vineri, 31 martie 2017

Poate că a venit vremea

Poate că a venit vremea

Nu știu dacă veșnicia e cea care te-a furat
Nici dacă vântul e cel care îndoia teii în oraș
Nu-mi explic nicicum
gestul unor oameni de zăpadă
ce trag ca drăcușorii de corăbii
și răsucesc cheia nerostitelor cuvinte.
Acum în fața mestecenilor unde te-a prins ploaia
doar iarba crește până la cer.   
De fapt,
Nici nu știu dacă ziua aceasta există
Dacă iubirea nu-i cumva doar spaima
unui vis ce te-a aruncat prea departe.
Și dacă ar mai fi timp pentru a coborî visele din nuc
și dacă ploaia ar continua și dincolo de ferestre
și dacă prin apropierea ei de pământ
lumina acelei comete
mi-ar fi scris destinul
ca lui Pierre Bezuhov asupra bulevardului Precisterski
prin coada ei ridicată în sus...
Aș putea mărturisi,
că a venit vremea când
te voi aștepta dinaintea unor lumânări aprinse pe Lună.
Pe când tu, fată a norocului
Aștepți să primești vești
Dar dinspre front doar un rând:
„Acum se naște lumea și-acum moare”
Și nici nu-i drept că viața ne-a dat să bem doar iluzii
zornăind doar câțiva bănuți ai amăgirii;
și câte povești s-ar fi cernut odată cu ploaia.


                       FLV

joi, 30 martie 2017

Rătăcirile lui Don Quijote în vreme de „Război și Pace” (10)

Rătăcirile lui Don Quijote în vreme de „Război și Pace”  (10)

