duminică, 24 iunie 2018

Cărțile recent primite din biblioteca mea


1.      „Neolitice”

    Nu ştim niciodată cât de lungă este călătoria noastră prin lume şi nici când şi unde se va termina. Mai ales când ea îți descoperă atâtea „semne” și „elemente de meditație” în această mare trecere prin lume. Cartea de poezie „Neolitice” (editura pim, 2017) a poetului Petrache Plopeanu e o culegere de poeme imnice („imnuri de laudă/celor de neînțeles”) despre adâncitele sensuri ale înălțării omului „de la fereastra lumii până la prima așchie/de după rugă” spre viață.
    Pe măsură ce înaintăm în poezia şi subteranele poemelor lui, întrezărim tot mai limpede cum ficţiunile poetului operează cu fapte probabile: 1) desprinderea omului gânditor de trupul terestru din care a fost zămislit, căci „nenumite îi erau gândurile și pleca uneori/înspre adâncimile/a ceea ce nu fusese niciodată”.  2) primele semne ale iubirii pentru „ceva” neasemuit alături de femeia de lângă el: „se minunau de frumusețea ei împreună/somnul îl cuprindea cu brațele femeii/îl mângâia/ca pe o bucată de lut cuprinsă de jar”. 3) călătoria propriu-zisă în căutarea celor rostuite de El cu un anumit scop pe pământ: „a mers ocolindu-se atunci când se întâlnea/și-și striga de departe/pleacă pleacă de la mine”. 4) înaintând în timp vin și întrebările și odată cu ele omul primordial întrezărește un alt orizont al cunoașterii. 5) Nu în ultimul rând răspândirea învățăturilor strânse: „și-au început să spună/cei care nu erau înțelepți/că lângă ei trăiește cineva în plus/și-i învață cum să privească stelele”. Aceste direcții creatoare, cu toată zestrea semantică în semne și semnificații, strâng într-un univers edenic acel ecou îndepărtat al ridicării omului din „întuneric și lumină/strigăt și șoaptă”, în poeme imnice și cuvinte de laudă măreției sale. Petrache Plopeanu face un salt în timp, într-o altă dimensiune Confesiv şi imaginativ, autorul se impune prin vitalitatea verbului asociat unei fraze în strai nou de substanță poetică.

2. „Gânduri”

    „În ramul lui puternic, copacul meu albastru/Unește cer și mare, văzduhul, lutul sfânt/În frunza-acum căzută așteaptă gândul veșnic/Ce-l cheamă peste timpuri de sus și din adânc” (din Copacul albastru și cartea de versuri „Gânduri” de Liliana Badea, volum apărut la ed. Editgraph, 2017). Aceste versuri dovedesc că poezia e o punte în propria ei existență, pentru o confesiune venită din ființare ca o izbucnire în fața ferestrei inundate de lumină.
     Lumea aceasta oprită „în fiecare strop de ploaie” (din poezia Am văzut), surprinsă cu bucuria „de a trăi odată cu viața, odată cu vecia” e lumea pe care o îndură în captivitatea gândurilor şi simţurilor cu care o încearcă în vis Creatorul Suprem. O carte e o oglindă în care cauţi să ghiceşti fizionomia autorului. Liliana Badea e autoarea peste care a nins cu albastru în poezie. Poezia sa are tangenţe cu pictura, gândul curat „și fără temeri” al poeziei coșbuciene. Te întorci şi priveşti ca dinaintea unui „text în oglindă” a unui gând prins prizonier într-un labirint al anotimpurilor, unde predominantă e toamna și iarna. În poezia Lilianei Badea și visele s-au „spart în cioburi de culori”. Liniștea din poeziile-pastel (De toamnă; Toamnă-n poezie) surprind o lume creată dincolo de imaginație și vis. Şi întotdeauna, în spatele acesteia pâlpâie câte ceva: „Suieră vântul prin ramuri,/Nucul cel falnic se-nclină,/Se zbate perdeaua în geamuri,/Se lasă toamna-n grădină”. În lumea inundată de amintiri se simte cel mai confortabil (vezi: În locul știut de mine; Dantelă veche; Când eram mici n-aveam zăbrele la ferestre; Mi-e dor de pragul casei părintești).  Și îi stârnesc nostalgii în serile atacate doar de concertul unor greieri. Ar fi în stare să-și numească versurile „greieri de noapte” (nu gânduri), apoi să-i pună în sobă și să stea să-i asculte toată noaptea cântând. Avem de-a face cu un lirism blând și o sensibilitate profundă.

