Cronică de carte

Cântă cucu-n… Slobozia!

     

     Umorul este o armă puternică dar riscantă şi se spune despre epigramistul/fabulistul etc (creatorul de umor) neîndemânatic, că se poate răni singur. Parafrazându-l pe Nietzsche, am putea spune că cea mai bună armă împotriva unui epigramist/umorist este tot un epigramist/umorist. Sau, în cartea de față: Ananie Gagniuc (versus) Florentina Loredana Dalian. Cel de-al doilea autor a și avut ideea scrierii aestei cărți intitulată „De râsul cucilor” (apărută la ed. Ex Ponto – 2018), carte care s-a scris într-un lung duel epistolar și care a durat „8 luni și 5 zile, s-a născut, așadar, prematur, nici la 9, nici la 7, că doar din doi umoriști nu putea să iasă o treabă serioasă”. Și ce știm noi despre autorii acestui gen de literatură? Noi, adică niște cititori, iată, avertizați că mergând (în tren ori autobuz), tot citind din volum, furați de umorul lor, am putea cădea de pe un pod, sau să fim scoși dintr-un râu învolburat (cum cică s-a și întâmplat?!)  „Pesemne că umoriștii sunt așa, cam într-o dungă și nu-i bine să te pui cu ei, că ăia-s mai rău ca hoardele otomane”.

      O carte scrisă dintr-o coabitare literară („pe aliniamentul Constanța-Slobozia, între marele <<cantitativ>> Ananie Gagniuc și dulcineea <<ca poetă, ca umoristă și ca ființă și ca… ho!, gata cu laudele>> Florentina Loredana Dalian”, parcă scrisă sub impactul frazei: „că apare obsesiv cuvântul <<sex>>, e dovadă peremptorie că… nu a avut loc”, sau cum spune filozoful: cuget, deci exist, dar nu mai rezist! „Of, Of și iar Of!”, spunem și noi, cu râsul lor. Iar dintre multele faţete ale legăturii dintre râs, psihic şi corp, una pare cu deosebire importantă pentru omul de azi: cea a râsului ca mijloc de tămăduire. Proverbul care spune că râsul este cel mai bun medicament poate că exagerează un pic - nu în orice situaţie râsul este chiar leacul cel mai bun (ați citit avertismentul autorilor!)- dar, cu siguranţă, râsul poate fi adesea un mijloc terapeutic cu efecte nebănuit de puternice. Aici, comicul pendulează între două poluri (contrariate?), între doi „CUCi” nu puși ca în cântecul ăla, pe cântat” ci pe glume/pe bune, „cel mai bun” aflându-se la jumătatea aliniamentului C-ța-Slobozia (asta ca să facem parte dreaptă la amândoi) și în limitele măsurii și ale bunului simț. Cei doi autori stăpânesc bine comicul de situație (al inversării rolurilor de povestitor), dar și comicul de cuvinte, extrem de frecvent și nuanțat. Interesante sunt de asemenea transpunerile de ton și limbaj, de la solemn la familiar, de la real la ireal etc.

     Prin aceste epistole satirice, de la mare distanță, în special se dezaprobă: lăcomia, ipocrizia şi alcoolismul, dar braţele ei de caracatiţă literară s-au ramificat şi au acoperit şi alte domenii ale imoralităţii umane: necinstea, hoţia, prostia, parvenitismul, minciuna, curvia, nedreptatea, sănătatea, oamenii fără suflet etc… De exemplu, unor vânători de premii literare: „Ce-ți doresc eu ție, față căcănie: să ți se facă berile mici, să te oftici, să ai numai viespi în jur și să ne pupi…”. Iar celui care se dă specialist în făcutul cafelei după principiul termodinamicii, un sfat: „Își dai seama, dacă m-aș apuca să-nfășor și să fierb sarmale respectând principiile mecanicii și-ale termodinamicii, cât mi-ar lua?” Umorul e scos, uneori și din Sfânta Scriptură, nu numai din piatra seacă: „Și, final, la început Dumnezeu a creat lumea și s-a odihnit. Apoi a creat bărbatul și s-a odihnit. Apoi a creat femeia și, de-atunci… nimeni nu s-a mai odihnit, niciodată!” Ne distrăm și pe seama bețivilor care vin târziu de la bufet, acasă, pe furiș: {Când revin acasă, cu pantofii în mână, să n-o scol pe colega mea de apartament, aud în noapte  <șoapte> din dormitor: „Te omor! Cât e ceasul?” „E 10!”, rostesc, moment în care pendula bate o dată –Bang! „Cum, că pendula a bătut ora 1!” „Da, dar pe 0 nu-l poate bate!”}  Și unui gurmand i se aruncă săgeți umoristice: „Când e vorba de hrană, mâncare, mă ia cu leșin! Înjur și-i văd pe toți cei din jur în formă de cartofi prăjiți”. Până și în vis gurmandul A. Gagniuc, tot comic rămâne. Visase că fusese invitat la „dulcineea” din Slobozia și cum aceasta tocmai făcuse sarmale, a fost întrebat cum le preferă: reci sau așteaptă să le încălzească un pic? „Hai, încălzește-le, că avem tot timpul”. Se trecuse la șuetă, la... și deodată, lovind tăblia patului, s-a trezit din vis. Înciudat, de!: „Fir-ar să fie, nu puteam să le mănânc, așa reci, cum erau?”

    Uneori catrenul/împunsătura ironică, fiind un duel satirico-ironic între taberele adverse, s-a concretizat în poantă: <Dan și Dana s-au căsătorit. Din două vorbe, spuse la starea civilă, s-au luat: „Da!” și „Da!”. După căsătorie, „Da!”-urile au persistat. Da și el, da și ea...>  

                                  (sau)

                       „Zice-o fată durdulie

                         Nu-i bun juriul de nimic

                         Geaba-i mare Ananie

                         Dacă este Cucu mic...”

    „De râsul cucilor” este o carte relaxantă, dar și instructivă prin mostrele de limbaj epigramistic/aforistic etc.,  pe care le oferă. Ce mai găsim în această carte care te menține cu spiritul alert? Mai întâi, un ton optimist. Și apoi iluzia ironică <ex: „Pe caniculă sunt bune și femeile FRIGIDE(R)”>  Alteori, epigrama (când apare și ea, ici-colo) are un rictus amar „al hazului de necaz”. Concluzia? „Cucii nu mor ușor, cu umor!”

    Am lecturat și mai ales m-am binedispus și vă recomand: o carte de week-end, de întâmpinat călătorii cât mai plăcute, după amiezi petrecute în linişte, cu mijloacele terapeutice ale umorului sănătos.