duminică, 24 martie 2019

Necunoscuta (8)


8.
           În mașină, pe drumul spre Atena, Vanghelis începu să mă privească stăruitor. Bănuiam că îl frământa ce i-am povestit. Poate se gândea și el la femeia aceea necunoscută, care trăgea foarte speriată de copil și la tot calvarul acelor oameni căutând scăpare spre văgăunile carierei de piatră.
            -E trist să vezi oamenii, în momentele lor de slăbiciune, mânați din urmă de grozăvia unei armate, darmite o femeie cu copilul ei fugind din calea pericolului, doborâtă de efort și de teamă, iar tu, aflat la doi pași, să nu-i poți ajuta cu nimic! Bine că a fost doar un vis! trase concluzia însoțitorul meu.           
      Și nu ne-am mai spus nimic o vreme. Cred că mă concentram și asupra visului meu ciudat de acasă. Cu o seară înainte de a pleca, în drum spre Atena, am avut un astfel de vis. Sunau clopote pretutindeni. Sunau potcoave. Şi cai. Ţara era-n primejdie mare, ca în poveştile bunicului, care îmi spunea cum a curs, precum marele fluviu, oastea ţării lângă apa Dunării… Mărturie îi erau câmpia şi floarea-soarelui înălţând capul, şi lanul de rapiţă zărit din căruța cu care pornisem la drum să vedem locurile unde îi pierise unul din feciorii plecați la război. Mai mult de atât, roata morii lângă care am pus noi ştergarul şi pâinea cât un soare scăpătat dintr-o baniţă sau cât lasă umbră copacul... Atunci când bunicul îmi spunea toatea astea, mă purta pe tărâmuri pe care n-aș fi vrut să le cunosc. Mă simțeam precum acel erou, Gelu, din poezia poetului nostru popular: „Că-s vii, când e vorba de țară,/Și morții-n morminte!”
      Și fiindcă eram pe pământul de legende al Greciei, mi-am amintit că sosirea lui Ulise în Ithaca nu s-a făcut defel cu trâmbiţe şi surle. Câmpia tăcută pe care a căzut de pe cal, pe marginea apei, eroul nostru, pe de o parte, şi marea care sparge stâncile pe care se înalţă semeaţă cetatea Greciei antice înainte de a pleca Agamemnon la războiul cu Troia, pe de altă parte, își cântă mereu, înfrățite, durerea din glasul bunicului, când povestea cum îi căzuse unul din feciori, atunci. Ca și în glasul cântărețului acela, Demodoc, din odiseea eroului ce a construit calul de lemn la sfârşitul războiului troian, îmi spuneam. Întreaga literatură deplânge soarta eroilor noştri.
A venit însă vremea întrebărilor și a semnelor care trebuiau căutate peste tot. Părăsisem cam de o jumătate de oră clădirea Centrului de Informații a Populației din capitala Greciei şi acum mergeam pe străzile oraşului, ghidat doar de flerul lui Vanghelis. Nu vedeam nimic în jurul meu, dar nici nu-mi puteam da seama dacă trecusem de biserică, cea de-a doua biserică de pe strada ce ne fusese indicată și după care trebuia să fie clădirea orfelinatului.
      Așezământul precizat de doamna Oteea ca fiind adresa de unde plecase definitiv Iriana fusese de curând renovat și reorganizat după metode noi, perfecționate. Atât portarul de la intrare, cât și doamna de la Relații cu publicul, căreia i-am întins prin gemulețul deschis un buchet cu flori, ne-au îndrumat către un colț al curții, unde exista o clădire asemenea unui hangar. Acolo se afla bucătăria, de unde, pe ușa dinspre grădina orfelinatului, puteam urca la etajul la care se găsea biroul doamnei directoare. Vanghelis îmi spusese dinainte cum vom proceda: el va purta discuția firească, iar întrebările suplimentare trebuia să le scriu, atunci când urma să intervin, pe o coală de hârtie și, când va fi cazul, să-mi notez și cele traduse de el.
      Când am intrat în birou, atenția mi-a fost atrasă de pendula din perete, ce arăta ora 15,30 fix și de o doamnă în vârstă, aflată în picioare, care tocmai terminase, până la sosirea noastră, ce avusese de spus. Ne-a făcut loc să trecem și, după ce Vanghelis a rostit câteva vorbe, ne-a făcut semn să ne aşezăm. Ea a rămas în picioare, așteptând ca doamna de la birou să-i spună ce are de făcut. Vanghelis se adresă celor două femei, aruncând priviri când în stânga, când în dreapta. Acolo, în biroul directoarei, conform celor traduse de Vanghelis, făcusem cunoştinţă cu șefa corpului administrativ al orfelinatului „în carne şi oase”, prezentată, dacă am reținut bine, sub numele ciudat de Kyria Lagoudakis. Am aflat mai târziu că nu acesta îi era numele ci, în semn de recunoștință pentru blândețea sa, mai toți îi spuneau „doamna Iepuraș”. Din cauza timidităţii mele din timpul prezentărilor, nu l-am reținut decât pe acesta.
      Șefa instituției era îmbrăcată într-un costum negru (fapt ce nu avea cum să treacă neobservat, întrucât rar erau oameni care să folosească, în acel început de vară, astfel de haine) şi vorbea rar, lăsând uneori dinadins fraza neterminată. Se voia, mai exact, una din acele femei care, deşi sunt conştiente că nu au un spirit de observaţie prea dezvoltat, ştiu că lucrurile pot fi descoperite, puţin câte puţin, prin întrebări scurte, precise, reuşind, de cele mai multe, prin tot soiul de interpretări şi subînţelesuri, să te atragă într-o discuție care să lămurească rostul sosirii tale acolo.
            -Îl are la dumnealui! l-am auzit la un moment dat pe Vanghelis, arătând către mine.
      Înțelesesem deja că era vorba despre medalionul găsit în cutia cu amintiri, acasă la doamna Oteea, ce reprezenta o jumătate de drahmă de pe vremea generalului Karaiskakis, acest obiect constituind și motivul deplasării noastre în capitala Greciei. Am scos medalionul și l-am pus pe birou, după care i-am mulțumit din tot sufletul, fiindcă era frumos din partea dumneaei că-și dădea atâta osteneală cu niște străini ca noi. La vederea medalionului, șefa corpului administrativ scoase un suspin adânc. Din conversația care urmă, am înțeles că își amintea de acel moment petrecut cu aproximativ cincisprezece ani în urmă, când o familie cu numele Salikratis o înfiase pe copila de numai șase ani, despre care amintise însoțitorul meu. Chiar ea îi pusese la dispoziție cutia de lemn cu acele obiecte aduse odată cu fetița la orfelinat, prin 1973-1974, de un ofițer de marină. Ni-l descrise ca fiind un bărbat cu trup atletic, cu umerii pătrați și o bărbuță ceva mai creață, ce îi umbrea bărbia. Un alt amănunt? O, da! Tunica descheiată la gât lăsa să se vadă un piept plin de mușchi și păr, și da, era sigură pe ce afirma!
            -Nu-mi amintesc dacă atunci ni s-a spus că străinul care a adus fetița era ofițer de marină sau dacă acest amănunt a rămas întâmplător în imaginația noastră! se scuză doamna directoare.
            -Ba chiar așa e, doamnă! Țin minte că eu am luat declarația dumnealui și v-am citit-o. Ofițer de marină era, rețin bine, așa scrisese! Un soldat, ne-a zis el, găsise fetița sub dărâmăturile unei case. Mama ei o acoperise cu propriul trup, ca să o apere de bucățile de moloz care zburau prin aer. Știți, la noi tocmai avuseseră loc revoltele de la Politehnica Atena, de pe vremea generalului Dimitrios Ioannidis. Femeia aceea, Katerina, mama fetiței, a fost îngropată în spatele bisericuței din Kifisia, așa am citit în declarație. Nu știm mai multe, întrucât nimeni nu a venit mai apoi să se intereseze de copilă. Nu e nicio imaginație aici!  
Și cum doamnele se uitau una la alta, un pic încurcate – se vedea pe fața lor – Vanghelis explică pe scurt motivul acestor investigații.
            -Și așa – îmi aruncă doamna aflată la birou o privire lungă, plină de duioșie – va să zică scrii ceva, o poveste?
      Înțelegeam perfect ce mi se spunea. Am început să-mi exprim ideile în engleză, scurt, scurt de tot, în speranța că mă va înțelege:
            -Da, scriu o mică povestire. Adică, mai exact, nu scriu încă, ci mă pregătesc să strâng date pentru materialul meu. Povestirea se vrea una lămuritoare pentru soarta Irianei, ca să o scoată din depresia în care a căzut, să o aducă la realitate, am mai spus. Milate aglika? (Vorbiți engleza?) Speram să mi se răspundă afirmativ și să vorbesc în continuare despre subiectul care mă preocupa. Cum pe fața ei expresivă, destul de frumoasă, se citea o mare nedumerire, fapt pentru care ceru din nou ajutorul însoțitorului meu, am înțeles că nu pricepuse nimic din vorbele mele. Întinsei hârtia cu întrebările la care așteptam răspuns, după care Vanghelis îmi traduse ce spusese mai înainte doamna administrator: „Nu o adusese mama Irianei la orfelinat? Cine era ofițerul acela? De ce o adusese aici? Mai are și altceva din amintirile fetei, ceva care să nu fi fost predat familiei adoptive?” În timp ce doamna Kyria Lagoudakis răspundea la întrebări, mi-am aruncat privirea de-a lungul străzii, prin fereastra întredeschisă.
      Tocmai plouase mărunt şi pe asfalt se aşternuse o pânză subţire de apă. Fusese una din acele ploi repezi de vară care limpezise cerul, înviorase natura şi pusese în mişcare trecătorii. De acolo, de la fereastră, întinderile oraşului se pierdeau în albastrul cerului, până pe culmi de munte. Asta îmi aminti cum se zărise, de la geamul din Platamonas, silueta mlădie şi înaltă a Irianei, cu trăsături extrem de fine şi ochi negri de nepătruns, în ziua când o descoperisem prima oară sub perdeaua pinilor crescuți până spre înălțimi. Mai mult decât chipul cred că mă tulburase profilul palid, calm şi aerul misterios ce îi învăluia faţa. Imediat ce termină discuția, Vanghelis îmi traduse aproape tot. Ceea ce aflase de la doamna administrator mă puse și mai mult în încurcătură.
      Kyria nu-şi mai amintea pe moment numele străinului ce o adusese pe fetiță la orfelinat, dar după ce discută între patru ochi cu directoarea, ne mărturisi că, în urmă cu două luni, venise un tânăr care le pusese aceeași întrebare și, după ce căutase în arhivă, dăduse peste dosarul fetei. În el găsise notat, pe declarația dată, numele ofițerului de marină.
            -Puteți să ne spuneți care este numele tânărului? o întrebă Vanghelis pe Kirya Lagoudakis.
            -Nikos Pariositis…
      La auzul acestui nume am tresărit și, spre surprinderea celor două doamne, am sărit ca un arc în picioare. Am deschis gura să spun ceva, dar n-am reușit decât un mormăit ce arăta mai degrabă a mirare. Am clipit din ochi câteva secunde, în vreme ce îmi frecam uşor mâinile:
-Când a fost pe aici? Cum arăta tânărul? Puteți să mi-l descrieți? Și îl rugai pe Vanghelis să-mi traducă întrebările.
      Doamna Kyria primi întrebările puse de însoțitorul meu cu foarte multă liniște și-l întrebă, la rândul său, dacă nu cumva fusese ceva în relatarea ei care mă neliniștea. M-am temut ca, prin gestul meu imprevizibil, să nu se închidă în ea și să refuze în continuare dialogul, așa că i-am răspuns cu un mic surâs și m-am așezat la loc, pe scaun. I-am explicat că-l cunoșteam pe Nikos și că acesta nu era altul decât iubitul Irianei.
-Ei, mă gândeam la una ca asta, dar din păcate a negat așa ceva și n-a stat de vorbă prea mult, să-l putem cunoaşte ca lumea. M-am dus doar în arhivă, unde am găsit dosarul, mi-am notat numele ofițerului pe o foaie și i l-am dat. Mi-a mulțumit și de atunci nu l-am mai văzut.  
      Doamna Kyria îşi mai amintea că-l urmărise de la poarta orfelinatului mergând îngândurat pe străzile oraşului, dar cu un zâmbet care nu părea să fie al unei persoane răuvoitoare. Femeia reținuse o singură frază la plecarea lui: „Îl voi căuta pe acest ofițer, vă promit eu, chiar de-ar fi să mă îmbarc pe o navă și să ajung la marginea pământului!”
            -I-ați mai dat și alte amănunte?
            -Nu, nimic altceva!
            -Putem să vedem și noi dosarul acela? am rugat-o insistent.
      În tot timpul discuţiei avute cu Kyria Lagoudakis, directoarea orfelinatului nu-şi luase ochii de la noi, iar eu simţeam că lunec tot mai adânc în scaunul pluşat de lângă acel birou, de parcă aș fi vrut să dispar după colţul tablierului de lemn. Pe faţă mi se citea o nelinişte teribilă, în timp ce Vanghelis, care se făcea că nu bagă de seamă acest amănunt, se uita la mine zâmbind imperceptibil, iar când şi când îşi ducea degetul arătător în dreptul tâmplei.
            -Norocul nostru este că am aflat printre primii de existenţa acestui dosar și sperăm că ni-l puteți arăta! se lumină la față Vanghelis.
- Da... da! Dar mă tem că v-am reţinut prea mult. Îl văd pe dânsul un pic cam grăbit. Deh, graba asta a tinerilor, ce ştim noi? Apoi se adresă administratoarei orfelinatului:
-Poți să ni-l aduci, doamna Kyria?
      În scurt timp, ni se puse dinainte dosarul și mi-am notat numele ofițerului: Nikolau Mavridis. Printre foile îngălbenite, privirea îmi căzu pe fotografia unei tinere femei stând pe un scaun înalt dinaintea aparatului de fotografiat, cu o fetiță cam de doi ani în brațe și ținând de mână un băiețel blond, cu părul buclat, aflat în picioare lângă ea. Am întors poza și am descifrat ce scria pe spatele ei: „Brena împreună cu Georgios și Iriana. Kifisia, 1972”. Am înțeles că oricât dorisem să văd orfelinatul unde își petrecuse Iriana patru ani din viață, oricât de mult mă gândisem și mă pregătisem pentru evenimentul acesta, nu cred că îmi închipuisem, măcar un moment, că întâlnirea cu fotografia aceasta avea să mă impresioneze atât de puternic. Vanghelis observă că se petrecea cu mine ceva deosebit: privirea aceea strălucitoare la vederea femeii cu cei doi copii, pe care o afișam fără să vreau, însemna că treceam prntr-o mare tensiune de spirit.
      M-am uitat la doamna Kyria cu o căutătură provocatoare, a cărei semnificație speram că o va înțelege. Îmi doream să am acea fotografie și am cerut o copie a ei, dacă era posibil. Cred că am avut pentru prima oară un sentiment de necaz, aproape de furie, la gândul că doamnele de față nu-mi vor înțelege rugămintea. Mi s-a spus însă că poza trebuia să ajungă în cutia cu amintiri a fetiței, dar în ziua adoptării de către familia Salikratis uitaseră de ea. Așa că, prin mine, doamna directoare era încredințată că aceasta va ajunge la Iriana.
      Am mulțumit cerului și îngerilor care îmi fuseseră aproape și am pus fotografia și hârtia cu numele ofițerului în buzunarul de la haină, apoi mi-am luat de pe birou jumătatea de drahmă transformată în medalion, iar gândurile mi-au fugit în altă parte. N-am reuşit să-mi amintesc mai mult din tot ce s-a spus în după-amiaza aceea şi asta nu pentru că nu aș fi fost în stare să mai fac un efort în plus, ci pur şi simplu, mintea îmi zbura la altceva în acele clipe. Împreună cu Vanghelis, le-am mulțumit respectuos, iar directoarea ne-a strâns mâinile cu căldură. Doamna Kyria se grăbise să ne-o întindă pe a sa mai mult ca pe un gest de complezenţă, decât în semn binevoitor, de recunoştinţă pentru discuţia purtată.
      Odată ajunși în oraș, i-am mulțumit cerului pentru toate informațiile scoase în cale. Trecătorii şi larma motocicletelor, a autovehicolelor ce dădeau rateuri pe eşapament la fiecare intersecţie, începură ușor-ușor să ne înghită, împreună cu gândurile noastre. Amintirea acelei întâmplări dispăru odată cu zgomotul pe care două fetiţe îmbrăcate în rochiţe sumare şi cu picioarele goale îl făcură, ieşind val-vârtej dintr-o curte, atunci când în urma lor, stăpâna ameninţătoare şi trufaşă, răstignită în dosul porţilor mari din lemn, agita o coadă de mătură cu un ciont uzat, răzleţ ca o coadă de curcan. N-am auzit ce le-a strigat această apariţie bizară celor două sărmane fetiţe. Mă gândeam la cei doi copii ai Brenei: fetița din brațe trebuia să fi fost Iriana când era micuță, dar băiețelul acela blond? Ce se întâmplase cu el?
      Și apoi Kifisia, altă grijă (Vanghelis îmi spusese că era un mic orășel de munte, aflat în apropierea Atenei), trebuia să ne fie următoarea țintă. Citisem pe o inscripţie, undeva, că Plutarh (moralist şi scriitor al antichităţii) fusese şi preot, o vreme, la Templul lui Apollo, din Delfi. Plutarh se născuse în Cheroneea, undeva prin apropiere. De la el am reţinut că nu e rău să chemi, la ananghie, norocul în ajutor, dar nu-i de ajuns, fiindcă trebuie să mai dai şi din mâini. Era bine să rețin asta. De altfel, îmi amintisem numele străzii și numărul casei de unde fusese ridicată fetița de către ofițerul Mavridis. Dar deocamdată ținta noastră era Muzeul de Arheologie. Am reţinut doar că Vanghelis mă îndruma acum, precis, către muzeu. În scurt timp mă aflam exact în dreptul acestuia.
      Vanghelis descărcă pachetele și-mi făcu semn că, după știința lui, avea să termine cât mai repede aici. Mă așezai pe o bancă din micul părculeț și așteptai. Între timp, scosei fotografia și mai privii o dată la femeia care poza alături de cei doi copii. Citii în ochii femeii multă recunoștință și dragoste. Nu măreţia Creatorului, ci măreţia Creaţiei ne aşază alături de zeii pe care i-am venerat toată viaţa! Dar pentru asta trebuie să trudim din greu la foalele încinse ale focului unde s-au tot pregătit, pe nicovala timpului, cuvintele. Nietzsche scria, în „Dincolo de bine şi de rău”, o frază (după umila mea părere, sugestivă): „Trebuie să părăseşti viaţa ta, cum o făcuse Ulise părăsind-o pe Nausicaa!”, dar câţi vor înţelege cât era acolo recunoştinţă şi cât era dragoste? Observai în măslinii din parcul muzeului câteva fructe, uscate şi negre la culoare. Nu mai văzusem, până acum, decât acel fruct al măslinului, de mărimea unei „prunişoare” de pe la noi când musca şi viespea le aplică primele înţepături nimicitoare. Crezusem, până acum, că acea culoare neagră a măslinelor era doar efectul unor prelucrări chimice ori poate mă înşelam. Mă uitai la cei din poză și mi se închiseră ochii. Înțelesei că de vină era oboseala drumului făcut până aici. În ochii mei parcă pâlpâia o lumânare gata să se stingă.