3.      „Semnul îngerului”

   Drumul către înzidire al Anei lui Manole, înfăptuit ca pe o „minune” spre întărirea adevăratei credințe, prin volumul „Semnul îngerului” de Iuliana Paloda-Popescu (ed. Rawex Coms, 2015), este parcurs dinspre „bolțile îngerilor” către pământ, într-o nouă cheie psalmică a iubirii cerești. Aici, iubirea e o transgresare temporală și spațială ce presupune o rotunjime de spirit care îi întruchipează condiția poeziei cu credința: „să-mi/descopere sufletul/într-o carte născută din/inima mea, ca un vultur/hoinar plutind peste mări,/peste zări”. Îngerul lasă unele semne, iar poeta caută prin spații corespondențe culturale și de credință de-și „înmoaie pana și scrie poeme de/dragoste și de moarte” prin care pâlpâie lumina care să ne zidească visele și trecerea întru veșnicie „în apa Cerului, unde vedea-vei/cum te legeni, cu flacăra/în palme!...”. Geometria așezării versurilor în forma unor sfere te duc cu gândul la o poezie picturală asemănătoare imaginilor de pe vitralii. Trăirile lirice, întrețesute de acel suflu spre meditația cristică, scrise ca o eliberare, îi aduc cititorului izbăvirea pe care o căutăm cu toții doar în rugăciune. În lacrima lui Iisus, poeta își oglindește privirea și își ascultă inima spre a-și putea atinge „dumnezeiasca întrupare”, ori înălța sufletul ca într-o „candelă aprinsă”. În poezia volumului „cântecul/păsării se aude până/departe”, până simțim și noi cum „plutim spre un alt Cer”. E ca și cum ți-ai încredințat („înainte de-a ne naște”) sufletul în palmele îngerului (vezi poemul „În palmele de înger”), unde simbolistica nașterii și simfonia „singurei iubiri” „ivită din suspinul neputinței”, în câteva versuri cu apetență ludică, îi prilejuiesc cel mai superb jurământ de credință și iubire. Sperând „spre un alt cer”, care să ia locul îndoielii din sufletele noastre, poeta invocă elemente noi în poezie: grăunțele visului; apa iubirii; un cântec nou sub lumina unui alt cer; etc. și îi aduce cititorului un nou cântec menit să pună „peste gura mea/pecetea altui/veac!...” Scopul ei e eternul.

4.      „Rafale de primăvară”

