1. „Neolitice”
Nu
ştim niciodată cât de lungă este călătoria noastră prin lume şi nici când şi
unde se va termina. Mai ales când ea îți descoperă atâtea „semne” și „elemente
de meditație” în această mare trecere prin lume. Cartea de poezie „Neolitice” (editura pim, 2017) a
poetului Petrache Plopeanu e o culegere de poeme imnice („imnuri de laudă/celor
de neînțeles”) despre adâncitele sensuri ale înălțării omului „de la fereastra
lumii până la prima așchie/de după rugă” spre viață.
Pe măsură ce
înaintăm în poezia şi subteranele poemelor lui, întrezărim tot mai limpede cum
ficţiunile poetului operează cu fapte probabile: 1) desprinderea omului gânditor de trupul terestru din care a fost
zămislit, căci „nenumite îi erau gândurile și pleca uneori/înspre adâncimile/a
ceea ce nu fusese niciodată”. 2) primele semne ale iubirii pentru „ceva”
neasemuit alături de femeia de lângă el: „se minunau de frumusețea ei
împreună/somnul îl cuprindea cu brațele femeii/îl mângâia/ca pe o bucată de lut
cuprinsă de jar”. 3) călătoria
propriu-zisă în căutarea celor rostuite de El cu un anumit scop pe pământ: „a mers ocolindu-se atunci când se
întâlnea/și-și striga de departe/pleacă pleacă de la mine”. 4) înaintând în timp vin și întrebările și odată cu ele omul primordial
întrezărește un alt orizont al cunoașterii. 5) Nu în ultimul rând răspândirea învățăturilor strânse: „și-au
început să spună/cei care nu erau înțelepți/că lângă ei trăiește cineva în
plus/și-i învață cum să privească stelele”. Aceste direcții creatoare, cu toată
zestrea semantică în semne și semnificații, strâng într-un univers edenic acel
ecou îndepărtat al ridicării omului din „întuneric și lumină/strigăt și șoaptă”,
în poeme imnice și cuvinte de laudă măreției sale. Petrache Plopeanu face un
salt în timp, într-o altă dimensiune Confesiv şi imaginativ, autorul se impune
prin vitalitatea verbului asociat unei fraze în strai nou de substanță poetică.
2. „Gânduri”
„În ramul lui
puternic, copacul meu albastru/Unește cer și mare, văzduhul, lutul sfânt/În
frunza-acum căzută așteaptă gândul veșnic/Ce-l cheamă peste timpuri de sus și
din adânc” (din Copacul albastru și cartea
de versuri „Gânduri” de Liliana
Badea, volum apărut la ed. Editgraph, 2017). Aceste versuri dovedesc că poezia
e o punte în propria ei existență, pentru o confesiune venită din ființare ca o
izbucnire în fața ferestrei inundate de lumină.
Lumea aceasta
oprită „în fiecare strop de ploaie” (din poezia Am văzut), surprinsă cu bucuria „de a trăi odată cu viața, odată cu
vecia” e lumea pe care o îndură în captivitatea gândurilor şi simţurilor cu
care o încearcă în vis Creatorul Suprem. O carte e o oglindă în care cauţi să
ghiceşti fizionomia autorului. Liliana Badea e autoarea peste care a nins cu albastru
în poezie. Poezia sa are tangenţe cu pictura, gândul curat „și fără temeri” al
poeziei coșbuciene. Te întorci şi priveşti ca dinaintea unui „text în oglindă”
a unui gând prins prizonier într-un labirint al anotimpurilor, unde
predominantă e toamna și iarna. În poezia Lilianei Badea și visele s-au „spart
în cioburi de culori”. Liniștea din poeziile-pastel (De toamnă; Toamnă-n poezie)
surprind o lume creată dincolo de imaginație și vis. Şi întotdeauna, în spatele
acesteia pâlpâie câte ceva: „Suieră vântul prin ramuri,/Nucul cel falnic
se-nclină,/Se zbate perdeaua în geamuri,/Se lasă toamna-n grădină”. În lumea inundată
de amintiri se simte cel mai confortabil (vezi: În locul știut de mine; Dantelă
veche; Când eram mici n-aveam zăbrele
la ferestre; Mi-e dor de pragul casei
părintești). Și îi stârnesc
nostalgii în serile atacate doar de concertul unor greieri. Ar fi în stare
să-și numească versurile „greieri de noapte” (nu gânduri), apoi să-i pună în sobă și să stea să-i asculte toată
noaptea cântând. Avem de-a face cu un lirism blând și o sensibilitate profundă.
3.