  
    Stă scris în cartea sfântă:  „Ci în legea Domnului e voia lui şi la legea Lui va cugeta ziua şi noaptea” (Psalmi cap. 1/v.2).  Tolstoi cunoștea bine Biblia de vreme ce personajele sale, de multe ori, îi răstălmăcesc învățăturile. Iat-o pe Maria Dimitrievna, aflată în vizită la familia Rostov spunând la un moment dat: „Toate-s cu voia Domnului; poți muri acasă pe cuptor și poți scăpa din focul războiului, dacă vrea Dumnezeu”. Era în ziua când contele Rostov, în timpul mesei anunța plecarea, cât de curând, a feciorului Nicolai, ca husar, la războiul celor trei împărați împotriva lui Napoleon. Natașa, sora lui Nicolai Rostov, o găsește pe Sonia plângând pe lada din coridor (locul de refugiu al fetelor din casa Rostov în clipele de necaz) și crede că singurul motiv pentru care plângea Sonia, era vestea că Nicolai avea să plece peste o săptămână ca husar, la război. Motivul era întemeiat știind iubirea ei pentru Nicolai, care tocmai îi scrisese niște versuri, însă mai presus de toate era atenția pe care Nicolai i-o acordase Juliei și că ea (ca verișoară) nu se putea căsători cu Nicolai fiindcă familia n-ar fi pemis una ca asta. Acolo are loc întâlnirea dintre Natașa și Pierre. Ca s-o îmbuneze pe Sonia, Natașa face glume pe seama lui Pierre: „Dar știi ce caraghios e Pierre, grasul acela care ședea în fața mea!... Îmi vine mereu să râd!”. Dar când tocmai ea îl invită la dans („Mama m-a trimis să vă invit la dans”) și mai ales, când începu dansul, Natașa era în culmea fericirii. După moartea tatălui, Pierre intră în posesia averii imense cu toată uneltirea Anei Pavlovna și a prințului Vasilie, dar nu scapă de căsătoria „forțată” (pusă la cale de Ana Pavlovna) cu frumoasa și „infidela” Helene, fiica prințului Vasilie, care își vede, astfel, realizat visul de a-i controla averea lui Bezuhov. „De-acum e târziu; totul s-a sfârșit; dar și eu o iubesc” – gândea, pe atunci, Pierre Bezuhov. După logodna prințului Andrei (am vorbit despre asta) cu Natașa, Pierre „simți dintr-odată și fără nici o cauză vizibilă, imposibilitatea de a mai duce viața de până atunci”. Nu era el acela care voise să facă din Rusia o republică? Să devină un Napoleon, să ajungă filosof sau strateg, să-l învingă pe Napoleon? Și în loc de toate acestea, iată-l ajuns soțul bogat al unei femei necredincioase. Dar ce se întâmplase până atunci? Să ne întoarcem la începutul anului 1806 când Nicolai Rostov împreună cu Denisov se întorc acasă la Rostovi, într-un concediu din armata de husari. Contele Rostov dă o petrecere și pe lista invitaților se află și Pierre Bezuhov. Dar veștile despre căsnicia lui Bezuhov nu-s prea bune: „Ah, dragul meu, e foarte nenorocit – îi spune Ana Mihailovna, contelui Rostov – Dacă e devărat ce se aude, e îngrozitor”. Se zvonise peste tot în Moscova, cum Dolohov, fiul Mariei Ivanovna, flirta cu Helene, soția lui Pierre. Și, inevitabil are loc duelul dintre Bezuhov și Dolohov în prezența martorilor: Nicolai Rostov, Denisov și Nesvițki. În duel (contrar pregătirii în arme) cade rănit Dolohov. Scena e teribil de ingenios descrisă de Tolstoi. Parcă-l vedem pe Don Quijote ieșind învingător din lupta cu morile de vânt. Scandalagiul și duelgiul Dolohov e dus în sanie spre casa mamei sale iar Bezuhov trăiește amintirile unui duel straniu cu figura impertinentă și batjocoritoare a amantului soției, în minte. „Și acum, iată, Dolohov zace în zăpadă, zâmbește în silă și moare, poate, răspunzând cu o bravură prefăcută căinței mele” spune Pierre printre remușcările care îl înceracă. Îl doare, mai ales, spusele soției sale: „Și ce ai dovedit prin asta? Ce ai dovedit prin acest duel? Ai dovedit că ești un prost… ceea ce știa toată lumea”, ceea ce-l determină, după o ceartă aprigă, să o părăsească după ce-i lasă o procură de administrare a jumătate din averea sa și pleacă la Petersburg. Avea credința că pentru a fi fericit, „trebuie să credem în posibilitatea fericirii”. Când observă că între Natașa și prințul Andrei se înfiripa ceva („Ceva foarte important se