     În ziua aceea, Brena și Katerina vorbiră până târziu de boli și de leacuri, de cât de grea e viața... Brenei i se citea în ochi teama. Privea mai tot timpul de-a lungul străzii, de parcă ar fi fost cineva pe urmele ei. Venise cu fetița în brațe la mătușă-sa, spunând că n-are cu cine lăsa copila, întrucât va trebui să plece cu Georgios la Atena, la spital. De două zile i se făcuse tot mai rău băiatului. Katerina fusese de acord să aibă grijă de fetiță câteva zile, dar se arătă îngrijorată că Brena umbla de una singură cu ea pe străzi și poate că ar fi fost mai indicat să-l fi luat și pe Georgios, nu să-l lase singur prin vecini. „Nu vezi ce nebunie e în oraș?” îi spusese. Brena auzise niște zvonuri cum că, în Kifisia, forțele revoluționare se pregăteau să blocheze drumul dinspre Avlona, dar poate că erau doar zvonuri. Auzise și despre o mobilizare a muncitorilor de la carierele de piatră, pentru a încerca să oprească înaintarea trupelor armate ale generalului Ioannidis pornite către Atena. „Toată noaptea a fost o zăpăceală nemaipomenită – întări Katerina cele afirmate – focuri de armă trase la întâmplare, strigăte, agitație, zgomote, nimeni n-avea curajul să iasă pe stradă, iar cei care căutau să fugă în munți nu reușiseră să se strecoare cu tot calabalâcul, din cauza camioanelor răsturnate de-a curmezișul drumului”. Brena spusese că ea nu știa nimic din toate astea, iar în cartierul ei încă nu se alarmase lumea, că pe Georgios îl lăsase în grija unei prietene de lângă casă și de aceea venise doar cu Iriana. „Dar Kostantinos, el unde este?” întrebase mătușă-sa. Brena spusese ceva foarte precipitat, din care nu se înțelegea decât că nu mai știa nimic despre soțul ei, de câteva zile. Apoi își luase rămas-bun. Katerina o urmări cum se strecura pe lângă case lipindu-se de ziduri, umblând mai mult pe sub streșini. „Ce-o fi cu Brena? De cine se ascunde?” se întrebase. Dar după ce femeia dispăru în întunericul care începuse a se lăsa, aprinse o lumânare și se pregăti să facă așternutul fetiței.

