Necunoscuta (8)

8.

           În mașină, pe drumul spre Atena, Vanghelis începu să mă privească stăruitor. Bănuiam că îl frământa ce i-am povestit. Poate se gândea și el la femeia aceea necunoscută, care trăgea foarte speriată de copil și la tot calvarul acelor oameni căutând scăpare spre văgăunile carierei de piatră.

            -E trist să vezi oamenii, în momentele lor de slăbiciune, mânați din urmă de grozăvia unei armate, darmite o femeie cu copilul ei fugind din calea pericolului, doborâtă de efort și de teamă, iar tu, aflat la doi pași, să nu-i poți ajuta cu nimic! Bine că a fost doar un vis! trase concluzia însoțitorul meu.           

      Și nu ne-am mai spus nimic o vreme. Cred că mă concentram și asupra visului meu ciudat de acasă. Cu o seară înainte de a pleca, în drum spre Atena, am avut un astfel de vis. Sunau clopote pretutindeni. Sunau potcoave. Şi cai. Ţara era-n primejdie mare, ca în poveştile bunicului, care îmi spunea cum a curs, precum marele fluviu, oastea ţării lângă apa Dunării… Mărturie îi erau câmpia şi floarea-soarelui înălţând capul, şi lanul de rapiţă zărit din căruța cu care pornisem la drum să vedem locurile unde îi pierise unul din feciorii plecați la război. Mai mult de atât, roata morii lângă care am pus noi ştergarul şi pâinea cât un soare scăpătat dintr-o baniţă sau cât lasă umbră copacul... Atunci când bunicul îmi spunea toatea astea, mă purta pe tărâmuri pe care n-aș fi vrut să le cunosc. Mă simțeam precum acel erou, Gelu, din poezia poetului nostru popular: „Că-s vii, când e vorba de țară,/Și morții-n morminte!”

      Și fiindcă eram pe pământul de legende al Greciei, mi-am amintit că sosirea lui Ulise în Ithaca nu s-a făcut defel cu trâmbiţe şi surle. Câmpia tăcută pe care a căzut de pe cal, pe marginea apei, eroul nostru, pe de o parte, şi marea care sparge stâncile pe care se înalţă semeaţă cetatea Greciei antice înainte de a pleca Agamemnon la războiul cu Troia, pe de altă parte, își cântă mereu, înfrățite, durerea din glasul bunicului, când povestea cum îi căzuse unul din feciori, atunci. Ca și în glasul cântărețului acela, Demodoc, din odiseea eroului ce a construit calul de lemn la sfârşitul războiului troian, îmi spuneam. Întreaga literatură deplânge soarta eroilor noştri.

A venit însă vremea întrebărilor și a semnelor care trebuiau căutate peste tot. Părăsisem cam de o jumătate de oră clădirea Centrului de Informații a Populației din capitala Greciei şi acum mergeam pe străzile oraşului, ghidat doar de flerul lui Vanghelis. Nu vedeam nimic în jurul meu, dar nici nu-mi puteam da seama dacă trecusem de biserică, cea de-a doua biserică de pe strada ce ne fusese indicată și după care trebuia să fie clădirea orfelinatului.

      Așezământul precizat de doamna Oteea ca fiind adresa de unde plecase definitiv Iriana fusese de curând renovat și reorganizat după metode noi, perfecționate. Atât portarul de la intrare, cât și doamna de la Relații cu publicul, căreia i-am întins prin gemulețul deschis un buchet cu flori, ne-au îndrumat către un colț al curții, unde exista o clădire asemenea unui hangar. Acolo se afla bucătăria, de unde, pe ușa dinspre grădina orfelinatului, puteam urca la etajul la care se găsea biroul doamnei directoare. Vanghelis îmi spusese dinainte cum vom proceda: el va purta discuția firească, iar întrebările suplimentare trebuia să le scriu, atunci când urma să intervin, pe o coală de hârtie și, când va fi cazul, să-mi notez și cele traduse de el.