întâmplă între ei”), Pierre are un sentiment de „bucurie amestecată cu amărăciune”. O iubea și îi era dragă Natașa, dar el era, încă, un om însurat. Iar când Andrei (rămas văduv după moartea Lizei)  îi mărturisește lui Pierre dragostea pentru Natașa, ascultându-l, fața i se schimbă lui Bezuhov. După logodnă, înainte de a pleca în străinătate, prințul Andrei îi spune Natașei: „Orice nenorocire s-ar întâmpla, orice s-ar întâmpla, adresați-vă numai lui pentru sfat și sprijin (adică lui Pierre). E omul cel mai distrat și mai caraghios, dar are inima cea mai bună din lume”. Când află de la Maria Dmitrievna despre planul Natașei de a fugi cu Anatol Curaghin (fratele Helenei), Pierre rămâne uimit și nu-i vine să creadă auzului. Cum așa? Logodnica atât de iubită a prințului Andrei, să-l schimbe pe Bolconski cu prostul de Anatol, om însurat? Și Pierre îi destăinuie Natașei, adevărul despre cumnatul său Anatol. Mai mult, îl caută pe nenorocit și dă de el prin toată Moscova, chiar la adresa soției sale pe care nu o mai văzuse de când părăsise Moscova pentru Petersburg. Acum o ura mai mult ca oricând. Iar ceea ce-i spune este elocvent asupra celor afirmate mai sus: „Unde ești dumneata, acolo este și desfrâul și răul”. Iar lui Anatol: „Dumneata ești o secătură și un ticălos și nu știu ce mă reține dela plăcerea de a-ți sdrobi capul… Amuză-te cu femei de teapa soției mele. Spre sfîrșitul părții a IV-a a vol. 2 evenimentele se precipită. În urma răpirii eșuate a lui Anatol și destănuirii secretului acestuia, Natașa se otrăvește cu arsenic dar scapă. Andrei se întoarce din străinătate află de scrisoarea de refuz a cererii în căsătorie a Natașei și îi înapoiază scrisorile și portretul acesteia prin prietenul său Pierre. „Trebuie să iertăm pe o femeie care a greșit, dar nu spuneam că și eu pot ierta. Eu nu pot…” – sunt vorbele lui Andrei. Pierre îi îndeplinește dorința iar la întrevederea cu Natașa care îi cere să-l roage pe Andrei ca s-o ierte, Pierre are o „anume” întrebare care-l roade pe suflet: „Aș vrea să știu dacă l-ai iubit… dacă l-ai iubit pe stricatul acela”. Se referea la Anatol. „Nu-i spune stricat. Nu mai știu, nu știu nimic…” (e răspunsul ei - și începu să plângă). Iar Pierre încearcă s-o consoleze: „Oprește-te, oprește-te, ai toată viața în față”. Natașa îi spune că pentru ea totul este pierdut și are un sentiment de umilire. Cheia discuției stă în fraza rostită de Pierre: „Dacă eu nu aș fi eu, ci aș fi cel mai frumos, mai inteligent și mai bun om din lume și aș fi liber, ți-aș cere chiar în acest moment, în genunchi, mâna și dragostea”. Imensa și luminoasa cometă a anului 1812, văzută de Pierre (despre care se credea că prevestește grozăvii de tot felul și sfîrșitul lumii) avea să-i lumineze lui, calea spre o nouă viață. Și ceva nou chiar se petrece în viața lui Bezuhov. Dinaintea bătăliei de la Borodino (precursoare intrării armatei franceze în Moscova părăsită), Pierre se întâlnește cu Dolohov care își cere iertare pentru răul ce i l-a făcut și cu ochii în lacrimi îl îmbrățișă și-l sărută. Apoi când Rostovii părăsesc Moscova (în care urma să intre armata franceză), Natașa îl zărește pe Bezuhov, deghizat, printre mulțimea rămasă în Moscova: „Uitați-vă, zău, e Bezuhov! spuse Natașa”. Pierre nu-i poate mărturisi Natașei că scopul pentru care rămânea în Moscova și se deghizase era să-l întâlnească și să-și pună în aplicare planul de asasinare a lui Napoleon. Plan care va cădea odată cu arestarea lui, ca figurând printre suspecții care incendiaseră Moscova. Și despre anchetarea lui, condamnarea de către anonimul tribunal francez, la moarte prin împușcare, apoi salvarea lui din postura de prizonier în timpul retragerii armatei franceze de către husarii lui Denisov și Dolohov (în ziua când moare în lupta dată, Petea Rostov) am mai amintit. Ce n-am spus despre eroul nostru Pierre Bezuhov este căsătoria lui cu Natașa (asta după moartea soției sale, Helene),  momente din viața eroului - cu care, de altfel, Tolstoi își încheie capodopera.

