cu ochii-năluci

Romanță

Din câte ploi m-au ajuns într-o viață

n-am rătăcit drumul, ori altă cărare

mlaștini, băltoace mi-au tot stat în față

și a fost chiar pricină... de tulburare!

cum printre gânduri umblam fără teamă

cu glodul din lume cărat pe sandale

nu luam seama la codrii de-aramă

cu lacuri de munte și iele în cale.

ca prințul străin plecat în poveste

să afle minunea ținută-n zăvoare,

un foc mă-ndemna, tot sus, înspre creste

și a fost chiar pricină... de tulburare!

iar cine-ntreba: pe unde străine,

de-o vreme pui pașii grăbiți prin gorgane?

cu ochii spre zări speram o minune

la sân să mă prindă cumva, în arcane.

dar vântul doar frunze căra înspre nori

ca algele moarte în spuma de mare

și vise viclene m-au prins până-n zori

dar a fost și pricină... de tulburare!

Steaua fericirii

Steaua fericirii

Așa, mult timp, s-au tot vorbit bătrânii

Că doar celui ales cum e ursit

Ea, Steaua Fericirii-i de găsit...

Dar drumu-i greu spre capătul minunii.

Spun unii: cele zări ademenise

Și suflete-mbătate de tain

Iar printre ei și-un cântăreț străin;

Poetul de minune auzise.

Ajuns și el de dincolo de vreme

Și-a pus de seară, traista căpătâi

Tot mai spera că poate-i cel dintâi

Sosit la porți, iar cineva să-l cheme.

Iar el va scoate solzul lui de pește

Și cântecul va răsuna stingher

Că stelele vor lăcrima pe cer

Ținute strâns ca luna într-un clește.

Așa visa sub straiul amăgirii

Când lumea înspre zori mi l-au găsit

Cu cântecul pe buze-ncremenit

Și ochii mari la Steaua Fericirii.

Încă de pe atunci

Încă de pe atunci

Părea în lună c-am trimis săgeata

Și vulturii în aripi am străpuns

Strigam pe sub mesteceni îndeajuns

Dar foșnetul pădurii m-a dat gata

Făcea inteligibil un răspuns.

Sclipeau viclean și stelele prin arbori

Și încă mai ningea cu fulgi prea deși

Când ți-am făcut un semn. Din vis să ieși

Coarda la arc vibra, molizii-s martori

Cu cât ținteam, săgeata dădea greș.

Nu mai simțeam nici frigul pe sub haină

Nici umezeala cruntă din bureți

Ori grohăit prin râpe, de mistreți

Dar îmi doream să se ivească-n taină

Și șoimii fericirii sub săgeți.

C-atât mi i-a promis, chiar el, sorocul

Când m-am născut și zorii s-au ivit

Că nimeni l'-așa dar n-a tresărit

Să-mi spună în ce veac, pe unde-i locul

Prin ce hotar al lumii-s de găsit.

De-atunci și eu cu umbra ta în minte

Le-am fost pe urme ani întregi la rând

Sperând, naiv, că-n viață când și când

Oricare drum m-ar duce dinainte

Spre codrii cu minuni să mă afund.