      Când am intrat în birou, atenția mi-a fost atrasă de pendula din perete, ce arăta ora 15,30 fix și de o doamnă în vârstă, aflată în picioare, care tocmai terminase, până la sosirea noastră, ce avusese de spus. Ne-a făcut loc să trecem și, după ce Vanghelis a rostit câteva vorbe, ne-a făcut semn să ne aşezăm. Ea a rămas în picioare, așteptând ca doamna de la birou să-i spună ce are de făcut. Vanghelis se adresă celor două femei, aruncând priviri când în stânga, când în dreapta. Acolo, în biroul directoarei, conform celor traduse de Vanghelis, făcusem cunoştinţă cu șefa corpului administrativ al orfelinatului „în carne şi oase”, prezentată, dacă am reținut bine, sub numele ciudat de Kyria Lagoudakis. Am aflat mai târziu că nu acesta îi era numele ci, în semn de recunoștință pentru blândețea sa, mai toți îi spuneau „doamna Iepuraș”. Din cauza timidităţii mele din timpul prezentărilor, nu l-am reținut decât pe acesta.

      Șefa instituției era îmbrăcată într-un costum negru (fapt ce nu avea cum să treacă neobservat, întrucât rar erau oameni care să folosească, în acel început de vară, astfel de haine) şi vorbea rar, lăsând uneori dinadins fraza neterminată. Se voia, mai exact, una din acele femei care, deşi sunt conştiente că nu au un spirit de observaţie prea dezvoltat, ştiu că lucrurile pot fi descoperite, puţin câte puţin, prin întrebări scurte, precise, reuşind, de cele mai multe, prin tot soiul de interpretări şi subînţelesuri, să te atragă într-o discuție care să lămurească rostul sosirii tale acolo.

            -Îl are la dumnealui! l-am auzit la un moment dat pe Vanghelis, arătând către mine.

      Înțelesesem deja că era vorba despre medalionul găsit în cutia cu amintiri, acasă la doamna Oteea, ce reprezenta o jumătate de drahmă de pe vremea generalului Karaiskakis, acest obiect constituind și motivul deplasării noastre în capitala Greciei. Am scos medalionul și l-am pus pe birou, după care i-am mulțumit din tot sufletul, fiindcă era frumos din partea dumneaei că-și dădea atâta osteneală cu niște străini ca noi. La vederea medalionului, șefa corpului administrativ scoase un suspin adânc. Din conversația care urmă, am înțeles că își amintea de acel moment petrecut cu aproximativ cincisprezece ani în urmă, când o familie cu numele Salikratis o înfiase pe copila de numai șase ani, despre care amintise însoțitorul meu. Chiar ea îi pusese la dispoziție cutia de lemn cu acele obiecte aduse odată cu fetița la orfelinat, prin 1973-1974, de un ofițer de marină. Ni-l descrise ca fiind un bărbat cu trup atletic, cu umerii pătrați și o bărbuță ceva mai creață, ce îi umbrea bărbia. Un alt amănunt? O, da! Tunica descheiată la gât lăsa să se vadă un piept plin de mușchi și păr, și da, era sigură pe ce afirma!

            -Nu-mi amintesc dacă atunci ni s-a spus că străinul care a adus fetița era ofițer de marină sau dacă acest amănunt a rămas întâmplător în imaginația noastră! se scuză doamna directoare.

            -Ba chiar așa e, doamnă! Țin minte că eu am luat declarația dumnealui și v-am citit-o. Ofițer de marină era, rețin bine, așa scrisese! Un soldat, ne-a zis el, găsise fetița sub dărâmăturile unei case. Mama ei o acoperise cu propriul trup, ca să o apere de bucățile de moloz care zburau prin aer. Știți, la noi tocmai avuseseră loc revoltele de la Politehnica Atena, de pe vremea generalului Dimitrios Ioannidis. Femeia aceea, Katerina, mama fetiței, a fost îngropată în spatele bisericuței din Kifisia, așa am citit în declarație. Nu știm mai multe, întrucât nimeni nu a venit mai apoi să se intereseze de copilă. Nu e nicio imaginație aici!  

Și cum doamnele se uitau una la alta, un pic încurcate – se vedea pe fața lor – Vanghelis explică pe scurt motivul acestor investigații.

            -Și așa – îmi aruncă doamna aflată la birou o privire lungă, plină de duioșie – va să zică scrii ceva, o poveste?

