în fapt, un manifest social, aproape o invitație la un război de apărare a identității naționale. Îi urmează eminescienii (epigonii): Alexandru Vlahuță, Panait Cerna (inventatorul poeziei de concepție), Șt. O. Iosif și Octavian Goga (tribunul patriotismului la noi). Tradiționaliștii în spiritul țărănismului și cei ortodocși sunt reprezentați prin George Coșbuc (poetul țărănimii), apoi Vasile Voiculescu, Nichifor Crainic, Ion Pilat, Radu Gyr și Vasile Militaru. Cei trei poeți ai triunghiului tragic (V. Voiculescu medic de profesie; N. Crainic profesor doctor în teologie; R. Gyr filolog universitar) – sudiști toți pe harta țării – au fost la începuturi discipoli ai lui Arghezi, având poezia acestuia ca efect modelator pentru creația lor. Toți trei au suportat grozăviile pușcăriilor comuniste, incomparabil mai inumane ca în cazul deținuților iluștri Villon și Cervantes. La V. Voiculescu autorul scoate în evidență volumul „Poeme cu îngeri”, volum cu care poetul câștigase renumele de mare scriitor și premiul Național de Poezie. De reamintit cele 90 din „Ultimele sonete închipuite după Shakespeare în traducere imaginară” și cărțile de popularizare medicală ale acestuia. La Radu Gyr (implicat și în mișcarea legionară) impresionează condamnarea la muncă silnică pe viață pentru poezia „Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!”, pedeapsă comutată la 25 ani de închisoare. Capodopera sa „Ce tare sunt, Doamne!” , ca și  „Iisus în celulă” (poezii religioase deosebite) au fost scrise în închisoare. Despre Vasile Militaru (poet născut într-o familie foarte săracă fapt pentru care a urmat doar patru clase), și condamnat la 20 de ani de temniță grea pentru crimă și uneltire contra regimului în 1959, cititorul află, din prezentarea făcută, că e autorul celebrei „Din bucata mea de pâine” pusă pe melodie și cântată de Ionela Prodan, dar și a poeziei atribuită inițial lui Coșbuc „Mama” (cu celebrul vers ”A venit aseară mama, din sătucu-i de departe”. Vin la rând interbelicii  reprezentați de acești titani ai liricii românești: Tudor Argezi, L. Blaga, G. Bacovia și I. Barbu. Despre L. Blaga, un „inventator al spațiului mioritic” (după G. Călinescu), la începuturi a îmbrățișat mișcarea gândiristă, cum erau numiți cei strânși în jurul revistei din acea vreme, „Gândirea”. Ca poet cosmogonic și apocaliptic, Blaga este un poet metafilosof, deoarece citindu-i volumele de poezie nu ai cum să nu te întrebi „ce a fost mai întâi: poezia sau filosofia” și răspunsul nu poate fi decât „mai întâi a fost relația dintre ele”. Despre George Bacovia se spunea la timpul său de critica vremii, că e un poet simbolist minor, însă spre surprinderea multora poezia sa se impune, ca receptivitate, la cititori. Marea descoperire a lui Bacovia a fost de a transforma în poezie ceea ce fusese, până la el, proza neagră, iar Bacovia este cobaiul poeziei sale, iar boala (era tuberculos și un pic alcoolic) nu i-a fost trucată nici pe scenă nici în viață. Simboliștii sunt amintiți în volum, începând mai întâi cu Al. Macedonski și continuat de Ion Minulescu. Epoca moderniștilor e prezentată în carte prin George Topârceanu și Tudor Arghezi (autorul Cuvintelor potrivite, cel care va impune ca specie literară tableta (și de care am amintit la interbelici). La neotradiționaliști îi includem pe poeții Ion Alexandru și Lucian Blaga.  Volumul cuprinde și o seamă de poeți șaizeciști, poeți metafizici cu alunecare dintr-un ev în altul, spre un tărâm magic, creatori de epos care au sporit în poezie semantica tradiției mistice: Ion Gheorghe (o competență în materie de arhaitate a civilizației rurale, dar și poet al țărănimii conectate la o istorie reală, cum scria Ghe. Postelnicu în cartea sa „Opera lui I. Gheorghe), Nicolae Labiș (mort la doar 21 de ani, autorul inegalabilei „Moartea căprioarei” și cel care deținea toate datele tradiționale ale unui geniu); Romulus Vulpescu, Radu Cârneci etc. Să amintim și de cei cuprinși în grupul suprarealist de la București: Ion Caraion, poetul refractar la orice ordine socială, autorul „Cântecelor negre”, poet cu predilecție către poemul amplu, cosmogonic și simfonic, dar și imagini de tip expresionist și angajare socială. Textualismul este amintit în volum prin poeții: Marin Sorescu și Geo Dumitrescu, iar dramataizanții, ludicii și baladiștii de Emil Botta, M. R. Paraschivescu. Poezia feminină este reprezentată în carte de singura poetă feministă, Constanța Buzea pentru care poezia este act de exorcizare a morții și stă la începuturile sale sub influența bacovianismului. Încheiem plutonul poeților prezentați cu Nichita Stănescu primul întemeietor al postmodernismului la noi și care prin necuvintele sale a observat importanța acestora și le-a trecut dincolo de imaginea unui simplu vehicol, transmițător de idei și sentimente și l-a așezat „foarte aproape de rolul de Dumnezeu al cuvântului” – după Aureliu Goci - în poezie. Pentru că, dacă materia are timp, cuvântul are eternitate. Nichita avea și complexul midasic de a transforma tot ce scria, în poezie.   
     Poate ar mai fi de spus și despre o anume poetică a însemnărilor din acest volum, dacă memorialistica din „Șlefuitori de cuvinte” n-ar fi îmbrăcat „haina literară” a genului, un fel de cronică a evenimentelor. Dar să-l cităm pe autorul celor două volume: „Avem impresia aproape mereu, că a vorbi despre marile personalități ale literaturii române și universale este o treabă foarte ușoară. M-am convins că lucrurile nu stau tocmai așa.” Și sper că am convins și noi cititorul să procure aceste două cărți, să le citească și să caute operele clasicilor noștri, fiindcă „cel puțin atâta lucru datorăm unul altuia... „