                                               FLV                                 
(va urma)       



vineri, 17 martie 2017

Rătăcirile lui Don Quijote în vreme de „Război și Pace” (9)

Rătăcirile lui Don Quijote în vreme de „Război și Pace”  (9)
          
    Niciodată n-am privit ideatica din reflecțiile cioraniene ale cărții „Despre neajunsul de a te fi născut” ca pe o aluzie la durerea de a-ți  purta corpul fizic pe pământ, suportând toate necazurile date de conjurația fatalității. Mai curând acest „ne născut” are realitatea unei ființe anterioare de care te poți simți legat sufletește. E cam același drum al gândirii pe care îl străbate scriitorul când își croiește un personaj după „chipul și asemănarea sa” (și el un mic Dumnezeu al unei lumi numai a lui), ca în cele din urmă, ajuns la sfârșitul scrierii să-l „ucidă”; sintagmă înțeleasă și prin terminarea scrierii, căreia i se va aplica dictonul latin „habent sua fata libelli”. Concluzia la care ajunge E. Cioran: „Nu-i nevoie să te ucizi, dat fiind că te ucizi totdeauna prea târziu”, am pus-o pe seama dorinței de a reaprinde în sufletul scriitorilor care vin, de după cel care a creat o lume și noi am intrat în contact cu ea, flacăra luminii eterne care l-a călăuzit pe acel dintâi scriitor. De aici, la o duplicare chiar multiplicare a realității gândite de „cel dintâi” până la „cel care va veni” nu-i decât un pas. „Cât mă priveşte, am cunoscut de mic această oroare a unei duplicări sau chiar multiplicări spectrale a realităţii, însă în faţa marilor oglinzi. Pe atunci, infailibila şi permanenta lor funcţionare, urmărirea continuă a gesturilor mele, pantomima lor cosmică îmi apăreau, o dată cu lăsarea serii, de-a dreptul supranaturale” (J.L.Borges în Oglinzile acoperite). Doar aşa, prin aceste oglinzi borgesiene, îl vom înţelege pe scriitor când îşi exprimă dorinţa: „să văd şi eu minunile acelea pe care numai le aud”. Aşadar, (a vedea, nu numai a auzi, toate astea) – mai ceva decât prin prisma aventurierului Don Quijote în bătălia cu morile de vânt prin ale zărilor largi întinderi. O spune însuşi Cervantes: „plăcerea pe care o simte sufletul trebuie să fie izvorâtă din frumuseţea şi potriveala între ele a lucrurilor pe care le vede şi contemplă, puse dinaintea minţii fie de văz, fie de închipuire”.
   Am observat (în cap. 18) cum Don Quijote „înălță ochii și văzu că, pe drumul pe care apucase și el veneau...” - și nu vom reda fraza până la capăt căci cititorul nostru știe că eroul nostru va și avea noi și noi aventuri. Și în mod cert, ceea ce vedea iscusitul cavaler nu erau decât niște osândiți (vreo doisprezece oameni) „înșirați ca mătăniile pe-un coșcogeamitea lanț de fier, petrecut pe după gâturile lor, și toți cu cătușe la mîini” însoțiți de o pază strașnică formată din doi oameni călări și doi pedestrași înarmați cu archebuze, arbalete și spade. Se vedea cum cei osândiți mergeau cu de-a sila și nu de bună voie. Cum datoria cavalerului nostru rătăcitor era „de-a împiedica silniciile, de-a sprijini pe cei nevoiași și de-a le veni în ajutor”, Don Quijote le iese înainte și cu vorbe curtenitoare cere să afle motivul pentru care erau duși la galere acești osândiți ai Majestății Sale. Întrebați în parte, unul spune că osânda sa se datora faptului „de îndrăgostit ce era”, ceea ce-l uimește pe Cavalerul Tristei Figuri care spune ceva magnific: „Păi dacă-i așa și numai pentru că sunt îndrăgostiți sunt duși oamenii la galere, de când ar fi trebuit eu să fiu pe ele, vâslind!”. Apoi altul a fost condamnat „de canar ce-a fost” (și-a mărturisit, supus la cazne, vina de a fi fost geambaș de cai orfani), un altul pentru că i-a rămas cartea scrisă neterminată în celula în care acum se întoarce pentru a o termina „fiindcă acolo voi avea răgaz să-mi sfârșesc cartea”... etc.  Și așa, pe rând, ocnașii își spun necazurile. După ce le ascultă motivele condamnării Don Quijote socotește că „Dumnezeu și natura i-a făcut oameni liberi” de aceea le cere comisarilor paznici să îi elibereze. Solicitarea li se păru comisarilor mult prea obraznică și îl jignește pe cavalerul nostru spunând să-și îndrepte castronul de pe cap și să nu mai umble cu cioara vopsită. De aici și până la bătaie nu-i decât o clipită. Și odată doborât la pământ cel cu archebuza, apoi eliberându-se singuri, unii dintre ocnași, alții cu ajutorul lui Sancho, se porni o bătaie ca-n romanele cavalerești de  „mătură toată garda de pe câmpul de luptă, căci paznicii o luară la sănătoasa”. După eliberarea ocnașilor, uluiala acestora e și mai mare când au să afle că drept răsplată, ciudatul cavaler le cere să se ducă în cetatea Toboso și acolo să se înfățișeze domniței Dulcineea de Toboso și să-i spună că robul acesteia, Cavalerul Tristei Figuri, i-a trimis să i se închine și să-i istorisească despre această faimoasă aventură a sa. A le cere una ca asta era ca și cum a-i cere plopului să facă pere, răspund ocnașii și-l încing cu pietre de-l dau la pământ și toți săriră pe el și pe scutier de-i făcură zob, după care își iau tălpășița căci nu aveau, zic ei, de-a face cu niște oameni tocmai în toate mințile. În urma lor, Sancho „dârdâind de frică”, iar Don Quijote „cu inima cernită de a se vedea împodobit (de bătaie) ca vai de el tocmai de cei cărora le făcuse bine”, se gândesc cu amar la cele ce încă mai aveau să întâmpine, ceva mai încolo.
            Dacă eroul lui Cervantes se mișcă (în plan faptic) doar pentru a-și face rău, nu același lucru se petrece cu Pierre Bezuhov al lui Tolstoi, care se mișcă în plan faptic ca să înfrunte angoasa de a fi el însuși. Despre asta însă, vom vorbi ceva mai departe.