            -Ce s-a întâmplat? auzii o voce străină în dreptul meu.
      Omul se opri în loc, privind în urmă la însoțitorul ce bătu nervos din palme, după care se învârti câteva minute în jurul pachetelor lăsate jos. Căzătura acestora pe caldarâm mă trezi dintr-un vis greu.
            -Să nu-mi spui că au uitat de oseminte? se miră prima voce.
            -Cred c-am înțeles, zise celălalt. Au încurcat pachetele cu ale lor. Hai cu ele înapoi!
      M-am uitat cum le-au ridicat și au pornit împreună în direcția porților din fier forjat de la intrarea în muzeu. Mi-a părut rău că mă treziseră tocmai când o și vedeam pe mătuşa Katerina cum lua fetița în brațe, o sălta pe genunchi, îi săruta obrazul fraged și îi murmura la ureche un început de cântec de leagăn. Femeia părea îngrijorată. În sufletul fetiței cred că se luptau gânduri, sentimente, iar în privirile ei citisem speranța, ca la un om mare. În timp ce o legăna, Katerina deschise cutia lăsată de Brena, o cutie care îmi părea cunoscută (sigur o mai văzusem) şi din care scoase un medalion, reprezentând o jumătate de drahmă legată cu un șnur împletit din mătase. Pe dinaintea ochilor îmi trecu imaginea acelui moment când luase din cutie fotografia Brenei cu cei doi copii, voind parcă să-mi arate cât de bine îi stătea rudei sale în cămașa albă și cu clema în păr, stând cocoțată pe scaunul înalt, cu o anume îngrijorare pe fața zâmbitoare, în timp ce băiețelul se ținea strâns de brațul mamei sale, ca şi când ar fi cerut ajutor. Cu mâna albă dezvelită de la cot, femeia își strângea la piept fetița, simțind cum o năpădește un val de dragoste. „Unde-o fi acum Nikos? Ce o fi vrut să afle de la ofițerul acela?...” Și nu erau decât gânduri care veniseră să-mi întregească imaginea îmbarcării tânărului.

     În cartierul Katerinei, lucrurile începură să se precipite cam la două zile de la plecarea Brenei. Vecinii își încărcaseră, la repezeală, cele necesare în mașini și părăsiseră cartierul. Mulți o strigau, văzând-o agitându-se prin curte, să plece odată cu ei, întrucât veștile care veneau de la Avlona nu erau tocmai bune, numai că ea trebuia să o aștepte pe Brena, așa cum îi promisese. Brena însă nu se arăta și Katerina începu să se îngrijoreze de soarta femeii. Cu ochii ațintiți la poartă, se gândea că nenorocirea era departe de ea, însă alerga, din când în când, în casă, să vadă ce face fetița. Dar nenorocirea plutea și în jurul ei. Un zumzet de avioane, din ce în ce mai apropiat, se făcu auzit în depărtare şi în curând primele bombe căzură la periferia oraşului. De undeva, niște tunuri începură să bată primejdios. Pe alocuri, rafalele puștilor instalate la baricada de la intrarea în oraș spărgeau liniştea. O bombă căzu pe casa vecină. 
   ...........................................................................................................................................................

            -Nu. Nu ghicesc ce ai vrut să spui. Spune-mi dumneata!
      Era Vanghelis, care se oprise în dreptul meu. Stătea în picioare și mă fixa întrebător, cu o privire în care se citea mirarea.
            -Dar, oare, am spus ceva?
            -Da, domnule Mateescu! Îți spuneam că, gata, am terminat aici și e timpul să ne îndreptăm spre Kifisia, iar dumneata ai zis ceva despre o femeie: „Ce e de făcut cu femeia moartă?” Asta cred că spuneai...
      Am înțeles subit că, în mintea mea, toate se amestecaseră. Era timpul să o luăm din loc.


                                         (va urma) 



duminică, 17 martie 2019

Necunoscuta (7)