sâmbătă, 2 noiembrie 2019

Poate că iubirea nu e despre cuvinte




Poate că iubirea nu e despre cuvinte
          (gânduri răzlețe la o carte de poezie)

Înainte să pleci
să-mi fi scris doar un cuvânt
Știu. Te-ai întrebat și cuvintele uneori
n-au încăput în sufletul  unei pasări.
ai scris și ai plâns
cu ochii la cer crezând că cineva îți va deschide porțile
dar fericirea se simte desculță (spuneai) –
așa ai învățat să prețuiești lumea
vâslind în luntre spre nicăieri;
acum scrii pe o frunză
cam tot ce ai plâns pe dinăuntru
în ploaia din chihlimbare
și aștept un semn
dar tu taci pe umărul ploii
ca atunci când asculți tropotul unui cal sălbatic
din povestea ca un colind al mamei.
Nimeni n-a intrat mai mult decât tine în poveste;
să te strig, să te rog
ești a cerului de acum în te iubescul acela care doare
și unde azi, pictezi cu doruri pe strada ta
și unde îți vei bea în taină ceaiul
chemând dragostea pe buzele crăpate ale iernii.
acum lași colivia deschisă
știind că nicio pasăre nu poate zbura,
dar vezi și tu
e prea târziu... prea târziu
simt frigul când îți spun te iubesc
în hainele mele făcute poem pentru tine.


vineri, 1 noiembrie 2019

Această poveste este o parabolă




Această poveste este o parabolă

atât de frumos o visase
că visul se făcuse vară
și-n vară ningea
și multe ar fi vrut să se întâmple.
mai ieri nu avea nimic -
nici lupi care să-i încercuiască tot ce visase
nici corbi care să planeze deasupra lunii
care tot aluneca pe panta opusă
a unei punți către lume
și putea însemna prăbușirea acelui vis.
însemna că își va măsura forțele cu norocul
dar mai știa că norocul aduce cu sine
și multă amărăciune.
când și-a împins barca în mare
știa că nu-i bine să-ți dorești prea mult un lucru
că această poveste este o parabolă
ori poate un semn această plecare.
atunci de ce oamenii și-au dorit
să revină pe pământ dintr-o altă viață;
nu doar pentru un alt cer
unde să așeze luna
ci doar pentru că atât de mult și-o dorise,
ori neștiind cum funcționează lumea
apăruse ea?