„Semnul îngerului”
Drumul către
înzidire al Anei lui Manole, înfăptuit ca pe o „minune” spre întărirea
adevăratei credințe, prin volumul „Semnul
îngerului” de Iuliana Paloda-Popescu (ed. Rawex Coms, 2015), este parcurs dinspre
„bolțile îngerilor” către pământ, într-o nouă cheie psalmică a iubirii cerești.
Aici, iubirea e o transgresare temporală și spațială ce presupune o rotunjime
de spirit care îi întruchipează condiția poeziei cu credința: „să-mi/descopere
sufletul/într-o carte născută din/inima mea, ca un vultur/hoinar plutind peste
mări,/peste zări”. Îngerul lasă unele semne, iar poeta caută prin spații
corespondențe culturale și de credință de-și „înmoaie pana și scrie poeme
de/dragoste și de moarte” prin care pâlpâie lumina care să ne zidească visele
și trecerea întru veșnicie „în apa Cerului, unde vedea-vei/cum te legeni, cu
flacăra/în palme!...”. Geometria așezării versurilor în forma unor sfere te duc
cu gândul la o poezie picturală asemănătoare imaginilor de pe vitralii.
Trăirile lirice, întrețesute de acel suflu spre meditația cristică, scrise ca o
eliberare, îi aduc cititorului izbăvirea pe care o căutăm cu toții doar în
rugăciune. În lacrima lui Iisus, poeta își oglindește privirea și își ascultă
inima spre a-și putea atinge „dumnezeiasca întrupare”, ori înălța sufletul ca
într-o „candelă aprinsă”. În poezia volumului „cântecul/păsării se aude
până/departe”, până simțim și noi cum „plutim spre un alt Cer”. E ca și cum ți-ai
încredințat („înainte de-a ne naște”) sufletul în palmele îngerului (vezi
poemul „În palmele de înger”), unde
simbolistica nașterii și simfonia „singurei iubiri” „ivită din suspinul
neputinței”, în câteva versuri cu apetență ludică, îi prilejuiesc cel mai
superb jurământ de credință și iubire. Sperând „spre un alt cer”, care să ia
locul îndoielii din sufletele noastre, poeta invocă elemente noi în poezie:
grăunțele visului; apa iubirii; un cântec nou sub lumina unui alt cer; etc. și
îi aduce cititorului un nou cântec menit să pună „peste gura mea/pecetea
altui/veac!...” Scopul ei e eternul.
4.
„Rafale de primăvară”
„Am găsit
într-o zi/în sufletul meu/un copil/i-am deschis poarta spre lume”... e credința
care prelungește experimentul liric al tinerei poete orădence, Codruța Vancea,
în cartea de poezie „Rafale de primăvară”
(ed.Brumar, 2018), dar și povestea unei călătorii „dincolo de cuvânt” în
galaxia „unde doar vulturii își fac cuib” pentru a se arăta „cum sunt/în
soare”. Îndrăzneala ei o putem asocia cunoașterii, inițierii, dorinței de a
surprinde agitația zilei, ori transformării destinului. Poemele sale sunt
„simfonii de sentimente”, un adolescentin „joc sălbatic sau blând/în ploaie” și
de aici o pendulare între lirismul redării și inocența acelor confesiuni
ștrengărești: „aș putea să răsar/să mă rotesc după soare/să înfloresc galbenă
încă o vară”. Aparent simplistă în rostuirea versurilor, nu lipsesc simbolurile
care fac trimitere spre un abisal metafizic al ființei cât și o apetență spre
deschidere: „cuvintele se închid într-o/propoziție simplă/care te cheamă să te
joci de-a singurătatea” (sau) „ca o salcie culcată pe un mal întunecat/caut
undele limpezi/care să-mi poarte brațele până la tine”. Reținută în a-și cânta
iubirea cu aripile larg deschise ca „pasărea de foc” („cuibărită-n
iarna/limpede a sufletului tău”), poeta e ca o duminică încărcată cu
presimțirea zilei ce va urma, când lumea începe să creadă în vis și speranță
pentru că are și vise înrămate în privire: „să am ochii umezi în calde
ploi/părul să-mi adune miresme de flori”.
Tristețea,
singurătatea, ori „spaima de diferit” a copilei „care se încăpățânează/să nu
devină/o figurină” fredonând aceeași melodie, dovedesc că poezia ei e o trecere
în altă fire, un țipăt ce se „rostogolește într-o altă lume: „eu le iubesc
mult/sunt ale mele.../de parcă îți curge ploaia pe față”. Când plouă, cititorul
o poate simți stând la geam și gândind că simbolistica păsării din poezie ține
de elevație și năzuința de ridicare „în Calea-Lactee” spre a deveni o stea.