7.
        Alexia Torogidis, amica prietenului Ahileas, m-a sunat după o zi de la discuția noastră. Ne știam din vara trecută, când fusesem la Neipori și cei doi trecuseră pe la hotel să mă vadă.
        -Iasu (bună), Vlad! Știu de la Ahileas, nu e nevoie să repeți! La Atena o să te însoțească Vanghelis Nikopolidis, un tânăr coleg. Avem de trimis câteva piese pentru muzeul din capitală. Dar mai întâi trebuie să vă cunoașteți. Eți keți, sas pirazi? (Așa și așa, vă deranjează?), adăugă ea în greacă.
            -Ohi (nu). Unde ne vedem?
            -Știi ce? Haide să luăm o gustare la terasa lui „Vasilis mavra-matia (La Vasilis, ochi-negri). Vorbim acolo. E bine la trei?
            -Mia hara (perfect)! am spus. Și am simţit că mi se luase o piatră de pe inimă.
     După un răstimp de două zile, în care Vanghelis a trebuit să pregătească pachetele cu obiecte pentru Muzeul de Arheologie de la Atena, sosi și ziua când am pornit la drum. O bună bucată de mers, fiecare a fost cu ale lui. Cufundat în gânduri, nu mă prea uitam cu atenție la locurile prin care treceam.
            -Călătoria asta a ta stă sub semnul unei curiozități personale, nu-i așa? mă întrebă însoțitorul meu, la un moment dat.
            -Poate e și semnalul unor umbre adânci, care se întind ca niște fantasme în gândurile mele, i-am răspuns.
      Mintea îmi era la umbrele munților din dreapta noastră, munți ce îmi păreau și ei niște fantasme uriașe, în care mai că s-ar fi putut descifra și umbre ale trecutului, asemenea unor observații despre lume și viață, găsite, cum spunea Ahileas, în urma săpăturilor arheologice. Inițial am crezut că ei căutau urme care să dovedească existența unor civilizații puternice, dispărute, dar Ahileas mi-a explicat că pentru ei, adevărul și sâmburele central al căutărilor era omul, toate celelalte reprezentând doar în aparență un sens al muncii lor. 
            -Ar trebui să trecem și pe la Thermopyle! l-am auzit pe însoțitorul meu. E în drum. De câte ori m-am rugat lângă statuia eroului nostru, mi-a mers al naibii de bine!
            -Fiindcă avem aceeaşi direcţie, hai să dăm un mic ocol și pe acolo! mi-am dat eu acordul.
      Am răsuflat ușurat pentru prima oară. Așadar, Vanghelis se dovedea a fi un tânăr cu credință. Mi-a explicat că pentru ei, miturile grecești, cu precădere cele cu care triumfaseră scriitorii în operele lor literare, însemnau mult mai mult decât credința religioasă. De aceea, acest popor acordă astăzi o mare importanță descoperirilor arheologice și nu se mulțumeşte doar cu „documente” literare, cu acele câteva vagi iluzii ale lui Hesiod, Herodot, Sofocle ori Euripide, sau acele mituri puse artistic în piese de teatru de Aristofan. Epopeea mitică din opera lui Homer, spunea Vanghelis, nu explica întru totul misterele cândva transpuse în cântece și mici istorii, cu aluzii la credințele grecești privind întoarcerea sufletului în lăcașurile lui Hades, ori faptele zeilor care i-au fascinat pe oameni și atât de răspândite pe teritoriul Greciei ca mitologii populare.
            -Noi ne-am făcut idoli din marii gânditori ce au adus faimă lumii helenice! mi-a zis convins Vanghelis. Pe drept amintea cineva că toți acești mari bărbați par ciopliți în întregime dintr-un singur bloc de piatră.
          -Mi se pare că grecii de mai târziu au uitat ce era mai bun în ceea ce descoperiseră acei gânditori...
           -Oamenii despre care vorbeşti sunt slabi și nedemni de atenția noastră! Spre deosebire de înaintașii lor, nefericirile i-au buimăcit de-a binelea. Cei de care zici fac parte dintre aceia care se tot zbat într-un fragment mărunt de viață și se vor risipi ca fumul în istoria noastră. Sau, cum spuneți voi, sunt de domeniul poveștilor populare care n-au tăria istoriilor și miturilor noastre!
       Am vrut să-i mai împărtăşesc lui Vanghelis că, deși poveştile sunt izvorul atâtor opere, nici noi nu credem în ele, dar le recunoaștem forța poetică și impactul cu credința populară. I-am replicat însoțitorului meu că, în lipsa acestor mărturii scrise, pe care le-au lăsat lor istoricii ori scriitorii antici, noi a trebuit să ne mulțumim cu istorioarele populare și că, neproducând cărți, nu avem cum să cunoaștem temeinic mitologiile originare. Dar și nouă, popoarelor păgâne din nordul Traciei, ne-au prins bine uneori aceste creații populare, care au fost un izvor de inspirație pentru artiști. Cu conștiința omului modern, prelungind discuția la nivelul imaginarului, cum a făcut-o basmul la noi, i-am adus la cunoştinţă și părerea mea despre acest popor al nostru, lipsit de astfel de documente ca ale lor.
       A sosit timpul să lăsăm în urmă cerul şi marea, albastre şi fără margini, ale Atenei şi fix la ora 12, la temperatura de 34 de grade Celsius, ne îndreptam spre Lamia, mai exact spre Thermopyle. Cam cu cincizeci de kilometri înainte de Lamia, de o parte şi de alta, ne răsăriră în faţă plantaţiile de măslini. Rulam maşina de-a lungul coastelor golfului Mulian, care ne oferea o privelişte încântătoare. La dreapta zăream porturi micuţe, cu nave acostate la dane şi, din când în când, printre arbuştii de pe marginea şoselei, plajele localnice. La stânga se înălţau munţii Greciei, semeţi, golaşi, numai piatră şi iar piatră.
        Intrarăm prin trei tuneluri care traversau muntele (o mare realizare a oamenilor de pe aici: 680 m + 2,5 km + 285 m), ingenios construite şi bine luminate. Pe drumul spre Thermopyle, Vanghelis se dovedi un ascultător perfect. Îi spusesem de planul meu cu privire la orfelinatul din Atena și el încuviință, dând din cap: „Da, da..., e mai bine așa!” Am mai vorbit de una, de alta, și ne-am înțeles de minune. Vanghelis era într-adevăr foarte cult și eram bucuros că intuiția lui Ahileas mi-l scosese înainte. Unde mai pui că era un tânăr îndrăgostit de istoria lor veche și îmi vorbea despre literatură ca un egal în cunoștințe.
       Ajunşi la Thermopyle, făcurăm poze în faţa statuii regelui spartan Leonidas, eroul care, cu numai 300 de spartani şi 700 de soldaţi greci găsiţi prin părţile locului, ţinu piept celor un milion şi jumătate de persani conduşi de regele Xerxe. Citirăm pe panoul postat la faţa locului (în limba engleză şi greacă) că aici s-a dat una din cele mai vestite bătălii ale istoriei, după Herodot. Trei zile a durat această bătălie, o mână de spartani obţinând oprirea trupelor lui Xerxe în drumul său spre Atena. Trădarea (la modă şi azi) a pus capăt bătăliei şi vieţii eroului de la Thermopyle (480 î.e.n.). Dacă muntele din spatele Thermopylelor (Kallidromos) – care nu-i o himeră, asta e sigur – ar vorbi, ehei, câte n-am afla noi despre trădările ce au avut loc acolo! Tot Herodot preciza că, după incendierea Atenei de către persanii lui Xerxe, acesta a cunoscut o înfrângere zdrobitoare în lupta de la Salamina, sfârşindu-şi domnia tot din cauza unei trădări de la curte. Vorba românului: „Cine seamănă vânt, culege furtună”. Cât de trist este, Dumnezeule, cât de trist, să constaţi şi azi că trădările, fie ele şi de aur, nu s-au oprit! Doar trădările care au schimbat cursul istoriei sunt de aur, afirma un filosof antic.
       Acum, vizitând Thermopyle, eram convins că statuia gigant cu suliţă fusese ridicată de autorul ei cu intenţia de a simboliza omul-erou cu fruntea atingând cerul, acel tărâm socotit de drept al zeilor. Niciunui copac nu-i este îngăduit a ajunge până la cer, darmite unui muritor ca Leonidas! În timp ce Vanghelis îngenunchease în fața eroului și se ruga, mi-au venit în minte versurile lui Coșbuc despre moartea lui Gelu: „Pierdut-a și oaste și țară,/ E noapte-n văzduhuri: și rară/ E zbaterea apei, când valul/ Atinge cu aripe-i malul -/ Iar Gelu, prin noapte, stând singur,/Vorbește cu calul...”.
Era atâta liniște aici! Înapoia mea se afla muntele ce îl ascunsese pe eroul de la Thermopyle și pe cei o sută de soldați ai săi, până când unul dintre ei l-a trădat și le-a arătat perșilor drumul prin spatele muntelui, spre a-i lua prin surprindere. În față, apa golfului, tărâmul care îi împiedicase pe atacatori să se desfășoare...
       Mă așezai pe muchia unui dâmb din apropiere, privind spre întinderea apei. Cu ochii închişi, mă rugam să mă ajute și pe mine eroul acestor locuri în încercarea de a afla, la Atena, câte ceva despre viața Irianei. Despre accidentul din gară, când fata trecuse printr-o sperietură teribilă, uitasem să-l întreb pe Ahileas. Îmi scăpase acest amănunt, deși Mazuriss îmi spusese că amândoi erau în gară atunci. Ca de obicei, Iriana plecase să aștepte trenul și doamna Oteea îl sunase mai întâi pe Mazuriss. Apoi, dând cu ochii de vecinul ei, Ahileas, i se plânsese și acestuia, destul de alarmată, de întârzierea copilei.
    
      Când doctorul Mazuriss ajunse în gară, sirena suna de alarmă. Un fum înecăcios, amestecat cu praf de tencuială, pesemne de la vreo construcție prăbușită, înainta de-a lungul peronului. Mazuriss observă cum de sus, dintr-un tavan al peronului, cădeau sfărâmături de plăci mozaicate şi bucăți cimentate. O bârnă de fier sta înfiptă de-a curmezişul unui perete. Două vagoane ale trenului abia sosit stăteau într-o rână, deraiate de pe linie. Mulțimea de oameni alerga într-o devălmășie generală.
      Din interiorul vagoanelor se auzeau țipete și strigăte de ajutor. Cineva vorbea la o portavoce, încercând să calmeze spiritele, pentru ca lumea să nu intre în panică și să nu se calce în picioare unii pe alții. Cu toții se gândeau la un atac terorist, ce ar fi putut avea loc la sosirea trenului în gară, probabil cu o bombă artizanală care explodase într-unul din vagoane. Când doctorul, împreună cu Ahileas, trase de ușile blocate ale primului vagon, o peliculă lichidă îi făcu pe amândoi să sară peste pragul scărilor. Odată cu ele căzură câteva trupuri, astupând intrarea.
       Ahileas, ceva mai sprinten, reuși să sară peste acestea, ajungând cu al doilea salt în interiorul primei cușete. Când se uită înăuntru, se îngrozi. Pe stiva de carne şi moloz era prea puţin loc pentru alte cadavre. Ieși pe culoar şi începu să alerge, izbindu-se de cei ce se grăbeau să iasă din vagon. La capătul acestuia dădu cu ochii de Iriana. Cum îl zări, fata izbucni în hohote, prăbuşindu-se. De sus, dintre trupurile înghesuite în cușete, curgea o zeamă vânăt-roşcată, băltind pe podea.
      Reuși să o sprijine pe fată de brațul său și o ajută să iasă în capătul scării, unde îi aștepta Mazuriss. Iriana începu să-şi smulgă părul din cap, încercând să spună ceva printre sughiţuri. Apoi, răguşită şi istovită, se întinse în brațele doctorului. Respira din ce în ce mai greu. Miresme din tencuiala și plafonul sfărâmat o sufocau. În jurul lor, mulțimea începu să se retragă în ordine, prăfuită și istovită. Până la mașină, înaintând cu fata sprijinită de brațe, trecură pe lângă oamenii dezorientați, care căutau să se depărteze de locul accidentului. Atât mai reținu Iriana până ajunseră cu toții la poarta vilei fetei. În urma lor, sirena încetă.
      Întinsă pe pat, fata îşi simţea capul că-i huruie continuu. O durere cumplită îi ardea ceafa. Îşi duse mâna tremurând la ţeastă, crezând-o sfărâmată, dar se liniști când găsi acolo doar un mic cucui, ivit pe neaşteptate. Doamna Oteea îi şterse cu grijă fața și mâinile cu un prosop umed. O picătură de sânge închegat îi stânjenea mişcarea pleoapei. Mazuriss îi examină ochiul şi constatând o fărâmă dintr-un corp străin, o îndepărtă cu degetul. Când se trezi, Iriana se miră de liniştea adâncă din jurul ei. Îşi privi mama aflată la căpătâi şi simți nevoia să se destăinuie:
-Am aşteptat şi azi în staţie, așa cum am făcut-o mereu. Eu cred că m-am născut ca să aştept. M-am uitat la feţele celor care coborau din tren. El nu era printre ele. Pentru mine, nici o altă faţă care să-i semene, cât de cât lui Nikos, nu-mi era în fața ochilor. Nu cred că eram disperată, dar cu toate astea chipul lui nu se ivea printre ele. Ca și în alte dăți, el nu era în trenul acela.
       În staţie au coborât o mulţime de oameni, cu fel și fel de bagaje, numai el, cum ți-am spus, nu era printre ei. Am obosit, mamă, am obosit să-l tot aștept! Și atunci am urcat să-l caut prin vagoane. Poate a fost obosit și a adormit, mi-am zis. Atunci a fost explozia aceea și vagonul a alunecat de pe șine. Am fost aruncată în grămada de oameni trântiți pe culoar.
       Apoi a urmat o bubuitură din afară și bucăți de tencuială au făcut țăndări geamurile vagonului în care mă aflam. Oamenii au început să strige, să-i cheme în ajutor pe cei de afară. Era o nebunie generală. Nu știu cum m-am ridicat de acolo și ajuns aici. Nu mai știu, crede-mă! Dar acum gata, s-a terminat! N-am să mă mai duc în gară, nici la tren, îți promit, mamă!
-Așa îi spuneam și eu doctorului. Ai plătit destul, ajunge, fata mea! E un preț prea mare. Pune capul pe pernă și culcă-te!
-Am înțeles! scânci ea stins.
-Ar fi mai bine să dormi puțin, i-a zis și Mazuriss. O să treci și peste asta!
       Iriana întoarse capul. Doamna Oteea se așeză pe pat lângă ea și o sărută pe frunte.
            -Într-o bună zi ai să știi că în viață sunt și lucruri neplăcute, draga mea! Se întâmplă de multe ori să nu ne iasă tot ce vrem. Atunci spune în gând rugăciuni! Asta o să facă o impresie grozavă suflețelului, ai să vezi!
       Fata închisese deja ochii și-i apăru ca prin vis imaginea liniștită a peronului de dinaintea sosirii trenului. Apoi, cum unul câte unul, oamenii ieşeau de prin adăposturile gării, gesticulând. Toți strigau că în gară avusese loc o explozie și că sunt și morți. Crezuse că e doar o glumă proastă, dar nu avusese timp să afle alte amănunte, că apăruse trenul. Sau ea se afla deja în trenul acela?... Salvarea ei era în apariția lui Nikos. Nu pentru asta își hrănise visele de o viață? Se vedea târându-se pe unul din culoare. Ce căuta ea acolo? se întrebă. Și de ce striga după ajutor? Ce viață poate fi aia când te târăști, când aștepți ca salvarea să-ți vină din altă parte? În mintea ei era o întreagă harababură. „Numai mie mi se putea întâmpla așa ceva... Câţi or fi murit oare?” se întrebă. Se vedea încă în gara din Platamonas și, cum își aruncă ochii deasupra, din cer începu să cadă o ploaie măruntă, amestecată cu praf de ciment și ceva roșu ca sângele. Cele câteva salvări venite în grabă plecară, fără să ştie vreodată câtor oameni le-ar fi fost necesară intervenţia lor. I se păru că o sirenă urla încă sub cerul plumburiu.