      Înțelegeam perfect ce mi se spunea. Am început să-mi exprim ideile în engleză, scurt, scurt de tot, în speranța că mă va înțelege:

            -Da, scriu o mică povestire. Adică, mai exact, nu scriu încă, ci mă pregătesc să strâng date pentru materialul meu. Povestirea se vrea una lămuritoare pentru soarta Irianei, ca să o scoată din depresia în care a căzut, să o aducă la realitate, am mai spus. Milate aglika? (Vorbiți engleza?) Speram să mi se răspundă afirmativ și să vorbesc în continuare despre subiectul care mă preocupa. Cum pe fața ei expresivă, destul de frumoasă, se citea o mare nedumerire, fapt pentru care ceru din nou ajutorul însoțitorului meu, am înțeles că nu pricepuse nimic din vorbele mele. Întinsei hârtia cu întrebările la care așteptam răspuns, după care Vanghelis îmi traduse ce spusese mai înainte doamna administrator: „Nu o adusese mama Irianei la orfelinat? Cine era ofițerul acela? De ce o adusese aici? Mai are și altceva din amintirile fetei, ceva care să nu fi fost predat familiei adoptive?” În timp ce doamna Kyria Lagoudakis răspundea la întrebări, mi-am aruncat privirea de-a lungul străzii, prin fereastra întredeschisă.

      Tocmai plouase mărunt şi pe asfalt se aşternuse o pânză subţire de apă. Fusese una din acele ploi repezi de vară care limpezise cerul, înviorase natura şi pusese în mişcare trecătorii. De acolo, de la fereastră, întinderile oraşului se pierdeau în albastrul cerului, până pe culmi de munte. Asta îmi aminti cum se zărise, de la geamul din Platamonas, silueta mlădie şi înaltă a Irianei, cu trăsături extrem de fine şi ochi negri de nepătruns, în ziua când o descoperisem prima oară sub perdeaua pinilor crescuți până spre înălțimi. Mai mult decât chipul cred că mă tulburase profilul palid, calm şi aerul misterios ce îi învăluia faţa. Imediat ce termină discuția, Vanghelis îmi traduse aproape tot. Ceea ce aflase de la doamna administrator mă puse și mai mult în încurcătură.

      Kyria nu-şi mai amintea pe moment numele străinului ce o adusese pe fetiță la orfelinat, dar după ce discută între patru ochi cu directoarea, ne mărturisi că, în urmă cu două luni, venise un tânăr care le pusese aceeași întrebare și, după ce căutase în arhivă, dăduse peste dosarul fetei. În el găsise notat, pe declarația dată, numele ofițerului de marină.

            -Puteți să ne spuneți care este numele tânărului? o întrebă Vanghelis pe Kirya Lagoudakis.

            -Nikos Pariositis…

      La auzul acestui nume am tresărit și, spre surprinderea celor două doamne, am sărit ca un arc în picioare. Am deschis gura să spun ceva, dar n-am reușit decât un mormăit ce arăta mai degrabă a mirare. Am clipit din ochi câteva secunde, în vreme ce îmi frecam uşor mâinile:

-Când a fost pe aici? Cum arăta tânărul? Puteți să mi-l descrieți? Și îl rugai pe Vanghelis să-mi traducă întrebările.

      Doamna Kyria primi întrebările puse de însoțitorul meu cu foarte multă liniște și-l întrebă, la rândul său, dacă nu cumva fusese ceva în relatarea ei care mă neliniștea. M-am temut ca, prin gestul meu imprevizibil, să nu se închidă în ea și să refuze în continuare dialogul, așa că i-am răspuns cu un mic surâs și m-am așezat la loc, pe scaun. I-am explicat că-l cunoșteam pe Nikos și că acesta nu era altul decât iubitul Irianei.

-Ei, mă gândeam la una ca asta, dar din păcate a negat așa ceva și n-a stat de vorbă prea mult, să-l putem cunoaşte ca lumea. M-am dus doar în arhivă, unde am găsit dosarul, mi-am notat numele ofițerului pe o foaie și i l-am dat. Mi-a mulțumit și de atunci nu l-am mai văzut.  

      Doamna Kyria îşi mai amintea că-l urmărise de la poarta orfelinatului mergând îngândurat pe străzile oraşului, dar cu un zâmbet care nu părea să fie al unei persoane răuvoitoare. Femeia reținuse o singură frază la plecarea lui: „Îl voi căuta pe acest ofițer, vă promit eu, chiar de-ar fi să mă îmbarc pe o navă și să ajung la marginea pământului!”

            -I-ați mai dat și alte amănunte?

            -Nu, nimic altceva!

            -Putem să vedem și noi dosarul acela? am rugat-o insistent.