                                                FLV


                              (va urma)  

miercuri, 15 martie 2017

Rătăcirile lui Don Quijote... (8)

Rătăcirile lui Don Quijote în vreme de „Război și Pace”  (8)
   
            Când, ajuns la finele primului volum din „Război și pace” a lui L.N. Tolstoi, am citit scena bătăliei de la Austerlitz, aceea în care prințul Andrei Bolconski „nu mai văzu însă cum se isprăvi lupta”, deoarece un soldat francez din apropierea lui „îl lovise puternic cu ceva în cap” și el cade,  rănit, pe câmpul de luptă, m-am întrebat a una și a o mia oară de ce privise el cerul, cu alți ochi și rostise ca pentru sine: „altfel alunecă acum norii pe cerul înalt și nesfârșit”. Cum altfel?! Spune prințul: „De ce oare n-am văzut mai înainte cerul acesta așa de înalt?” Și am recitit scena descrisă de Tolstoi (cap. 16 partea III, vol 1) de nenumărate ori. Dar tot nu m-am dumirit cum e să priveşti cerul şi să înţelegi că acolo e moartea. Pesemne, doar să fii în locul lui Zaharia Stancu (din relatarea Sânzianei Pop), cel care fugea de moarte cu tot cerul deasupra sa: „Nu ştii? Mă caută moartea. Dacă nu fug, mă prinde imediat”. Apoi, dintr-o dată, ai revelaţia bătrânului Lev Nicolaevici Tolstoi (descrisă de Ion Druță), la miezul nopţii, prin pădurea de la Iasnaia Poliana: „Nu există moarte, nu există moarte!” - ca un ţipăt disperat ţâşnit peste un continent pustiu. Şi, pesemne, ecoul încă mai răsună în pădurea de mesteceni. Laşi cartea de o parte şi rămâi pironit cu ochii în gol, ascultând ecoul strigătului îndârjit al bătrânului Tolstoi, alergând ca Zaharia Stancu cu moartea pe urmele sale.
            După ce trupele lui Kutuzov părăsiră Moscova, fără nici o bătălie, și trupele lui Napoleon își făceau apariția la porțile Moscovei părăsită de locuitorii ei, familia Rostovilor părăsiseră conacul cu ceva calabalâc și ofițeri răniți poposiți la conac după retragerea bătăliei grozave de la Borodino. Într-o caleașcă se afla, în acest convoi, și prințul Andrei, grav rănit de o ghiulea care-i sfârtecase stomacul pe câmpul de la Borodino. Convoiul Rostovilor poposise în satul Mătișci. De acolo, în urma lor, mult în depăratare se zăreau focurile din Moscova. Moscova ardea din temelii. La Mătișci află Natașa Rostov (fosta logodnică a prințului Andrei – după moartea soției sale Liza se logodiseră), de prezența lui Andrei printre ei. Toți ai casei știau de prezența prințului acolo. Natașa află asta abia într-o seară. Cu o lumânare în mână ea se strecurase prin odăile răniților și ajunse în camera unde zăcea fostul ei logodnic. Scena reîntâlnirii dintre cei doi eroi e zguduitoare: „Era așa cum îl știa; dar culoarea aprinsă a feței, ochii strălucitori ațintiți ca-n extaz asupra ei și, mai ales, gâtul delicat de copil, care apărea de sub gulerul răsfrânt al cămășii, îi dădeau un aer de copil nevinovat, pe care ea nu-l văzuse niciodată la dânsul”.  La vederea Natașei, el zâmbi și-i întinse mâna. Era cu Evanghelia la căpătâi. O ceruse în ultima vreme doctorului. În agonia sa, de dinaintea apariției fetei, prințul tocmai și-o imagină pe Natașa: „nu așa cum și-o închipuia dinainte, adică numai cu farmecul frumuseții ei; îi văzu pentru prima oară și-i înțelese suferința, sentimentele, rușinea și căința”. (Era vorba despre căința Natașei, care rupsese logodna cu prințul, pentru că iubirea instantanee pe care i-o arătase ofițerului Anatol Curaghin îi luase mințile). Anatol „stricatul acela”, era fratele soției lui Pierre Bezuhov. Apoi, fuga cu troica, eșuată, de fapt o răpire plănuită de ofițer, lăsase în inima amândurora răni adânci. Pierre Bezuhov fusese acela care îi făcuse cunoștință lui Andrei, cu Natașa. Era la balul dat în noaptea de revelion, 1810, la un mare demnitar din epoca Ecaterinei, bal la care fusese invitat însuși împăratul Alexandru. Prințul o invitase la dans iar Natașa atâta așteptase: „Te așteptam demult” – părea să spună. Prințul era unul dintre cei mai buni dansatori ai timpului său iar Natașa dansa perfect. Când îl cunoscuse (la acel dans) pe Andrei, Natașa „niciodată, în viața ei, nu fusese atât de fericită”. După bal prințul Andrei le făcuse o vizită Rostovilor pentru a se convinge de dragostea iscată din senin pentru Natașa. Apoi la nici trei săptămâni (după o discuție încurajatoare cu Pierre, Andrei descinse la Rostovi pentru a-i cere mâna logodnicei sale). Și din acel moment i se hotăra destinul. În acea zi Andrei o întrebase pe Natașa dacă-l iubește, iar ea răspunsese printre lacrimi de plâns: „Ah, sunt atât de fericită...”...
     Dar să ne întoarcem la acele zile de dinaintea morții lui Andrei Bolconski. Aflând de la Rostovi că fratele ei se afla împreună cu Rostovii la Iaroslavl, prințesa Maria le făcu o vizită. Prințesa Maria fusese cea care presimțise (după logodna fratelui ei cu Natașa) că el iubea pentru prima și ultima dată în viață. Când prințesa sosi la Rostovi, Natașa era la căpătâiul prințului Andrei. Pe patul de moarte prințul o întreabă pe sora sa dacă s-a întâlnit cu Nicolai Rostov, spunându-i cât de mult o iubește acela. Apoi îi vorbește despre cele citite în Evanghelie. Asta pentru că: „Prințul Andrei nu numai că știa că moare, dar și simțea că moare, că a și murit pe jumătate”. Când Natașa, aflată în ultima zi la căpătâiul lui Andrei, fu întrebată de acesta dacă va trăi, ea îl încurajează: „sunt convinsă, sunt convinsă!„ Iar el dă replica nimicitoare: „Ce frumos ar fi!”.
            Facem ce facem și revenim la iscusitul și temerarul Don Quijote fiindcă el bântuie în fiecare dintre personajele lui Tolstoi. Dacă e să-l asemănăm chiar pe împăratul Napoleon cu Don Quijote veți fi mirați și pe bună dreptate o să vă și întrebați: de unde până unde! Păi, ia să vedem ce scrie Tolstoi despre împărat: „El, omul predestinat de providență să joace rolul trist și silit de călău al popoarelor, își închipuia că scopul faptelor lui era binele popoarelor, că putea să dispună de soarta a milioane de oameni și să facă binele prin putere”. Și parcă îl vedem pe Don Quijote care plecase în călătoria sa prin Spania, cu aceleași gânduri. Iar pentru a-și duce la împlinire gândurile avea nevoie de ceva vrăjit care să-l apere și să nu mai iasă cu coastele rupte din fiecare încercare. Prilejul se ivi curând, când îl întâlniră pe bărbierul care-și purta lighenușul de bărbierit pe cap, ca urmare a ploii care începuse. Acesta i se năzări lui Don Quijote a semăna cu acel coif de aur purtat, cândva, de cavalerul Mambrin. Atacat fără veste, bărbierul lasă măgărușul pe care călărea și o ia la sănătoasa pierzând și „coiful” de pe cap. Acum i se dă și renumele de „Cavaler al Tristei Figuri”, de către scutierul Sancho. Și astfel „înarmat” (cu coif vrăjit pe cap, cei doi pornesc mai departe, spre noi aventuri cu speranța scutierului că stăpânul său va face „rost a ajunge mai repede rege” și-al face pe el conte.
            Dar și unora și altora viața avea să le semene cu o pândă continuă, încordată, răbdătoare, până într-o zi când  Moartea le va arăta (unora) un căpeţel de lumânare ce stă gata să se stingă şi, îl va arăta, şi le va spune că e al lor. Şi nu va putea face nimic să-i stopeze stingerea, chiar dacă cineva s-ar numi finul Morţii. Fiindcă nici Moartea chinuită de moarte de năstruşnicul Ivan Turbincă al nostru, nu poate schimba cursul şi orânduielile lumii.