      Pesemne că dincolo de munți aveau loc lucrări de detonare la vreo carieră de piatră, întrucât cerul era senin și acele bubuituri nu puteau să fi fost efectul rostogolirii norilor. Ori se petrecea altceva? Posibil să fi fost și zgomote aduse de șuierul vântului. Îmi trăsei gulerul hainei peste urechi, să nu mai aud vântul șuierând. Apoi îmi aruncai privirea către ochiul de apă din depărtare și ascultai. În larg se auzea păcănitul unei bărci cu motor. Păcănitul se apropia și într-adevăr, imediat după aceea trecu prin dreptul meu o barcă cu motor. Privii în urma ei, până se pierdu în depărtare.
    Vanghelis se ruga încă sub statuia eroului său. Îmi amintii cum noaptea trecută stătusem la fereastra deschisă, ascultând zgomotul venit dinspre oraș. Fusese o noapte liniștită și răcoroasă și simțisem nevoia să mă rog în fața ferestrei. „Pesemne din ziua aceea nu a mai putut spune niciodată, nimănui, ce avea pe suflet (mă gândeam la Iriana), biata fată!”
      Cu gulerul tras peste urechi, nu mai auzeam mare lucru din cele ce se petreceau în jurul meu. După un timp, tăcerea începu să mă apese. Căutam să prind privirile cuiva și nu reușeam. Îmi veniră în memorie ultimele versuri din acea strofă a lui Coșbuc: „E zbaterea apei, când valul/ Atinge cu aripe-i malul -/ Iar Gelu, prin noapte, stând singur,/ Vorbește cu calul...”. Mi-o imaginasem, în ziua aceea cu ghinion pentru mine, pe Iriana fugind ca o furtună de la pian, sus pe scări, gata să izbucnească în plâns, după ce terminase acel poem simfonic de Liszt. Înțelegeam de ce am fost adus în casa lor, dar îmi meritam soarta, fiindcă mă lăsasem în voia gândurilor în timp ce coboram cărăruia aceea spre plajă și probabil că îmi pierdusem calmul la vederea câinelui ori îmi pierdusem judecata. Dar în clipa aceea nu regretam nimic; scăpasem de cicăleala doamnei Oteea și mă alesesem cu câteva momente muzicale de o stranie frumusețe, născute ca prin farmec sub degetele Irianei. Înainte de a pleca spre camera ei, dădusem să-i spun ceva, să o liniștesc, dar n-am fost în stare decât să mă ridic de pe divan și să mă îndrept spre ușă.

      Calul Irianei era alb. Ea plângea. N-am înțeles, în tabloul întunecat, de unde apăruse, de ce plângea. Deslușisem, cu oarecare efort, că ochii Irianei sunt teribil de misterioși. Mă auzeam spunându-mi: „O să te măriți, Iriana!” Știu că nu eram eu cel care vorbea. Dar cine era? Mulțimea pe care o urmăream cu privirile se îndrepta spre cariera de piatră, pentru a se feri din calea armatei ivite la capătul străzii, de unde priveam eu. În spatele meu se auzi o bubuitură ca de tun. Nu mai stătui pe gânduri. 

.......................................................................................................................................................
            -Dar cine poate să-mi spună?
      -Nu știu! De asta ați venit aici, când ați sosit prin părțile noastre, ca să vă ocupați dumneavoastră de toate astea!
      Mă oprii în loc, fără să realizez ce căutam eu în gloata asta. Cred că mi se făcuse frică ori poate că regretam enorm venirea mea aici. „De ce venisem? De unde mi se ivise toana asta de nebun?” Călătorisem prin toată Grecia și nu mi se întâmplase niciodată să mă simt în pericol. Pe lângă mine trecură, mai apoi, soldații. Erau călări și țevile puștilor le atârnau la spate. Iriana era pe un cal alb. Nu cred că mă văzuse ori poate chiar eu închisesem ochii, să nu fiu văzut, nu mai știu...
      Uneori mă imaginez stând pe malul unei ape, cu gândul la un mic amănunt din viața mea. Asta mă ajută să uit, fiindcă atenția îmi este fixată pe câte o frunză care alunecă pe firul apei, pe câte un trunchi de copac care se duce la vale ori pe câte o umbră a unei păsări ce trece pe deasupra. Așa am făcut și acum. M-am așezat lângă un ochi de apă, spunându-mi doar atât: „O să te măriți, Iriana!”.

            -Să mergem! îl auzii lângă mine pe Vanghelis. E timpul să plecăm imediat!
         -Da, da! am zis. Încercam să-mi amintesc ce strigase femeia, dar nu cred că am reținut. Să plecăm!
      S-a uitat mirat la mine și eu am dat nedumerit din brațe. Vanghelis a pus totul pe seama oboselii mele și a cuvintelor greșit folosite. Dincolo de muntele Kallidromos răsună încă o bubuitură. Am tresărit:
            -Ce naiba se petrece?
      L-am auzit în stânga mea, vorbind destul de liniștit, pe însoțitorul meu:            
-Bombardează cu trotil pe undeva, cu siguranță! Sunt niște cariere de piatră prin apropiere, nu te teme! Nu ajung pietrele până la noi.
      Am privit într-acolo unde se dinamita muntele. Cerul era de cleștar. Limpede. Am făcut împreună câțiva pași spre locul unde parcasem mașina, undeva în apropierea muntelui, al cărui perete se înălța masiv spre cer și care a făcut cât o sută de mii de soldați pentru eroul din Thermopyle, se zice. Acum mă aflu şi eu dinaintea muntelui cu pricina. Îi admir înălţimile şi curiozitatea mă face să mă apropii de stânci şi să le pipăi. Sigur, nu urmele trădării antice căutam eu a descoperi în ele. Voiam doar să se ştie că le înţeleg tăcerea „de stâncă”. Nu îmi dau seama ce e mai păgubitor, îmi răsună în urechi o frază, să ai încredere în ai tăi, în toată lumea, ori să te îndoieşti de cei din jurul tău şi să bănuieşti pe toată lumea? Trădările aduc după ele alte trădări.
      I-am reprodus lui Vanghelis, pe cât posibil, versurile poetului nostru, adăugând că trădările, fie ele şi de aur, nu s-au oprit. Pentru cei care par să fi uitat asta, rememorarea, de cele mai multe ori, e o virtute, dacă nu și-au pierdut încă viziunea adevărului. Şi în „Iliada”, după cum știe, trădarea regelui Agamemnon l-a mâniat într-atât pe Ahile, că nici victoria troienilor împotriva alor săi nu l-ar fi putut îndupleca să mai intre în toiul luptei. Zeii de odinioară participau, alături de muritori, la bucuriile ori necazurile lor zilnice.
          - Pe lângă măreţia zeilor de altădată, grecii de astăzi par resemnaţi, mi-a zis Vanghelis.  Și chiar mi s-a părut a fi ceva mai trist când spunea asta...