      În tot timpul discuţiei avute cu Kyria Lagoudakis, directoarea orfelinatului nu-şi luase ochii de la noi, iar eu simţeam că lunec tot mai adânc în scaunul pluşat de lângă acel birou, de parcă aș fi vrut să dispar după colţul tablierului de lemn. Pe faţă mi se citea o nelinişte teribilă, în timp ce Vanghelis, care se făcea că nu bagă de seamă acest amănunt, se uita la mine zâmbind imperceptibil, iar când şi când îşi ducea degetul arătător în dreptul tâmplei.

            -Norocul nostru este că am aflat printre primii de existenţa acestui dosar și sperăm că ni-l puteți arăta! se lumină la față Vanghelis.

- Da... da! Dar mă tem că v-am reţinut prea mult. Îl văd pe dânsul un pic cam grăbit. Deh, graba asta a tinerilor, ce ştim noi? Apoi se adresă administratoarei orfelinatului:

-Poți să ni-l aduci, doamna Kyria?

      În scurt timp, ni se puse dinainte dosarul și mi-am notat numele ofițerului: Nikolau Mavridis. Printre foile îngălbenite, privirea îmi căzu pe fotografia unei tinere femei stând pe un scaun înalt dinaintea aparatului de fotografiat, cu o fetiță cam de doi ani în brațe și ținând de mână un băiețel blond, cu părul buclat, aflat în picioare lângă ea. Am întors poza și am descifrat ce scria pe spatele ei: „Brena împreună cu Georgios și Iriana. Kifisia, 1972”. Am înțeles că oricât dorisem să văd orfelinatul unde își petrecuse Iriana patru ani din viață, oricât de mult mă gândisem și mă pregătisem pentru evenimentul acesta, nu cred că îmi închipuisem, măcar un moment, că întâlnirea cu fotografia aceasta avea să mă impresioneze atât de puternic. Vanghelis observă că se petrecea cu mine ceva deosebit: privirea aceea strălucitoare la vederea femeii cu cei doi copii, pe care o afișam fără să vreau, însemna că treceam prntr-o mare tensiune de spirit.

      M-am uitat la doamna Kyria cu o căutătură provocatoare, a cărei semnificație speram că o va înțelege. Îmi doream să am acea fotografie și am cerut o copie a ei, dacă era posibil. Cred că am avut pentru prima oară un sentiment de necaz, aproape de furie, la gândul că doamnele de față nu-mi vor înțelege rugămintea. Mi s-a spus însă că poza trebuia să ajungă în cutia cu amintiri a fetiței, dar în ziua adoptării de către familia Salikratis uitaseră de ea. Așa că, prin mine, doamna directoare era încredințată că aceasta va ajunge la Iriana.

      Am mulțumit cerului și îngerilor care îmi fuseseră aproape și am pus fotografia și hârtia cu numele ofițerului în buzunarul de la haină, apoi mi-am luat de pe birou jumătatea de drahmă transformată în medalion, iar gândurile mi-au fugit în altă parte. N-am reuşit să-mi amintesc mai mult din tot ce s-a spus în după-amiaza aceea şi asta nu pentru că nu aș fi fost în stare să mai fac un efort în plus, ci pur şi simplu, mintea îmi zbura la altceva în acele clipe. Împreună cu Vanghelis, le-am mulțumit respectuos, iar directoarea ne-a strâns mâinile cu căldură. Doamna Kyria se grăbise să ne-o întindă pe a sa mai mult ca pe un gest de complezenţă, decât în semn binevoitor, de recunoştinţă pentru discuţia purtată.

      Odată ajunși în oraș, i-am mulțumit cerului pentru toate informațiile scoase în cale. Trecătorii şi larma motocicletelor, a autovehicolelor ce dădeau rateuri pe eşapament la fiecare intersecţie, începură ușor-ușor să ne înghită, împreună cu gândurile noastre. Amintirea acelei întâmplări dispăru odată cu zgomotul pe care două fetiţe îmbrăcate în rochiţe sumare şi cu picioarele goale îl făcură, ieşind val-vârtej dintr-o curte, atunci când în urma lor, stăpâna ameninţătoare şi trufaşă, răstignită în dosul porţilor mari din lemn, agita o coadă de mătură cu un ciont uzat, răzleţ ca o coadă de curcan. N-am auzit ce le-a strigat această apariţie bizară celor două sărmane fetiţe. Mă gândeam la cei doi copii ai Brenei: fetița din brațe trebuia să fi fost Iriana când era micuță, dar băiețelul acela blond? Ce se întâmplase cu el?