  „Am găsit într-o zi/în sufletul meu/un copil/i-am deschis poarta spre lume”... e credința care prelungește experimentul liric al tinerei poete orădence, Codruța Vancea, în cartea de poezie „Rafale de primăvară” (ed.Brumar, 2018), dar și povestea unei călătorii „dincolo de cuvânt” în galaxia „unde doar vulturii își fac cuib” pentru a se arăta „cum sunt/în soare”. Îndrăzneala ei o putem asocia cunoașterii, inițierii, dorinței de a surprinde agitația zilei, ori transformării destinului. Poemele sale sunt „simfonii de sentimente”, un adolescentin „joc sălbatic sau blând/în ploaie” și de aici o pendulare între lirismul redării și inocența acelor confesiuni ștrengărești: „aș putea să răsar/să mă rotesc după soare/să înfloresc galbenă încă o vară”. Aparent simplistă în rostuirea versurilor, nu lipsesc simbolurile care fac trimitere spre un abisal metafizic al ființei cât și o apetență spre deschidere: „cuvintele se închid într-o/propoziție simplă/care te cheamă să te joci de-a singurătatea” (sau) „ca o salcie culcată pe un mal întunecat/caut undele limpezi/care să-mi poarte brațele până la tine”. Reținută în a-și cânta iubirea cu aripile larg deschise ca „pasărea de foc” („cuibărită-n iarna/limpede a sufletului tău”), poeta e ca o duminică încărcată cu presimțirea zilei ce va urma, când lumea începe să creadă în vis și speranță pentru că are și vise înrămate în privire: „să am ochii umezi în calde ploi/părul să-mi adune miresme de flori”.
   Tristețea, singurătatea, ori „spaima de diferit” a copilei „care se încăpățânează/să nu devină/o figurină” fredonând aceeași melodie, dovedesc că poezia ei e o trecere în altă fire, un țipăt ce se „rostogolește într-o altă lume: „eu le iubesc mult/sunt ale mele.../de parcă îți curge ploaia pe față”. Când plouă, cititorul o poate simți stând la geam și gândind că simbolistica păsării din poezie ține de elevație și năzuința de ridicare „în Calea-Lactee” spre a deveni o stea.


marți, 19 iunie 2018

la ce bun să pleci mai departe



la ce bun să pleci mai departe

au fost mai întâi marile furtuni
deși mult înainte așteptasem eu
în pielea lui Per cel norocos, fericirea
și numai ca pricină de mare tulburare
flăcări roșii dansau sub ochii noștri
niște comori și ele ale unui alt tărâm și poate
singura întâmplare plauzibilă într-o nepăsare de toamnă.
din așa vină am îngenuncheat eu mai târziu
cu viața deja vraiște pe cununa de spini
și în ciuda trecerii anilor mă rugam
să facem lumea după chipul și asemănarea
unui rege sosit să-și omagieze regina
ori de aș fi luat seama
cum își băteau furtunile palma sub licărirea unor fulgere.
dar erai speriată
crezând că sărutul dat
va ajunge în oraș înaintea noastră
ca Vergiliu înaintînd cu spada să-l salute pe Homer
era, ce-i drept și acel labirint de coridoare pustii
și doi ochi adânci și negri ca tăciunele
urmând să-ți pună în brațe norocul
fiindcă la ce bun să pleci mai departe
și să-i vezi pe toți murind ca niște visători.

luni, 18 iunie 2018

Un oaspete de taină la masa de scris


Un oaspete de taină la masa de scris
   (din seria gândurilor răzlețe)