                                              (va urma)







luni, 11 martie 2019

Cartea de proză


Războiul sexelor: o nostalgie a unui gând de când lumea

      Războiul sexelor” (ed. ZVEN - Târgoviște, 2019) cartea autoarei Ioana Ramona Andrei, o carte scrisă și din dorința de a evada din realitate (spune undeva), este o culegere de texte de pe blogul personal postate într-o serie de dialoguri „absurde”/dar necesare între autoare și imaginarul Dr. Love în calitate de specialist în psihologie, autoarea contând doar pe opinia și discuția cu oarecare încărcătură emoțională a specialistului, astfel încât rodul acestor dezbateri-seminar să vină în ajutorul cititorilor. Cititori, ca oricare alții, uneori prea grăbiți, alteori dependenți de gratificări imediate culese pe  ici-colo. Dezbaterile autoarei au o profunzime psihologică și o complexitate narativă considerate a fi doar apanajul pamfletului. Cum în ultima vreme, o tot mai mare parte dintre cititori, găsesc/descoperă o „literatură” pestriță și nestructurată pe Internet (și prea puține lucrări academice mai așezate, dedicate subiectului cărții), dezbaterile-dialoguri de față au dinamica textelor în care nu epicul în sine contează, cât amplele mișcări narative înainte și înapoi în problematica subiectului propus discuției. Deși conțin o anume doză de violență în limbaj, venită cu scopul de a depăși bariere și inhibiții ale unui cititor „pudic/cuminte”, subiectele acestor dezbateri „absurde” își au corespondent numai acele simțiri pentru care nu trebuie să faci eforturi ci doar să te lași pradă lor, ca respirația, viața sau moartea, fiindcă există întotdeauna o deosebire substanțială între viețile, căsniciile ori relațiile umane, relațiile între sexe. Până la urmă, această abordare mai puțin pudică într-o comunicare non-verbală menită să dărâme bariere ori prejudecăți pentru apropierea sufletelor, este scriitura unei maturități gata să te confrunte cu toate problemele specifice feminității: provocările sexualității, adulterul, dragostea, trădarea și minciuna, secretele unei conviețuiri care să satisfacă ambii parteneri etc. Poate unde avem parte de o mai mare apetență pentru abstracție decât în alte situații. Nu intrăm în amănunte de psihanaliză a textelor, deși autoarei nu îi este străină intuiția feminină în domeniu sau ce spune psihologia despre femeie și bărbat. Dar nu putem ignora și concluzia la care ajunsese marele fondator a psihanalizei, Sigmund Freud: „Marea întrebare la care nu știu să răspund în ciuda a treizeci de ani de studiu despre femei, este următoarea: Ce vrea de fapt, o femeie?” Însă nici a te face că nu există niciun răspuns nu este corect, de aceea cele dezbătute de autoare, scrise și „despicate în patru”... „nu sunt tare departe de adevăr. Odată ce ai trăit în beznă... e taaare greu să te luminezi. Să conștientizezi. ” (pag 154), fiindcă dincolo de ironie și pamflet „trebuie să recunoaștem: lumea s-a schimbat”. Și poate că nici nu avem o explicație clară, simplistă sau simplificatoare, între o perspectivă feminină și una masculină când și unii și alții suntem un amalgam, gen yin și yang.
       Avertizându-și cititorii, asupra acestor treceri/reveniri de „soi de gânduri prin minte, care de care mai sarcastice, mai ironice, ba chiar războinice”, autoarea spune că, înadins a exagerat în limbaj „pentru că doar în glumă poate fi spus adevărul ca să nu doară”, iar alteori chiar mai în serios își îndeamnă cititorul la lectură: „Haideți să vedem dacă reușim să deslușim misterul...”(pag. 179).  Iar dacă n-am face-o, ar fi păcat să fim lipsiți de o perspectivă feminină asupra cunoașterii acestui război al sexelor ce va dura cât și viața planetei: „De astăzi vom începe să cunoaștem femeia. De parcă asta ar fi vreodată posibil. Dar măcar încercăm împreună” (pag. 32).
      Cum „adevărul e undeva la mijloc”, o astfel de abordare filozofică a relației dintre o femeie și un bărbat nu trebuie cantonată într-o unică perspectivă (numai a autoarei care aruncă mănușa întrebării), ci și de o analiză atentă și competentă a unui specialist  psiholog (în speță Dr. Love) și presărată cu „coloraturi” de limbaj ale virtualilor participanți la un astfel de dialog seminarizat. În concluzie (spune autoarea): „În femeie există în același timp două femei: femeia cuminte, de casă, familistă, serioasă, fidelă și devotată... și femeia aventuroasă, aventurieră, ușuratică, frivolă, voluptoasă, sexy și senzuală... Cele două femei coexistă, se completează reciproc, se țin în echilibru, se controlează una pe cealaltă... Ies la lumină în funcție de împrejurări, de conjuctură, între ele e o luptă permanentă pentru supremație...” (pag. 250).
     Ioana Ramona Andrei e o scriitoare feministă și nu spunem asta fiindcă scrie doar despre femei și indirect, rolul bărbatului în viața ei. Ea face paradă când scrie despre sex-femeie-relație bărbat/femeie, iar sexul nu contează decât atunci când „o nouă dezbatere de data asta cu scântei” chiar contează: „că nici în iubire, nici în prietenie, nu e loc de mândrie. E loc doar de suflet.” (pag 235). Poate și pentru dragoste (adică pentru sex) ar fi spus sec/tranșant observatorii din umbră, participanți la dialogul „aprins/cu scântei” de pe blogul autoarei. Eu însă rămân doar cu tabloul zugrăvit cândva de poetul Rabindranath Tagore (că tot s-a făcut referire la poeți în carte) și reprodus din memorie: „Bărbații creează prin rațiune și imaginație, însă femeile creează prin emoție și iubire” și rămân cu nostalgia zicerii freudiene, o nostalgie a unui gând de când lumea.


sâmbătă, 9 martie 2019

Necunoscuta (6)


                                                                               6.

       Oricât mi-aș fi verificat cunoștințele în domeniul psihanalizei (atât cât îmi mai aminteam de la vechile cursuri), doctrina psihanalitică pe care se sprijină azi metoda terapeutică îmi contura doar imagini și semne; acestea n-aveau însă cum să-mi explice stările imprevizibile ale necunoscutei din Grecia. Uneori îmi păreau a fi emoționale, alteori difuze, predominând o anumită tristețe urmată de melancolie, ca ale unei persoane ce poza când într-una apatică și fără niciun chef de viață, când în alta, care ar fi vrut să ia totul de la început. În plus, fusese misterioasa ei încăpățânare de a se alătura discuțiilor din grupul nostru, format din persoane cât de cât familiare.
      Dacă ar fi dat glas inimii ori ar mai fi slăbit strânsoarea la chingă (cum spune o vorbă de pe la noi), poate că aș fi răspuns multor întrebări care îmi veneau în minte și asta ar fi fost în ajutorul ei. Așa însă, înțelegeam și eu, era cu neputință să-i fi intrat în grații. În general (îmi explicase doctorul Mazuriss), aceste stări de alternanță emoțională sunt imposibil de absolutizat. Mazuriss susținea că pentru definitivarea unei normalități psihice, o astfel de persoană traumatizată are nevoie de „autonomie” și „individuație” (reținusem termenii, deși nu mi-i explicase), de încrederea celor din jur și confruntarea cu realitatea.
       Fiindcă tot nu aveam somn, așa întins pe pat, căutam să găsesc, printr-o derulare cinematografică a evenimentelor, noi sensuri celor trăite de la sosirea mea aici. Un moment anume, ca o poartă prin timp, era și tabloul agățat deasupra pianului din salon. Încă de la început mi se păruse ceva straniu. Nu atât imaginea acelei fete la debarcader, aplecată peste balustradă într-o încercare absurdă de a lua apă în căușul palmei, îmi atrăsese atenția, ci curiozitatea îmi fusese stârnită mai degrabă de insistența culorilor apăsătoare, folosite pentru a reda o natură sufocantă, neliniștitoare, surprinsă în vânzoleala unor păsări ce trăgeau după ele cerul în jos. În semiîntunericul camerei, atmosfera tabloului părea ciudată: umbra fetei, un fel de Fata Morgana mișcătoare, și luciul apei jucând sub brațul necunoscutei, mă tot urmăreau.