      Și apoi Kifisia, altă grijă (Vanghelis îmi spusese că era un mic orășel de munte, aflat în apropierea Atenei), trebuia să ne fie următoarea țintă. Citisem pe o inscripţie, undeva, că Plutarh (moralist şi scriitor al antichităţii) fusese şi preot, o vreme, la Templul lui Apollo, din Delfi. Plutarh se născuse în Cheroneea, undeva prin apropiere. De la el am reţinut că nu e rău să chemi, la ananghie, norocul în ajutor, dar nu-i de ajuns, fiindcă trebuie să mai dai şi din mâini. Era bine să rețin asta. De altfel, îmi amintisem numele străzii și numărul casei de unde fusese ridicată fetița de către ofițerul Mavridis. Dar deocamdată ținta noastră era Muzeul de Arheologie. Am reţinut doar că Vanghelis mă îndruma acum, precis, către muzeu. În scurt timp mă aflam exact în dreptul acestuia.

      Vanghelis descărcă pachetele și-mi făcu semn că, după știința lui, avea să termine cât mai repede aici. Mă așezai pe o bancă din micul părculeț și așteptai. Între timp, scosei fotografia și mai privii o dată la femeia care poza alături de cei doi copii. Citii în ochii femeii multă recunoștință și dragoste. Nu măreţia Creatorului, ci măreţia Creaţiei ne aşază alături de zeii pe care i-am venerat toată viaţa! Dar pentru asta trebuie să trudim din greu la foalele încinse ale focului unde s-au tot pregătit, pe nicovala timpului, cuvintele. Nietzsche scria, în „Dincolo de bine şi de rău”, o frază (după umila mea părere, sugestivă): „Trebuie să părăseşti viaţa ta, cum o făcuse Ulise părăsind-o pe Nausicaa!”, dar câţi vor înţelege cât era acolo recunoştinţă şi cât era dragoste? Observai în măslinii din parcul muzeului câteva fructe, uscate şi negre la culoare. Nu mai văzusem, până acum, decât acel fruct al măslinului, de mărimea unei „prunişoare” de pe la noi când musca şi viespea le aplică primele înţepături nimicitoare. Crezusem, până acum, că acea culoare neagră a măslinelor era doar efectul unor prelucrări chimice ori poate mă înşelam. Mă uitai la cei din poză și mi se închiseră ochii. Înțelesei că de vină era oboseala drumului făcut până aici. În ochii mei parcă pâlpâia o lumânare gata să se stingă.

     În ziua aceea, Brena și Katerina vorbiră până târziu de boli și de leacuri, de cât de grea e viața... Brenei i se citea în ochi teama. Privea mai tot timpul de-a lungul străzii, de parcă ar fi fost cineva pe urmele ei. Venise cu fetița în brațe la mătușă-sa, spunând că n-are cu cine lăsa copila, întrucât va trebui să plece cu Georgios la Atena, la spital. De două zile i se făcuse tot mai rău băiatului. Katerina fusese de acord să aibă grijă de fetiță câteva zile, dar se arătă îngrijorată că Brena umbla de una singură cu ea pe străzi și poate că ar fi fost mai indicat să-l fi luat și pe Georgios, nu să-l lase singur prin vecini. „Nu vezi ce nebunie e în oraș?” îi spusese. Brena auzise niște zvonuri cum că, în Kifisia, forțele revoluționare se pregăteau să blocheze drumul dinspre Avlona, dar poate că erau doar zvonuri. Auzise și despre o mobilizare a muncitorilor de la carierele de piatră, pentru a încerca să oprească înaintarea trupelor armate ale generalului Ioannidis pornite către Atena. „Toată noaptea a fost o zăpăceală nemaipomenită – întări Katerina cele afirmate – focuri de armă trase la întâmplare, strigăte, agitație, zgomote, nimeni n-avea curajul să iasă pe stradă, iar cei care căutau să fugă în munți nu reușiseră să se strecoare cu tot calabalâcul, din cauza camioanelor răsturnate de-a curmezișul drumului”. Brena spusese că ea nu știa nimic din toate astea, iar în cartierul ei încă nu se alarmase lumea, că pe Georgios îl lăsase în grija unei prietene de lângă casă și de aceea venise doar cu Iriana. „Dar Kostantinos, el unde este?” întrebase mătușă-sa. Brena spusese ceva foarte precipitat, din care nu se înțelegea decât că nu mai știa nimic despre soțul ei, de câteva zile. Apoi își luase rămas-bun. Katerina o urmări cum se strecura pe lângă case lipindu-se de ziduri, umblând mai mult pe sub streșini. „Ce-o fi cu Brena? De cine se ascunde?” se întrebase. Dar după ce femeia dispăru în întunericul care începuse a se lăsa, aprinse o lumânare și se pregăti să facă așternutul fetiței.