   Aş vrea să fiu, măcar o zi, poetul care să vă spună vouă, ca acel critic (care s-a vrut un vrăjitor străin şi rece), că omul neavând aripi, e totuşi o pasăre, măiastră pasăre, izbândită pasăre, preaaleasă pasăre, printre încremenitele litere, din împărăţia unde te aştept să-mi cânţi toată ziua şi noaptea. Când cineva m-a întrebat cum se naște în mintea unui poet un poem adevărat m-am gândit că poate el s-a născut cu primul gând întrezărit într-un labirint plăsmuit în capul său, când acest gând s-a preschimbat în realitate și a devenit un fapt împlinit. Ca întregul plan de înaintare spre Austria a împăratului Napoleon într-un marș continuu. Marș care a culminat cu biruința de la Austerlitz. Și gândul mi se îndreaptă către prințul Andrei Bolconski (eroul lui Tolstoi din Război și pace), căzut în prima mare bătălie (cea de la Austerlitz) dintre cei trei împărați: al Austriei, al Rusiei și Napoleon Bonaparte. Și să ne amintim cum privea acesta în ochii lui Napoleon (când împăratul vizitase câmpul cu morți și răniți, imediat după bătălie): „privea în ochii lui Napoleon și se gândea la nimicnicia gloriei, la nimicnicia vieții, căreia nimeni nu i-a înțeles rostul, și la nimicnicia încă și mai mare a morții, al cărei sens nimeni din cei ce viețuiesc nu l-a putut înțelege și explica”. După cum nu ne-am putut și noi explica nominalizarea unui poet contemporan pentru premiul Nobel, când literatura română se cutremură ca sub un vulcan sub scrisul unuia ca Marin Preda.
   De când apăru ştirea cu nominalizarea lui Cărtărescu la premiul Nobel „toţi se-nchină, nu mai prididesc cu-nchinatul,/Au făcut scurtă la mână” (după Marin Sorescu). Scuipăm în sân (cum ştim de-n bătrâni) să nu fie de deochi literaturii române, poate va ieşi şi ea, precum Lungu lui Sorescu, să vază, în direct, „în izmene, desculţă”, minunea. Noi n-am prea vrea ca „Minunea” asta să-l întrebe pe Cărtărescu, doar: „Ce mai faci?”. Iar, noi să-l înghiontim, pe la spate: „Şi tu mormolocule, ce i-ai răspuns?”. Noi, acuma, ştim de la Sorescu: „Lungu era om la locul lui”, dar nu-i, bre, ca-n cărţi! Cărtărescu s-a pomenit luat, aşa, pe sus, din nimic... şi, cum toţi se cam uită în gura lui, să le spuie... Da „el ce să le spuie”? Aşa că, vezi mata, cititorule, noi o aşteptăm pe Măria Bălii (critic renumit în „Minunea” soresciană) să se apropie, cu scăunelul ei de acasă, şi să ne spună: „A venit vremea de-apoi, măă, ori ne pocăim, ori”...  va face o altă adeziune Cărtărescu ăsta că, simţim noi, a ajuns, certând poporul prostit deja de la prima adeziune „până aproape de Caracal”. Să fi luat foc una din suburbiile Caracalului? Doar nu era Moscova de pe vremea când rușii îi dăduseră foc fiindcă nu vedeau altă soluție de a-i scoate pe francezii lui Napoleon din capitala lor. Tolstoi povestește magistral acest tablou de parcă s-ar fi aflat în convoiul care îi însoțea pe Rostovi. Să ne reamintim: convoiul Rostovilor poposise în satul Mătișci și de acolo, în urma lor, mult în depărtare se zăreau focurile din Moscova. Moscova ardea din temelii. La Mătișci află Natașa Rostov (fosta logodnică a prințului Andrei – după moartea soției sale Liza se logodiseră), de prezența lui Andrei printre ei. Toți ai casei știau de prezența prințului acolo. Natașa află asta abia într-o seară. Cu o lumânare în mână ea se strecurase prin odăile răniților și ajunse în camera unde zăcea fostul ei logodnic. Scena reîntâlnirii dintre cei doi eroi e zguduitoare: „Era așa cum îl știa; dar culoarea aprinsă a feței, ochii strălucitori ațintiți ca-n extaz asupra ei și, mai ales, gâtul delicat de copil, care apărea de sub gulerul răsfrânt al cămășii, îi dădeau un aer de copil nevinovat, pe care ea nu-l văzuse niciodată la dânsul”. La vederea Natașei, el zâmbi și-i întinse mâna. Era cu Evanghelia la căpătâi. Bocetul închis în făptura Natașei ne amintește de trăirile pe care le-am avut pe vremea când îl citeam pe R.L. Stevenson: „Ehei, Bill, Bill, prin câte am trecut noi doi…”. Şi, apoi, mai spune Stevenson, care ţine să ne fluture sub nas lumânarea ţinută între „deşte” de Diogene, nu numai să ne atragă atenţia, ci şi să ne înspăimânte de-a binelea: „Dacă lucrurile ajung până la spânzurătoare, atunci ştreangul e pentru toţi, auzi?”. Atunci, nu ne rămâne decât să ne închinăm ori de câte ori cineva va mai rupe pâinea în două, cu gestul Mântuitorului nostru, şi va rosti, după un obicei al neamului acesta: „Bogdaproste!”. Luaţi aminte şi la spusele celuilalt confrate, din celălalt capăt al lumii, încercând să ne lămurească, asemenea lui Diogene, adevărata Faţă a Omului, ca în noaptea destăinuirilor, din „Fraţii Karamazov”, dintre stareţul Zosima şi „oaspetele de taină”, Zinovie. Un oaspete de taină, asemănător celui care mi-a spus și mie într-o seară: „Cred că poezia e ceva care se simte. Și dacă nu simțiți poezia, nu vă inspiră dorința de a ști ce s-a întâmplat mai departe, după ce ea a luat sfârșit, atunci autorul ei nu a scris pentru tine și cred că ai trăit degeaba”.