      La debarcader, băiatul deschise blocnotesul ținut sub braț, se lăsă pe o baba din fontă, de care erau legate cu niște lanțuri bărcile la cheu, și se apucă să traseze în creion profilul copilei aplecate peste balustrada de lemn. În depărtare, zbaturile unei șalupe-remorcher loveau molcom apa. Tot în apă se oglindea și umbra fetei ce ar fi vrut să ia apă în pumni și să se distreze, aruncând-o înspre băiatul care continua să deseneze și se făcea a nu pricepe nimic din toate astea. Între el și fată se lăsase o perdea lucioasă, reflectată de strălucirea colii de desen.
            -Unde ai învățat să pictezi? întrebă ea la un moment dat.
     Acum chiar era curioasă să-i afle povestea. El ridică ochii de pe schița în cărbune și îi urmări ochii mari, negri. Nu se hotărâse cum să îi încadreze profilul în acea schiță.
            -Dar tu unde ai învățat să cânți la pian?
            -La școala doamnei Maya, știi doar! Te-am zărit de câteva ori de la fereastra clasei unde se ţineau orele. Recunoaște că acolo m-ai văzut prima dată!
            -Te mai văzusem și înainte. Prima oară a fost din gura podului, la depozitul de dincolo de gardul clădirii școlii. Cred că era cu un an înainte de a mă înscrie și pe mine la școala doamnei Maya. Mamei i-a fost greu să mă dea, s-a tot plâns de lipsa banilor, dar a insistat cineva din cartier, care mă luase pentru început să lucrez cu el.
            -El te-a învățat să pictezi? fu ea curioasă. 
            -Nu, acela era un meșter olar! Îl ajutam, pentru câteva drahme pe săptămână, să care oalele pe la târguri și să le vândă. Mă pricepeam și la zugrăvitul lor, dar asta a fost mai târziu. Când eram ca tine, am învățat să pictez de la un pictor ce locuia pe strada noastră. Făcea mai mult portrete la comandă, pentru bani. De la el am învățat cum să îmi aleg culorile.
      Fata începu să-și mângâie părul cu degetele. Sta sprijinită de balustradă, cu mâinile sub ceafă, privind trecerea norilor pe cerul albastru. Încercă să se gândească la ceva, înainte de a trage o concluzie, apoi se apropie precaută de el și aproape că-l atinse, în clipa când își aruncă privirea pe desen. Nu zise nimic și se depărtă din nou lângă balustrada debarcaderului.
            -Nu cred că ești cu mult mai mare! Ai cincisprezece ani, Nikos?
            -I-am împlinit acum o lună…
            -Păi vezi? Și eu împlinesc, peste alte  trei, treisprezece.
      Nu își mai spuseră altceva. El întindea umbre cu creionul pe schiță, iar ea încerca, printr-o mișcare primejdioasă, să prindă apa cu podul palmei. Apoi, într-o doară, spuse:
            -Știam de portretul acela! Era chipul unei fete, așa cum l-ai văzut din podul de care ai amintit, am ghicit?
            -Cum așa? Nu ți l-am arătat niciodată! Spui asta, fiindcă am pomenit de podul ăla!
            -Ba bine că nu! strigă fericită copila. Uite cum a fost! Fana și Linette, două dintre prietenele mele, au venit într-o zi și m-au tras de-o parte. Mi-au zis: „Iriana, știi ce am descoperit noi două astăzi?” Le-am zis că nu am de unde să știu. Nici nu mă gândeam ce taină cunoșteau ele, doar am fost un pic mirată că ceea ce știau era în legătură cu mine. Mi-au mărturisit cum, în ziua aceea, rătăciseră sala de muzică și intraseră în camera unde aveați voi, băieții, dulapurile. Și cum un dulap era deschis, atenția le-a fost atrasă de un tablou așezat ceva mai la vedere, pe unul din rafturi. Ziceau că fata de la pian, cu privirea întoarsă spre una din ferestre, prea semăna cu mine. Am crezut că vor să-mi facă o farsă, dar erau convinse de ce spuneau.
            -Și cum au realizat ele că tabloul îmi aparținea? Rețin că nu era semnat...
            -L-au tras de limbă pe unul din băieți. Așa au aflat că era pictat de tine, Nikos!
      Fata își retrase mâna de deasupra apei, tocmai când unul din valurile făcute de nava cu zbaturi se lovi de cheu și-i stropi rochia. Bărcile legate în lanțuri de babaua pe care stătea băiatul începură să se legene din ce în ce mai tare. Fata se uită în jos, la picioare, acolo unde ajunsese apa izbită de zidul ce încastra în el balustrada. Băiatul păru a se gândi la ceva.
            -Iriana!
            -Ce-i? zise fata.
            -Ar fi trebuit să-ți arăt mai demult tabloul ăla. Eu zic că trebuie să fie al tău pentru totdeauna. Ți-ar plăcea, nu-i așa? Ți-ar aminti de ziua aceea.
            -Păi, na, cui nu i-ar plăcea? zise ea.
      Apoi, pe negândite, cu ochii spre cer, ca și cum ar fi ascultat o muzică celestă, pe care numai ea o putea pricepe, spuse:
            -Nu, Nikos, nu-l vreau!
      Băiatul ridică privirea.
            -Cum așa?!  Nu-l vrei? Dar nici nu l-ai văzut!
            -Dimpotrivă! Te-am zărit și eu atunci, la gura podului. Îmi atrăsese atenția zgomotul făcut de porumbei. Rămăsesei ca înlemnit. Am crezut că visez....
            -Da! A fost începutul vieții pentru mine. S-a rupt ceva înăuntrul meu, nu știu, parcă pentru toată viața. Și mă gândesc că ne așteaptă atâtea înainte... Dar de ce nu vrei să-l primești?
            -Fiindcă e prima ta amintire cu noi, Nikos! O parte din viața noastră e scrisă acolo. Dar uite, dacă vrei, mi-aș dori să termini tabloul ăsta nou și bineînțeles, l-aș pune pe un perete, deasupra pianului meu de acasă.
     Ceva mai târziu, puținii trecători puteau să observe doi tineri tăcuți stând aproape nemișcați, foarte aproape de cheu, rotindu-și doar  capetele, din când în când, spre dreapta și spre stânga, la cei care treceau. 
  
      Așa cum se întâmplă în cinematografie cu schimbările aparatelor cu lentile, focusate brusc pe alte obiecte pentru a surprinde imagini noi, câmpul meu vizual începu să se diminueze. Îmi era teamă că imaginea care mă fulgerase ceva mai înainte va dispărea pentru totdeauna și nu voiam să rămână agonizând undeva, în subconștient, în timp ce întunericul o va acoperi definitiv. M-am gândit că o parte din visul ăsta o să se desprindă pentru totdeauna din memorie și, cu toată stăruința de a-mi reaminti măcar frânturi din el, se va risipi așa cum venise. Să strig umbrelor să nu plece? Dar cine m-ar asculta? Pentru o clipă, am crezut că mă aflasem între somn și moarte. Ori, cum spun grecii: între Hypnos și Thanatos. Socrate (mi-a venit exemplul ăsta în minte) era perfect conștient de faptul că „misia” sa de a trezi oamenii la realitate era un semn venit de la zei, pentru că, de nu s-ar fi întâmplat asta, oamenii şi-ar fi petrecut viața dormind.
      Am făcut un nou efort și mi-am readus în fața ochilor tabloul văzut în salonul unde se găsea pianul Irianei. Vânzoleala păsărilor ce păreau a sfâșia cerul cu țipetele lor reveni. Acea imagine părea a-mi aminti de o alta. Pe cerul Greciei, câte păsări nu zburau sub soarele arzător! Dar nu toate le erau oamenilor piază bună sau rea, cum crezusem când mi se spuneau în copilărie basme de-ale noastre. Pesemne și eu eram unul dintre acei scriitori care, sperând să le distrugă lumea, vor să așeze în loc o altă lume, în care omul să poată deopotrivă dăinui, visa și contempla.

      Peste nici o lună, Nikos îi dădu din nou întâlnire fetei. Locul fusese stabilit la podul care despărțea lacul unde acostau bărcile pescărești de masivul stâncos al Mării Ionice. Băiatul adusese cu el și tabloul. Iriana îl privi îndelung. Combinații stranii de umbre și culori, neașteptate pentru un ochi deprins mai mult cu partituri muzicale ori cu note în diferite chei, îi reamintiră de acea zi, dar și de câteva crâmpeie din clipele pe care le trăise atunci la debarcader. Ar fi vrut să-l îmbrățișeze și să-l sărute, să-i arate că nu mai simțise lângă altcineva atâta bucurie. Privi în ochii lui Nikos, dar în afară de tristețe, nu descoperi altceva. Nu înțelegea defel. Se uită în jur și la capătul podului zări colțul drumului cotind către dreapta, acolo unde era cartierul din care venise băiatul. Un simțământ ciudat că n-are să-l mai vadă niciodată o sperie.
            -Nikos! Mi-l dai, ca și cum o faci pentru ultima dată. De ce ești trist?
            -Va trebui să plec de aici, Iriana. Mama e tot mai slăbită și bolnavă de la un timp, iar eu nu pot să câștig atâția bani, ca să ne întreținem. Cineva trebuie să fie mai tot timpul lângă ea, înțelegi?
            -Crede-mă, sunt în stare să-mi închipui toate suferințele tale de copil... O să treacă, ai să vezi!
            -Mi-e teamă... că n-o să ne mai întoarcem aici!
            -Unde vreţi să plecați, Nikos?
            -În Bitola, la bunica din partea mamei.
            -Și unde vine asta? se arătă îngrijorată fata.
            -În Macedonia. Pe bunica o cheamă Jovanka. Și ea e singură acolo.
            -Dar tatăl tău nu vă poate întreține?
        -Tata a murit când eram eu mic, Iriana. Nu mi-l amintesc. Mama s-a ferit mereu să-mi vorbească despre el. De câte ori încercam să aduc vorba de asta, vedeam cum se întrista tot mai mult şi mă lua în brațe, ca și cum cineva m-ar fi smuls de lângă ea.
            -Cum așa? Nici tu nu ai tată?... Credeam că doar eu, fiindcă am crescut de la doi ani, mai bine de încă vreo patru, la orfelinat. De fapt, nici pe mama nu am cunoscut-o. Mi se spunea că ar fi murit sub dărâmăturile unei case, atunci cu revolta populară înăbușită de armata lui Dimitrios Ioannidis, în 1973. Doamna care avea grijă de noi, la orfelinat, îmi spusese că femeia în brațele căreia mă găsiseră niște soldați nu ar fi fost mama mea. Ori numai voise să-mi dea o speranță? În anii aceia, am tot așteptat-o să vină. Dacă ar fi fost în viață, cred că ar fi venit, nu-i așa? La orfelinat ni se spuneau tot felul de povești despre părinții noștri.
            -Atunci înseamnă că nimic nu-i adevărat din tot ce ți s-a spus, așa-i?
            -Ce știu eu? Vreuna o fi, alta mai puțin... Sigur că sunt lucruri înspăimântătoare care ni s-au spus, dar pentru mine nu mai contează.
            -E adevărat! încuviință el.
      Ea râse. Părea că o face din toată inima, dar era ceva forțat. În timp ce-și vorbeau, Iriana se apropie de Nikos și-l luă în brațe, iar el o simți tremurând din tot corpul când îl  strânse de mijloc. Acolo sub pod, pentru prima oară, el îi simți sărutul cald pe frunte. Apoi ea se așeză jos, cu brațele adunându-și la piept genunchii, și începu să plângă. Peste câteva clipe, stăteau unul lângă celălalt și își strângeau mâinile. Tăceau amândoi.
      El rosti:
-Ei bine, eu plec! Și n-o să ne mai vedem! Cam asta e situația!
      Ea răspunse:
-Nu-i nimic! O să vin aici și o să-mi ascult sufletul plângând. Și am să repet în gând, până am să mă liniștesc: ai plecat, ai plecat, ai plecat! Înțelegi?
      Dar el nu avea cum să o audă. Era prins în mijlocul unui vălmășag de gânduri. Ea îl privea cu un zâmbet duios, ca şi cum s-ar fi uitat în ochii unui frate iubit, încercând să-i pătrundă în suflet cu privirea. El îi vorbea în gând: „Ea nu știe că nu poate fi încă iubire între noi. Că suntem din două lumi diferite și așa poate că ne-a fost scris: unul aici, celălalt plecat cât mai departe. Cum să-i spun că m-am simțit atât de bine lângă ea?”.
            -Ce ai? (se simțea emoția în întrebarea ei.)
         -Mă gândesc că toate astea vor fi lucruri moarte pentru mine, că nu voi mai avea niciun trecut...
      Iriana observase mai demult că Nikos începuse să se schimbe. Parcă se trezea într-o viață în care mai fusese și nu știa ce să facă. Simți doar cum trupul ei se înfioară de o altă atingere și lupta tot mai frenetic să-și învingă teama de a nu se sfârși prea repede ziua aceea.
      Glasul copilei se auzi după o lungă tăcere:
            -Dar de ce trebuie să pleci și tu?... Știa însă că pusese o întrebare fără rost și tăcu.
            -Ce să-i faci? Așa-i croită lumea! Pentru mama e o chestiune de viață și de moarte. Dacă ai fi cunoscut-o, poate ți-ai fi dat seama că arde mocnit o boală în ea. În toți anii ăștia am simțit că o roade ceva pe dinăuntru. Vedeam cum se stinge încet, ca o lumânare, dar nu era ființa care să-și descarce sufletul cuiva. Când o întrebam dacă o doare ceva, își ascundea fața în palme și ofta continuu. Mi-e ciudă că nu pot face mai mult de atât!
Privi cerul și simți că veni vremea despărțirii. Se posomorî.  Zise îndurerat:
            -S-a făcut târziu! Poate că nu suntem ursiți să fim împreună, Iriana! Destinul nostru nu se împlinește acum. Cine știe ce ne este hărăzit?
      Brusc, fruntea începu să-i lucească din cauza broboanelor de sudoare.