            -Ce s-a întâmplat? auzii o voce străină în dreptul meu.

      Omul se opri în loc, privind în urmă la însoțitorul ce bătu nervos din palme, după care se învârti câteva minute în jurul pachetelor lăsate jos. Căzătura acestora pe caldarâm mă trezi dintr-un vis greu.

            -Să nu-mi spui că au uitat de oseminte? se miră prima voce.

            -Cred c-am înțeles, zise celălalt. Au încurcat pachetele cu ale lor. Hai cu ele înapoi!

      M-am uitat cum le-au ridicat și au pornit împreună în direcția porților din fier forjat de la intrarea în muzeu. Mi-a părut rău că mă treziseră tocmai când o și vedeam pe mătuşa Katerina cum lua fetița în brațe, o sălta pe genunchi, îi săruta obrazul fraged și îi murmura la ureche un început de cântec de leagăn. Femeia părea îngrijorată. În sufletul fetiței cred că se luptau gânduri, sentimente, iar în privirile ei citisem speranța, ca la un om mare. În timp ce o legăna, Katerina deschise cutia lăsată de Brena, o cutie care îmi părea cunoscută (sigur o mai văzusem) şi din care scoase un medalion, reprezentând o jumătate de drahmă legată cu un șnur împletit din mătase. Pe dinaintea ochilor îmi trecu imaginea acelui moment când luase din cutie fotografia Brenei cu cei doi copii, voind parcă să-mi arate cât de bine îi stătea rudei sale în cămașa albă și cu clema în păr, stând cocoțată pe scaunul înalt, cu o anume îngrijorare pe fața zâmbitoare, în timp ce băiețelul se ținea strâns de brațul mamei sale, ca şi când ar fi cerut ajutor. Cu mâna albă dezvelită de la cot, femeia își strângea la piept fetița, simțind cum o năpădește un val de dragoste. „Unde-o fi acum Nikos? Ce o fi vrut să afle de la ofițerul acela?...” Și nu erau decât gânduri care veniseră să-mi întregească imaginea îmbarcării tânărului.

     În cartierul Katerinei, lucrurile începură să se precipite cam la două zile de la plecarea Brenei. Vecinii își încărcaseră, la repezeală, cele necesare în mașini și părăsiseră cartierul. Mulți o strigau, văzând-o agitându-se prin curte, să plece odată cu ei, întrucât veștile care veneau de la Avlona nu erau tocmai bune, numai că ea trebuia să o aștepte pe Brena, așa cum îi promisese. Brena însă nu se arăta și Katerina începu să se îngrijoreze de soarta femeii. Cu ochii ațintiți la poartă, se gândea că nenorocirea era departe de ea, însă alerga, din când în când, în casă, să vadă ce face fetița. Dar nenorocirea plutea și în jurul ei. Un zumzet de avioane, din ce în ce mai apropiat, se făcu auzit în depărtare şi în curând primele bombe căzură la periferia oraşului. De undeva, niște tunuri începură să bată primejdios. Pe alocuri, rafalele puștilor instalate la baricada de la intrarea în oraș spărgeau liniştea. O bombă căzu pe casa vecină. 

   ...........................................................................................................................................................

            -Nu. Nu ghicesc ce ai vrut să spui. Spune-mi dumneata!

      Era Vanghelis, care se oprise în dreptul meu. Stătea în picioare și mă fixa întrebător, cu o privire în care se citea mirarea.

            -Dar, oare, am spus ceva?

            -Da, domnule Mateescu! Îți spuneam că, gata, am terminat aici și e timpul să ne îndreptăm spre Kifisia, iar dumneata ai zis ceva despre o femeie: „Ce e de făcut cu femeia moartă?” Asta cred că spuneai...

      Am înțeles subit că, în mintea mea, toate se amestecaseră. Era timpul să o luăm din loc.

                                         (va urma)