sâmbătă, 16 iunie 2018

Frigul care ne va cuprinde pe toți


Frigul care ne va cuprinde pe toți
   (din seria gândurilor răzlețe)
    
    Poezia, acest „frig” care m-a cuprins în tinerețe și pe mine a însemnat cât jurământul sincer rostit de Magwitch (zis Provis) din „Marile speranţe”: „Dacă moartea se ascunde în sperietoare, atâta pagubă, n-are decât să iasă la lumină ca s-o înfrunt, şi atunci o să cred în moarte, dar înainte, nu!". Poetul care va fi destinat să îmbrace „haina roasă în spate” a poeziei, doar cu „pumnii înfipți în buzunare”, cum spunea A. Rimbaud, cu un şoim pe umăr va intra în cetate, dacă va mai intra, cineva, în poezia românească, după Nichita. Iar noi îi vom auzi, stârnite din pliscul acestei formidabile păsări, injuriile: „Du-te dracului... du-te dracului de prost”. Să nu mi se spună mie, acuma, că poetul nominalizat la acel podium „se face că n-aude nimica”. Acum nu contează, în viaţă, decât un singur amănunt: „să înveţi să pierzi”, cum spunea Cioran. Veşnicia se atinge numai prin voia lui Dumnezeu. Sufletele noastre au fost create dinainte de a ne naşte. Avem ceva în plus de zis? Dacă nu o spui la timp, mai bine alege tăcerea, spunea bunicul, căutând să zidească, în mine, cuvintele Marelui Temut. „Noi doar le dăm lumină. Trăsnetul care le va rostogoli, e cu totul altceva”, îmi dădea el de înţeles. Cei care caută peste tot misterul, încă n-au pătruns cuvintele până în esenţa lucrurilor. Soarele cunoaşterii e de abia la începuturile înţelegerii noastre. Pierzând legătura cu această înţelegere, pierdem şi - ceea ce Homer numea - „Patima care-i mai dulce ca mierea” şi se strecoară în pieptul Omului şi „creşte ca fumul”. Închipuirile, Doamne, au risipit atâtea amnare şi cremene în a face lumină în acest „întuneric” al vremurilor, încât nici păpuşarul ori privighetorile – „prea veghetorele” – scenei libere şi cerului, de la Shakespeare până la Ionesco, nu-mi ştiu a pune, dinainte, alt cântar cu care îi vom analiza lui Irod, straiele, cu care Salomeea punea pecete pe buzele poeţilor, în încercarea lor, stupidă, de a o demasca. Poezia e ca acel pisc de munte, pe care-l descoperi de jos, de la baza muntelui și odată urcat în vârf nu mai zărești decât măreția cerului de deasupra. Și deja te simți singur sub cer. De pe Acropole (aflat în Grecia), mă uimise stânca aceea crescută din senin, în mijlocul Atenei, numită Lyicabettus. În Iliada, C.13, v.132-135, Homer amintea câte ceva, despre această ispravă a zeiţei Atena. Nu-mi venea să cred ochilor. Vorba lui Sorescu: „La început m-am dus acolo/ca simplu nudist privitor de rând/Şi priveam aşa într-o doară „dincolo”. Nu e de mirare, că Marin Sorescu este unul dintre cei mai citiţi şi înţeleşi poeţi, astăzi. Poetul împărţea corăbiile, cu care se naviga în poezie, distribuind iluziile necesare solicitanţilor. Astăzi, cineva crede (după mintea lui) că va împărţi premiile Nobel, ca pe nişte pomeni, unora şi altora. Cortina cu care ni se dezvăluie, nouă, un Cărtărescu, plăsmuit în apa tulburată de critica vremurilor dominate de diavol, pare a fi trasă de mâna nebunului, strecurat de Shakespeare în sonete, şi căruia Sorescu îi împrumută vorbele, ferecându-le în geamantanul vărului său.