      Nici n-am băgat de seamă când se făcu dimineață și telefonul suna de zor. În cameră era sufocant de cald. M-am repezit spre fereastră și am întredeschis-o. Aerul dimineții îmi făcea bine. Am ridicat receptorul.
            -Alo, da?!...
      La celălalt capăt era Ahileas. Mă suna din Turcia.
            -Măi, Vlad, ce dormi așa de greu, domnule? De două minute sun încontinuu. Eram gata-gata să închid.
            -Bună, Ahileas! Da, am avut un somn greu. Tu, nu cumva... Ori ai de gând să te întorci?
            -Aș vrea eu, dar e mult de lucru aici! Suntem pe urmele lui Agamemnon, regele din Micene. A mai săpat și Schliemann aici; cum a săpat, a cercetat și fortificațiile de pe colinele de la Micene. Știi și tu: într-unul din mormintele excavate s-ar fi găsit masca mortuară a regelui Agamemnon, văzută și de tine în Muzeul de Arheologie de la Atena. Nu ne plac mormintele, iar timpul ne presează! Simt că vom da în curând și marea lovitură.
            -Știu! Întotdeauna ai fost furat de visele astea.
            -Poate că ai dreptate, dar cum nu se întâmplă minuni în fiecare zi, m-am obișnuit cu situaţia și privesc viața cu zâmbetul pe buze. Ce, vezi ceva rău în asta? Eu nu! Visez... aiurez... Poate că e o scornire a minţii mele, nu știu, dar cum ar fi dacă n-am crede în istoriile lui Homer? Lumea, lumea noastră, cu toate păcatele, nedreptățile și răutățile ei, e plină de mistere...
      L-am lăsat să mai spună câteva fraze despre căutările lor, fără să caut să-i răscolesc memoria cu întrebări inutile. I-am lăsat netulburat și mormântul regelui Agamemnon, cel plecat să-i dea lui Menelau (soţul Elenei) o mână de ajutor în războiul de zece ani din Troia. Nu voiam să-l rup din „Iliada” lui Homer, să-l aduc aici, la Micene, deşi aceasta era patria peste care fusese el cândva rege. Și într-o doară l-am întrebat:
            -Mașina ta, Fiat-Punto, din garaj, e ok?
            -Da... De ce întrebi? se miră el.
            -Pot s-o iau și eu? Vreau să ajung în Atena. Trebuie să mă deplasez ici și colo. Ce zici?
            -La Atena?! Ce să faci acolo?
            -Ei, închipuie-ți! În căutarea unei necunoscute, să zicem.
            -Și câte zile stai?
            -Două-trei zile, de fapt, depinde de ce voi afla despre ea.
            -Te-ai îndrăgostit!
            -Asta mai lipsea!...
            -Prietene! îl auzii râzând la celălalt capăt al firului. Ți-am mai spus: folosește-te de toate lucrurile din casă! Și vezi că actele și cheile sunt în sertarul de la bibliotecă! Are toate verificările făcute de mine înainte de a pleca.
            -Ahileas, prietene, mi s-a luat o piatră de pe inimă! Aveam mare nevoie de călătoria asta, o zi sau două, depinde...
            -Tu ai venit la plajă sau la plimbare? Glumesc, desigur! Dar sunt un pic confuz...
           -Să-ți zic o chestie! am ținut să-l lămuresc. Vreau să ajung la orfelinatul de unde doamna Oteea a înfiat-o pe Iriana.
            -Ia spune, ce dracu' mai e și asta? se miră el. Și pe bună dreptate se arăta mirat. Apoi: tu ai cunoscut deja familia Salikratis? (Iată că el folosea numele de familie al vecinilor săi!)
            -Mă interesează trecutul fetei...
            -Înțeleg că vrei să o faci pe detectivul.
            -?!...
            -Ei, nu te supăra, glumeam! Îți cam place de ea... Sau poate ai gânduri serioase cu fata!
            -Asta-i bună! am ripostat eu. Dar poate scriu ceva, știi, uneori mă cam plictisesc pe plajă de unul singur.
            -Aha! Păi de ce nu spui așa? De două-trei luni de când s-au mutat aici, nu știu ca domnișoara Iriana să fi ieșit din casă. Prietena mea a încercat să o atragă în grupul ei de prietene, dar n-a reușit. Mi s-a părut și mie ciudat că, la cei douăzeci și doi de ani ai ei, caută singurătatea. Și tot cam de atunci, de când au venit în Platamonas, l-am văzut pentru prima și ultima oară pe Nikos, prietenul, iubitul, ceva în sensul acesta, nu știu exact...
            -L-ai cunoscut pe Nikos?
            -Da, ce te miri așa? Am și vorbit câte ceva.
            -Ascultă, Ahileas! Nikos era macedonean?
            -Cred că da! Spunea ceva despre Bitola, un oraș din Macedonia. Plecase din Grecia împreună cu mama lui și revenise în Atena după vreo nouă ani. S-a dus cu o delegație de artiști sau un teatru unde se ocupa de decoruri, cam așa ceva, nu rețin exact. Bunica lui, Jovanka, locuia în cartierul Marko, pe strada Makedonska, undeva în apropierea unei mănăstiri... parcă Tarihi Ceșme. Mai multe nu știu. Nu era prea vorbăreț...
            -Mama sa mai trăiește? Știi ceva? Ai auzit asta de la el? (Un înger binevoitor mi-l adusese la telefon pe Ahileas, tocmai când aveam atâtea întrebări de pus.) Știi și de ce a plecat și nu s-a mai întors?...
            -Nu, prietene! mi-a tăiat scurt șirul întrebărilor. N-am stat prea mult de vorbă. Și de ce m-ar fi interesat viața lui?
            -Mulțumesc, Ahileas! Oricum am aflat atâtea... Și am schimbat vorba: mi-am amintit un vers al lui Homer despre Agamemnon. Zice așa: ”În cort a rămas Agamemnon/ Singur în sine, gândind la fapte ce n-aveau să fie:/ Şi-nchipuia că-ntr-o singură zi cuceri-va cetatea.”* Eu zic să-i dați bătaie și poate într-o zi veţi găsi locul unde își stabilise el cortul! Ceva urme trebuie să mai fie pe acolo...
La celălalt capăt al firului, Ahileas păru mai reținut:
           - Să vedem... Deocamdată am găsit doar niște rămășițe ale unei nave croite după toate detaliile întrezărite prin gravurile noastre antice, ceva, dacă nu mă înșel, asemănător cu acele corăbii ale lui Agamemnon, cel plecat să se războiască cu Troia. Printre altele, poate avem și ceva noroc. Să fie, zic și eu! Fără norocul care i-a fost hărăzit lui Homer, de a fi auzit de la aezi atâtea cântece și istorioare, ce ne-am fi făcut? Profeţia lui Apollo ar fi rămas un mister, dacă la un oarecare ospăţ, atenţia lui Agamemnon nu avea să cadă asupra lui Ahile şi a lui Ulisse, care o ţineau tot într-o sfadă. Primul, ți-amintești și tu, susţinea că prin vitejie se va cuceri Troia, cel de al doilea, că doar prin inteligenţă şi viclenie se va întâmpla lucrul acesta. Timpul i-a dat dreptate lui Ulisse. Chiar s-a uitat asta?
            -Tu știi mai bine! Și, o, da,  încă ceva! Pentru Atena mi-ar trebui pe cineva ca însoțitor. Să-mi poată fi de ajutor, să-mi traducă convorbirile... Ce zici, ce mă sfătuiești?
      Ahileas lăsă telefonul în suspans. Părea a se gândi un timp.
           -Am să vorbesc cu prietena mea la Centrul de Arheologie din Platamonas. Va găsi ea o soluție. O să o rog să te sune cel târziu mâine dimineață. Hai, baftă!
            -Baftă și vouă acolo, prietene!
            -Kalo dhromo! (drum bun) mi-a urat el.
            -Efharisto! (mulțumesc) i-am zis.
      La celălat capăt se auzit un clic scurt. Închisese.
      Acum, că aveam și mașina lui Ahileas la dispoziție, nu mă mai temeam că nu o să ajung la orfelinatul acela. Mai curând mă întrebam cum voi face să intru firesc în vorbă cu ei. Cu ce întrebare trebuia să încep, ca să mă înțeleagă niște necunoscuți? Sau, mai direct,  prin ce întâmplare venisem până acolo? O, cât mi-era de frică!...

*(Homer, Iliada, Cap. II, v. 34-36)





                                                                 (va urma)