                                                                       FLV

                                      (va urma)

vineri, 10 martie 2017

Cartea de poezie... (azi: provincia)

               Înălțarea prin iluminare
                                                 Motto:
                                         „Iată, graiul suflării mele clocotitor se face pentru voi
                                           și am să vă învăț cuvintele mele”
                                               (Proverbele lui Solomon – cap. 1/v.23)

      Deschidem placheta de versuri „Icar – extazul zborului și al iubirii” a poetului Traian Cristea cu gândul la învățătura biblică: „pentru a cunoaște înțelepciunea și învățătura, pentru a înțelege spusele adânci, pentru a dezveli învăluirile cuvintelor…  și a-i face judecății dreptar” (Proverbele lui Solomon cap. 1/v.2-3), încercând a ne teleporta odată cu cititorul în spațiul său ideatic. Și ne vom ține aproape cititorul pe acest tărâm al mitului lui Icar, fiul lui Dedal, pornit în zborul temerar cât „mai aproape de soare… în netimpul de acolo” din dorința de curățire sufletească prin Iluminare. Pornind de la o cugetare freudiană a visului şi delirului care se nasc din astfel de refulări, omul, chiar se naşte îngrădit, şi îşi trăieşte continuu zădărnicia unei aspiraţii către iubire, o viaţă „a Fericirii de-a fi”, comunicarea neîngrădită cu Dumnezeu, sau „uitarea de sine” și  cele trăite în labirintul în care fusese întemnițat până la temerarul zbor.
   Cu apariţia plachetei „Icar – extazul zborului și al iubirii”, Traian Cristea îşi singularizează vocea lirică, poemele situându-se la graniţa dintre eseul filozofic cultivat de E. Cioran şi imnul orfic, dar plonjarea sa poematică, în acest spațiu/timp al Poeziei, îşi are drept coordonate tridimensionale: iubirea, zborul ca evadare dintre tenebrele unei vieţi provocatoare cu trăirile ei şi iertarea îndreptățită pentru curajul de a cutreiera („în zbor”) spații noi de iluminare. Și astfel nouă, nu ne rămâne decât retorica întrebare a desprinderii de Lumea aceasta în „netimpul de acolo”: „ce fel de dragoste îmi poate/ oferi/ pendularea/ între aspirație/ și ,negație?” Să însemne şi această aspirație spre iubire, când „sufletul nu se poate cățăra pe cuvinte, nu/ poate fi cascador al ispitelor nici-vânzător/ ambulant/ de indulgențe”, o continuă alergare spre acel El-Dorado al poeziei, țintit ca tărâm al Frumuseții și Izbăvirii, trofeul unor deşertăciuni ale vieţii? Dar cum drumul din labirint, în zbor temerar, înseamnă și desprinderea de toate ticăloșiile pământenilor, o astfel de teleportare în poezie se face cu multă Lumină: „evadez din labirint/ iertare păsări de pradă/ iertare/ v-am dezamăgit!/ Poezia! Un alt cer/ candelă în propriu-mi abis” (Suspine dinspre Icar). Iar „sufletul” cu care poetul reazemă cerurile rostirii sale  şi ne sugerează nouă – ceea ce Cioran numea „suspendarea totală a timpului” – ne trimite cu gândul la biblicele proverbe  ale lui Solomon și sunt învățăturile unui „însetat de dreptate” cu o nouă deschidere spre bucuria simţurilor. Anunțând totodată („…spun ție Nenumito aceste vreascuri de gând”) o schimbare în sensul găsirii timbrului propriu. Adică: un discurs retoric nou, ca o pendulare care să dea încredere şi, mai apoi, îndârjire în partea zeiască din om. În această pendulare ludică, poetul va lăsa loc şi altor cuante de timp, care să lărgească mereu şi mereu, alte orizonturi, unde imaginaţia sa se va cristaliza într-o nouă realitate, ori altă lume paralelă, din care-şi va cere jertfa iubirii pentru a îndepărta sau măcar a amăgi, slava deșartă: „…hei tu prostule, visând/ zborul către arginți/ chivernisit de satan/ poți să te crezi Socrate poți/ să dai mâna cu/ șerpii din Caribda cu/ iubirea din ochii cameleonilor dar/ nu te crede Dumnezeu… /Lunecoasă-i slava deșartă!” (Slava deșartă). Multe poeme sfârşesc prin tot felul de constatări aforistice. La finalul fiecărui poem, aşezat cuminte în pagină, se bolteşte un cer al zicerii ca în parabolele lui Solomon, în care poetul îşi pune în matrice mesajul.
    De-a lungul şi de-a latul acestor sfâşieri neromantice, agonia învinsului rănit de Destin, se lecuieşte prin voluptăţi paroxistice (asemănătoare imnurilor orfice): „eu – vis năvalnic/ ea – visare adâncă/ eu – sete ardere adâncă/ ea – lumină-n sfântă rodire/ eu – aripă miruită-n iubire/ sub astre beteală subțire de dor… (Eu-ea trup unic). 
   Realitatea chiar trebuie chemată la viaţă ori interzisă, sugera Cioran, de cele mai multe ori, viaţa chiar are câte ceva din „spectacolul escrocilor prestidigitatori”, iar Icar chiar e îndreptățit să dea sentinţe: „prea m-ați ticăloșit cu răsfățul minciunilor!/ urla bietul în sălile întortocheate încâlcite de/ potlogării/ zdruncinând labirintul” din (Colcăie labirintul), și versurile nu pot fi decât acuzatoare. Dar și această desprindere de ticăloșiile pământene, printr-un gest acuzator, își are temerea ei: „o spaimă e orice plecare”.
   Expresia directă a verbului a ierta și a iubi, din versul scris îl avantajează pe autor pentru că sinceritatea este aici o calitate a poeziei, iar glasul său poetic se materializează la umbra cărţilor care i-au înflorit viaţa: „…am iertat și-am iubit tot/ ce m-a străpuns cu stele și/ groază uitându-le numele/ păcatele vinovate de iubire…/ Câtă generozitate cineva a vrut/ să-mi schimbe crucea căci împovăra calea/ către Sublim” (Refuz subtil…). 
   Motivată, critica de azi își pune firesc întrebarea: care sunt temele majore ale poeziei actuale și chiar poate fi formulată întrebarea, așa cum spune poetul cu privire la „poeții zăcând letargici pe un talger de/ balanță…”: „Ce poezie ne trebuie nouă?” (vezi: Starea de iubire). Pe de o parte, în poemele lui Traian Cristea, observăm o aplecare predominant anticipativă spre poezia confesivă: a fragmentarismului în redarea trăirilor secvențiale, a ipostazelor reflexive de comunicare, iar pe de altă parte, o îmbrățișare fericită a discursului vulcanic de tip homerian specifică narativității: a privirii în oglindă și rostirii în spații restrânse constructiv, unde gânditorul este trăit ca predestinare a ființării noastre vremelnice și în care glasul poetului rămâne predominant.
     Un frumos poem (ca imagine a iluzoriei lumi ce poate fi atinse), e poemul„Iluminare”, scris cu furia unui Icar aţintit cu privirea spre cer, prevăzător la pericole și reamintind pământenilor mesajul său: e timpul iluminării. Pentru frumusețea lui îl redăm integral:
                                   …„nu se consumă nici de vânzare nu e
                               zâmbetul buzele brațul iubirii” - mi-a grăit orbul
                               clarvăzător
                               „Dragostea frunză nu-i nici pomadă sau troc
                               rușinos între negustori…”
                               Să urcăm până la ea pe scări însuflețite de
                               ritmul
                               neastâmpărat al cordului.