vineri, 15 iunie 2018

De când s-a prăbușit noaptea aia





De când s-a prăbușit noaptea aia

ah! câtă tăcere am tot cheltuit
să mă eliberez de nebunia unui plâns al păsărilor
undeva la marginea unei mări
unde fiecare a jurat că va fi un rege bun,
bun de tot pentru a doua venire a frumoasei Annabel Lee
în poemul promis de amândoi ca o lacrimă de aur.
dar strig și se prăbușește un fel de frig
în marea aceea de singurătate;
ți-aș povesti toate astea
dar e o noapte prea lungă și veche de-atunci
și s-au aprins deja câteva felinare pe cer -
se mai aude cum scrîșnește un tren în oraș
și cineva plânge pe șine
cu niște păsări uriașe deasupra
cât să-i alunge spaima
ori teama că se târăște de mult,
poate de pe vremea când ai încuiat ploile în seif
și s-a prăbușit noaptea aia
cu toți vinovații.
și de-ar fi fost doar un vis
pe zi ce trece
privirea îmi rămâne fixată pe magazinul cu păpuși
atunci când bate vântul și tu spui câte ceva
iar un gând hain îmi îmbracă haina
și iese în lume.

miercuri, 13 iunie 2018

Printre umbre de perdele




Printre umbre de perdele

Se spune... cu luna la sfadă
De voi sta, tu vei ști negreșit
Cum noaptea întreagă pe stradă,
Tu la geam să apari am pândit.

Iar brațul unor plopi, până-n nori
Îmi sălta disperarea ce-i drept
Și mă crezi când spuneam deseori,
Cât viscol înfruntam eu în piept.

Că într-adins, iată cum vântul
Printre umbre ițite în plus
Spre stele-mi suia mie gândul
Și dorul ce urca cât mai sus.

Cu-o spaimă vastă, desigur
Ce inimii mai poate să-ți dea
Gândul împietrit că ești singur
Și veghezi într-un colț de perdea.

 

marți, 12 iunie 2018

Ruga unui dac


Ruga unui dac
    (o voce din popor)

Doamne 'ntoarce-te cu fața
Și înspre poporul meu
De-a ajuns precum o fiară
Ca cei ce l-au vrut ateu.
Doar ți-am construit biserici
Să ne pui iertarea-n gură.
Când a plămădit satana,
Într-un neam atâta ură?
Și fă Doamne o minune
Ca la cei parlamentari
Să le dai și-un dram de minte
Când se văd toți pe cai mari.
La TV în cele show-uri
Nu vezi un gest mai urât
Când în loc de dialoguri
Vin să-ți vâre gheara-n gât.
Mulți aduși la împăcare
Nu bat palma ca și frați
Ci clocesc otrava-n barbă
Mârâind printre scuipați.
Doamne! Și mai dă poruncă
Mâna celor prinși drept hoți
Și dintâi aruncă piatra,
Să le cadă ca la morți.
Să știi! Mica rugăminte
Nu e, Doamne, pentru mine
Vreau pentru copiii noștri
Cândva, să le fie bine.

vineri, 8 iunie 2018

Pe peronul criticii


Pe peronul criticii  
     (confesiunea unui romantic)
  
