Iriana
sau Cătălina şi cel ce se mişcă deasupra sau Poetul
Cititorii fideli prozatorului buzoian
Tudor Cicu erau obişnuiţi să li se ofere din când în când spre lectură un roman
a cărui acţiune să fie ambientată în locurile natale pontice sau măcar româneşti.
Numai că în cel mai recent roman al său, „Necunoscuta”
(Ed. Editgraph, Buzău, 2019), cu excepţia unei părţi a deznodământului,
toate celelalte momente ale subiectului se desfăşoară în însorita Grecie, motiv
pentru cititor să spere că zeiţa Afrodita va ţine de data aceasta până la capăt
partea protagonistului, iar povestea de dragoste să aibă un final fericit.
Într-o neobosită căutare a fericirii
pentru personajele sale principale din romanele „Fata cu smochine”, „Copil din
flori”, „Enigmatica Ema”, „Necunoscuta”, o căutare radicală, cu două alternative doar – iubire absolută
ori nimic –, Tudor Cicu explorează cu fervoare spaţii geografice, culturale şi sufleteşti,
conferindu-le uneori dimensiuni metafizice. Ceea ce impresionează şi în acest
nou roman este sinceritatea eului narator, relatarea la persoana I
apropiindu-se de virtuţile confesiunii şi cucerind/captivând cititorul încă de
la primele pagini.
Pe scurt, subiectul este acesta: poetul
Vlad Mateescu pleacă într-o vacanţă în Grecia şi locuieşte, singur, în casa
unui fost coleg de facultate, grecul Ahileas. Aici este intrigat de frumuseţea
şi de tristeţea unei tinere misterioase ce locuia în vecinătate. Nemaiavând
linişte, vrea să-i afle taina şi reuşeşte să ajungă în casa acesteia. Se
împrieteneşte atât cu mama ei adoptivă, cât şi cu doctorul care o tratează.
Cititorul este lăsat să înţeleagă faptul că fata se topeşte pe picioare de
dorul băiatului de care se îndrăgostise şi care dispăruse la un moment dat fără
urme şi, de asemenea, că poetul român pleacă într-o misiune detectivistică
pentru a-l găsi şi a readuce zâmbetul pe buze frumoasei fete. În realitate, protagonistul
pleacă într-o călătorie spre rădăcini: cele familiale (ale necunoscutei) şi
cele ale adâncului fiinţei (fiinţa necunoscutei,
dar şi a sa). Cititorul identifică de la bun început dragostea nemărturisită
nici măcar sieşi a personajului principal Vlad, deşi vocea narativă abia dacă
se face auzită în acest sens şi numai spre finalul cărţii. Dar protagonistul
este trădat de febrilitatea căutării, de acurateţea etapelor de cercetare şi de
îndârjirea manifestată pentru dezlegarea enigmei.
Izul exotic, aducerea în poveste a
bandiţilor, a crimei de demult, a monedei tăiate cândva în două de o mână
prevăzătoare întru regăsirea fraţilor despărţiţi de vremuri neprielnice, a
tabloului istoric care şi-a pus pecetea pe destinul fetei – agitaţia forţelor
revoluţionare, „mobilizarea muncitorilor de la carierele de piatră pentru a
încerca să oprească înaintarea trupelor armate ale generalului Ioannidis
pornite către Atena” –, alternările
trecut-prezent, fragmentele ce par desprinse dintr-un roman de factură
poliţistă, desele trimiteri culturale, inserările intertextuale, schimbările
bruşte de registru – de la relatarea la persoana I, în care viziunea aparţine
personajului-narator, la relatarea la persoana a III-a, obiectivă, care vine să
prezinte întâmplările aşa cum s-au petrecut în trecut –, conferă cărţii o largă
adresabilitate şi o situează în categoria romanului postmodern.
Iriana pare o Fata Morgana. Pe măsură ce misterul din jurul ei se risipeşte şi devine
tot mai accesibilă, întâmplări neprevăzute o îndepărtează din nou. Rezolvarea aproape
în întregime a „cazului” aduce mulţumire deplină fetei, care se dezvăluie până
la urmă, discret, a fi atrasă de poetul român, iar momentul în care Eros îi va trimite
unul în braţele celuilalt se prefigurează deja. Numai că el are o misiune
asumată, care mai necesită o ultimă etapă, cea mai importantă de altfel. El
este căutătorul perfect al stelei norocoase, aspirantul la absolut, pe cât de
iubit de zei, pe atât de vulnerabil la atingerea celor mai mici dintre semeni.
Este omul fără soartă, cu un spirit prea mare pentru o lume atât de mică. Sau
este, am putea spune, cel ce se mişcă
deasupra, supraomul (Poetul!!!) care,
după ce duce la bun sfârşit o misiune, trebuie să se întoarcă la locul lui de
sus, al nenorocului, de unde să aştepte următoarea descindere în slujba binelui.
Iriana nu este aşadar o Fata Morgana,
cum înalt o aşază cititorul deja îndrăgostit de ea, ci o Cătălina, un chip de lut
care are steaua sa cu noroc şi care uită repede de
dragostea pentru binefăcătorul ei.
Şi cu acest roman, Tudor Cicu îşi
dovedeşte marea sensibilitate şi dorinţa, ca un semnal de alarmă, de a arăta
lumii propriul ei chip trist. Scoate în evidenţă constanta lipsă de speranţă a
semenilor şi tendinţade a face alegeri în pripă, în goana după o fericire iluzorie.
Găsirea fericirii este un vis de dimensiuni indeterminabile din pricina lipsei
de profunzime a sentimentelor omului de rând. Trăirile adânci ale omului
superior, ale poetului Vlad Mateescu în cazul acesta, nu se pot suprapune pe pojghiţa
sentimentelor născute în sufletul „necunoscutei” după eliberarea de fantomele
propriei fiinţe. Ultimul alineat al cărţii ne relevă fata drept o „umbră” pe
cer. Avem aşadar, conform simbolisticii, o ipostază a
morţii „unei iubiri păstrate în taină și trecută sub tăcere” (ca în versul
eminesian). Titlul este valabil până la sfârşit, căci Ea va rămâne, în fond, o
„necunoscută”.
Diana Dobrița
Bîlea