                               „Acolo unde domnește iubirea și Arcadia
                               Poate fi atinsă…”
  

 „Cuvintele sunt ca sufletul” (cum stă scris în Cartea Splendorilor), n-ar  reprezenta nu numai cheia cu care poetul îşi deschide inima, dar şi un adevărat crez, iar strigătul lui e pentru a anunța pericolul alunecării în poezia teribilistă a „zgomotelor” care nu transmit nimic terapeutic: „…arlechini cățărați pe/ trambulinele de cuvinte, iertare!/ nu fiți naivi vă știm numărul/ fiți nărăvași sublimi ai luminii din amforă/ înmuguriți-vă cuvintele sufletul/ din pulsațiile Evei rodiți-i nopțile cu flori de/ cais și poeme nescrise” (Fericirea de a fi). Poetul, acest Orfeu modern al poeziei, are credința că „poemul (e) flămând de adevăr”, și „respiră prin versuri friguroase nervoase sticloase” (imagine inedită) iar rostul poemului e să lase „loc inimii pentru susur” (emoție – „Flaut sublim” după autor).  Prin poezia lui Traian Cristea, cititorul va aluneca, cu certitudine, dinspre concretul lumii imediate spre tărâmul iluminat de puterea Poeziei cu efect terapeutic. Împăciuitor cu toată lumea poetul se adresează, fie și printr-o „epistolă târzie”, pentru împăcarea lumii care nu-i mai aparţine dar își îmbrăţişează cu iubire nedreptatea făcută: „…Strig vouă <binefăcători> ai mei: vă iubesc,/pentru nenumăratele lovituri sub centură/ pentru ferocitate dispreț și pentru cuiele/bătute în crucea pusă-n spinare; m-ați răsfățat/pentru două vieți/Tâlhărindu-mă cu admirație n-ați reușit totuși/să-mi prăduiți și credința lumina zborul…”  (Sublim!-n.n). Poetul Traian Cristea, în neostoită căutare a rostului poeziei, poate afirma cu tărie, la capătul acestui zbor – ca desprindere de tot ce a însemnat „în labirint” acele „ambiții martirice” în „balamucul din jur” luat de unii „drept festival”că Poezia e și leac pentru suflet dar și liturghie vindecătoare pentru deșertăciunile de tot felul. Spre deosebire de Arthur Porumboiu care atribuia doar „luminii” o înțelegere aparte în poezie, simbolistica și semantica „luminii”, a „fântânii”, a „extazului semințelor” și a „misterului în mister” îi dezvăluie poetului Traian Cristea aspirația blagiană a crezului poetic. Dicţiunea rostirii în frază e sigură şi relevantă, şi versul ridică sentimentul la proporţii de sfinţenie a rostirii; de aici o posibilă interpretare a candorii și senzației de spovedanie ori rugă în care se lasă cuprins cititorul.

                                                                FLV 

duminică, 5 martie 2017

Rătăcirile lui Don Quijote în vreme de „Război și Pace” (7)

Rătăcirile lui Don Quijote în vreme de „Război și Pace”  (7)
   