    La începuturile scrierilor mele, când am hotărât să mă aplec deasupra colii albe, la masa de scris, pentru a învinge teama că voi fi arătat pe stradă, cu degetul, de prietenii care m-ar fi citit din curiozitate, mi-am zis că va trebui să stau cât mai ascuns și o vreme chiar am stat cât mai ascuns. În fiecare dintre ei vedeam un critic ce sta la rându-i ascuns la adăpostul unei perdele de marmură prin care i se zărește doar umbra surâsului. Credeam ca și Fănuș Neagu că aceștia fac parte dintre puținii oameni cărora uneltele scrisului li se ascut singure și dimineața ei trebuie să le taie cu cuțitul ghearele crescute peste noapte. Apoi am înțeles de la Cehov că ei seamănă cu tăunii care nu lasă caii să are. Și am continuat să visez la ale mele, fiindcă „cei care visează ziua cunosc multe lucruri, care le scapă celor ce visează noaptea”, cum spunea E.A.Poe. Și multă vreme m-am rugat, deasupra colii albe, să scriu ceva cu care critica să nu mă judece lângă eșafod. Nu s-a crezut, multă vreme, că scrisul e singura formă a rugăciunii nerostite, dar cei care ştiu să vadă, văd pretutindeni (după Kafka); numai că semnele unei atotputernice Înţelepciuni (după cum ne şi spunea) nu prea se mai văd astăzi. Ori nu știm a le decripta pe moment: „Nu ştiu, semnele-s ciudate, vreau să aflu tâlcul lor”, cum sună un vers a lui  E. A. Poe. Şi de atunci încoace, cam toţi credem că mergem spre un Eldorado-n zare! Şi lumea ne citeşte... şi ţâţâie din buze ca eroul lui Ilya Ehrenburg: „Păi, una e să-l rabzi pe dracul şi alta să-l slujeşti nu de frică, ci din convingere”. Atunci, vin şi eu să vă întreb: avea sau nu avea dreptate Diogene, să caute ziua-n amiaza mare cu felinarul, omul? Vorbesc aici, de ochiul critic al înțeleptului antic. Despre această meteahnă a criticilor, Fănuş Neagu sublinia sublim: „Meseria criticilor e să-şi dea cu părerea şi să ne acuze pe noi...”; iar noi, atunci când se va întâmpla asta, vom fi deja bătrâni (vorba lui Tolstoi), iar trenul spre Ianska Poliana va întârzia la peronul în care deja ne-am făcut geamantanele, fiindcă, pe undeva – nu se va şti în literatură de ce ? – s-a şi pus bariera şi de aceea întârzie până şi trenul. După prima poezie, îngândurat ca Lopahin (cel care avea și motive să fie îngrijorat de întârzierea trenului), mai că-l vedeam pe stimabilul critic învârtind în furculiță versurile și minunându-se că „drăcia” din farfuria sa nu cântă. Iar versul, mi-am zis, nu-i decât o fiinţă, care, alunecând pe linia ferată, a ritmului și a rimelor, pare uimită că povara asta de a întrupa poezii, s-a decis undeva mai sus, nicicum pe pământ, adică în labirintul tainelor. Atunci să rămână o taină mi-am zis. Tainele poeziei, nu-i așa? Acel labirint de cuvinte, în care se întrevăd: măreţia, nimicul, văzutele şi nevăzutele, spaima şi uimirea, îndoiala, învierea şi măreţia acesteia, visul şi nemurirea clipei, ura şi iertarea, moartea cu subteranele ei, încercarea şi pasul înapoi, spada ruptă a zădărniciei şi cântecul învinsului, marea iluzie pe care ne-o facem despre noi înşine, firescul dar şi ciudăţeniile lui… pentru că toate astea sunt câmpuri de forţă. Și, cailor, celor plecați la drum să are ogorul (cum spunea Cehov) le-am scris un îndemn de a nu se lăsa alungați de acești tăuni care se cred adunând miere de pe un câmp gata înflorit, ori stau adunați ciorchine precum stau ciorile din vârful plopului uscat, în curtea bisericii.  Că dacă le-ar da prin cap să bea din apa stâncii unde se cațără poetul, ar vorbi ca el şi ar vâna cu arcul.
    Apoi am înțeles că poetul își înscenează moartea prin cuvinte, nesocotind sfatul lui Dedal, de a nu se apropia prea mult de soare. Și pentru asta e nevoie de critic, singurul care va arunca găleata din lanț, în fântână, după apa vie ce trebuia să-l urce în tramvaiul ce-l purta și pe Gavrilescu lui M. Eliade (din: La țigănci), spre poarta de întoarcere a timpului. Așa că mi-am luat geamantanul și m-am înființat și eu pe peronul întârziat al criticii. Fiindcă: „Toți visăm... Așa începe. Ca într-un vis!”