    Bătălia de la Auterlitz, numită și bătălia celor trei împărați a avut loc la 20 nov. 1805 (2 dec. după stilul nou) și s-a terminat cu victoria lui Napoleon. Însuși împăratul Alexandru fusese rănit pe câmpul de bătaie. Contele, Nicolai Rostov, trimis pe linia frontului de generalul Bagration, cu ordin să transmită lui Kutuzov, ori chiar împăratului, că lupta nu trebuia să înceapă așa cum plănuise Dolgorucov ia și el parte la luptă. În mijlocul unui câmp pustiu Rostov dădu ochi cu împăratul Rusiei, și chiar împăratul îl privise insistent pe acest tânăr ofițer, numai că tot rătăcind în căutarea celor doi, Rostov pierdu orice șansă de a transmite ordinul fiindcă după iureșul bătăliei, și tot ceea ce vedea el, bătălia era deja piedută. Și avea să afle mai târziu „că nemții și rușii (aliații) trăseseră unii în alții. La ora cinci seara, în aceeași zi (spune Tolstoi) „...lupta era pierdută în toate sectoarele. Mai bine de o sută de tunuri căzuseră deja în mâinile francezilor”. Corpuri întregi de armată se predaseră francezilor iar multe alte coloane se retrăgeau în dezordine spre stăvilarul de la Aujezd încercând să treacă cu tunurile pe ghiața râului. Acolo îl vom întâlni pe Dolohov care presimțise pericolul gheții subțiri și ordona întoarcerea. N-avea cine să-l mai asculte și nenorocirea deja se produsese: „în învălmășeală se auziră strigăte de groază.... (soldații în fuga lor dezordonată) înnecându-se unul pe altul”. În acest plin iureș, îl întâlnim pe tânărul ofițer de husari, prințul Andrei, aflat pe lângă Kutuzov ca aghiotant și este la un moment dat văzut purtând steagul armatei, smuls din mâinile unui soldat răpus. Dar nici prințul Andrei n-avea să vadă sfârșitul bătăliei deoarece „lovit puternic de ceva în cap” cade pe câmpul de luptă. În timp ce zăcea pe dealul Pratzen-ului, de pe locul unde căzuse, cu lemnul drapelului în mână, sângele i se scurgea din rană; gemea și nu vedea decât norii pe cerul înalt și nesfârșit, ca și cum îl descoperise atunci, pentru întâia oară: „Totul e zădărnicie, totul e înșelare, afară de cerul acesta fără sfârșit”.  Spre seară, când Napoleon inspecta câmpul de bătălie cu răniți „se opri lângă prințul Andrei, care zăcea pe spate cu bățul drapelului în mână”. Izbutind să miște un picior și să scoată un geamăt slab de durere, prințul Andrei atrage atenția lui Napoleon care ordonă ridicarea acestuia cu ordin să fie dus la un punct de prim ajutor. Când împăratul revenise de pe câmpul de luptă, vizita spitalul de campanie, și se oprise și-n dreptul prințului Bolconski (își amintise că-l mai văzuse și pe câmpul de luptă), Andrei „privea în ochii lui Napoleon și se gândea la nimicnicia gloriei, la nimicnicia vieții, căreia nimeni nu i-a înțeles rostul, și la nimicnicia încă și mai mare a morții...”. Să reținem că prințul Andrei avea o părere bună despre Napoleon „este totuși un mare comandant de oști”, încă de acasă, dinainte de a pleca la război. Gestul împăratului îi fac pe soldații care îi furaseră iconița cu lanț de aur, pe care o smulseseră de la gâtul rănitului, să o redea prințului. Era iconița dăruită de prințesa Maria (sora sa) înaintea plecării la război, cu gând să-i poarte noroc și asupra căreia făcuse îndelung semnul crucii. Prințesa Maria își iubea nespus fratele. Și Andrei își iubea sora. Ne amintim scena când îi spune soră-sii că va pleca la război, chiar cu a doua zi, iar prințesa oftează îngândurată în timp ce Liza începuse iar să plângă în brațele cumnatei. Doar tatăl are puterea să-l îmbărbăteze: „Și să nu uiți un lucru prințe Andrei: dacă vei muri, bătrânul tău tată va fi îndurerat”. Soarta prințului Andrei este pentru prima dată pusă în discuție de însăși Liza (frumoasa lui soție) pe care o întâlnim pentru prima oară când participa la serata Anei Pavlovna. Să ne reamintim temerile acesteia, spuse direct soțului: „Tu pleci la război; n-ai nicio milă de mine! Pentruce?” Iar, în discuția avută cu Pierre Bezuhov rostește: „Mi-e teamă, mi-e teamă!”. Acolo la serata Anei Pavlovna, prințul Bolconski are o apariție de neuitat: „era de statură potrivită, deosebit de frumos, uscățiv, cu trăsături bine definite și aspre”. Doar că acel chip al drăgălașei lui soții „îi era cel mai nesuferit”.  Până la bătălia de la Austerlitz, îl mai găsim pe prințul Andrei în câteva mici bătălii pentru apărarea Vienei: la Krems (în calitate de ofițer pe lângă generalul neamț Schmidt), la Schonbrunn când se retrag dinaintea inamicului de trei ori mai numeros și învăluiți din două părți el căuta să facă joncțiunea cu armata lui Kutuzov.
    Ajunși aici cu povestirea facem popas, asemeni lui Don Quijote și scutierului său Sancho când ajunseseră dinaintea stâncilor și apelor ce cădeau în vuiet mare în cascadă, de la care reținem iscusita frază că „frica are-o mulțime de ochi și vede până-n măruntaile pământului, așa că poate vedea și până în înaltul cerului”. Nu frica de foșnetul nedeslușit al copacilor, vuietele apei și scrâșnetele fioroase și neîncetatele pocnete care se auzeau în acea noapte întunecoasă îl făcuseră bănuitor pe Sancho, cât teama de a nu fi lăsat de unul singur pe pajiște întrucât stăpânul luase hotărârea să atace de unul singur în bezna de groază. Așa că recurse la un șiretlic. Legase cu căpăstrul măgarului său picioarele de dinainte ale Rocinantei, în așa fel încât, „atunci când Don Quijote dădu s-o pornească, ia-o din loc dacă poți! Căci calul nu se putea urni decât berbecește”... Dar pesemne, a fost mai bine „să stea cu sufletul la gură și cu frica-n sân toată noaptea”, fiindcă pe lumină, a doua zi, văzură cu ochii lor că nu erau căpcăuni, cum gândiseră, ci zgomotul unei mori și a maiurilor unei pive.
   Numai că la un război ca cel din 1805 de la Austerlitz, astfel de șiretlicuri nu au existat nici de-o parte nici de alta. Poate că după această înfrângere, generalii de război ar fi trebuit să și pună mâna pe câte un memoriu de război ca cel întocmit de prințul Andrei și prezentat ministrului de război Arakceev, în vara anului 1809, la Petersburg, pentru a-l înainta suveranului împărat. Memoriu de altfel, respins de ministrul de război. De unde se vede că prințul Andrei se întorsese teafăr de pe frontul de la Austerlitz (bătălia din 1805) și mai avem multe întâmplări și aventuri prin care Tolstoi și-a purtat eroul. Dar despre toate astea, data viitoare.

                                                                                               FLV

                                               (va urma)