miercuri, 6 iunie 2018

Ca două păsări




Ca două păsări

Era într-o toamnă... foșnete de plopi
Te-nrămau sub bolta umerilor goi
Din senin pe stradă căzu primii stropi
Apoi ploaia rece ne-a prins și pe noi.

De ne-am trezit dintr-odată nesiguri
Că o să fie cum e ploaia pe mări
Ce ne găsise pe țărm tot mai singuri
Ca două păsări ce ezită-n chemări.

Și tu cred că spuneai: să fie un val,
Ori depărtarea cu ecou între stânci!
Dar despre karma zilei fără egal
Chiar cine să mai ia aminte pe-atunci?

A naibii toamnă, cum părea un vifor
Ori niște șoimi ce îți zburau din priviri
Că prea te-a luat și te-a dus într-un nor
Iar pe mine doar răscolind amintiri.


luni, 4 iunie 2018

Despre călăreții plecați la drum





Despre călăreții plecați la drum

la un moment dat știu că va veni cineva
și acela va fi și semn de stea căzătoare
așa că fiecare își va spune parola
și va arde ca o lumânare pusă în palma mortului
apoi vor veni cei numiți să pună și întrebări
despre călăreții plecați la drum să numere stelele
și puii risipiți deasupra Carului Mare
e mare îmbulzeală, știu cum ai să spui,
că nu mă vor ierta, ori un apropiat al ninsorilor
va privi cerul și ne va jura, mințind până și astrele
și despre cititul în stele se va naște un fel de mirare
ca un fel de călăreț intrând în pădure
și despre care se va spune că aștepta
să trimită un glonț de argint peste pădurea aceea
o vreme am trăit și eu frica aceasta
că o să mai ningă
știu că ai mai spus
acum, când plouă stau la geam incediind poeme
ca duminica să înceapă cu un vis peste fulgere
când în urmă unii ne grăbeau sfârșitul
cu ajutorul pumnalului sau al otrăvii
dar oamenii buni erau la două suliți de mine
și dacă ai înțeles bine
în puținătatea de fapte nu m-am găsit
doar în arșița iubirii
unde e atâta viscol
cât să învelească sufletul într-o haină
și nici un adăpost.

duminică, 3 iunie 2018

Prea puțin cer


Prea puțin cer

Uneori mă întreb dacă drumul în ploaie
peste care s-au boltit privirile mele îmbeznate
ca mâna unui orb va rămâne întinsă,
ori de ce nu?
n-ar semăna cu amintirea convoaielor trase de caii stepelor
și despre care îmi spuneai
că bolnav de dansuri străine
n-am făcut nimic să împiedic vânturile în tornadă
dând la o parte frunzele și țărâna
peste care au trecut femeile care s-au risipit
și nici eu n-am știut să împiedic asta,
deși ți-am spus:
când voi avea corabia mea
și vântul va bate în pânze
nu după aur voi merge în lume spre marile ploi
și nici taina pentru care mă voi scufunda în mare
într-o lume de frig a bureților din adâncuri
de îmi beau, iată, sufletul
și nici povestea până la capăt,
acele gânduri care n-au ajuns să fie faptă
despre nesfârșita ta frumusețe în lume
precum am mai spus,
e prea puțin cer
ca din tot ce se oferă simțirii
când mă dau pe tipsie muritorilor
nu vei afla.