„Confesiuni din universul cărților” – de Mihaela Meravei
Mihaela Meravei, dincolo de constanta
unei poete lirice neomoderniste, se prezintă, mai nou, cititorului, cu o carte
de lecturi comentate, o carte a unui cronicar (erudit publicist) care e rodul
unei mai îndelungate acumulări intelectuale și culturale asupra spațiului și
orizontului literar-cultural de pretutindeni. „Confesiuni din universul cărților”,
apărută la Editura Coloroma, Colecția
Cercul Literar de la Cluj-Eseuri, 2019, volum care deschide secțiunea de
eseuri a editurii, este unul de cronici
de carte, unde temeritatea autoarei se asociază cu perspicacitatea și cu
simțul rigorii, și continuă cu analize încărcate de blândețe și melancolie, dar
cu o prospețime a receptării care ajută ideile să se îndrepte spre o viziune
critică. Despre carte, criticul Ion Cristofor, în prefață, consemnează
următoarele: „Articolele critice ale
Mihaelei Meravei au un vădit accent simpatetic, oferindu-ne sentimentul
tonifiant al descoperirii unui miracol în paginile citite, o evidentă bucurie a
lecturii – senzaţie din ce în ce mai rară în zilele noastre.” Evident
(spunem noi), maestru nu e cine ne învață cum să găsești ieșirea dintr-un
labirint al cărților lecturate și rămâi cu darul de a-ți însuși cam tot ce a
răsunat, și continuă să răsune, sub bolta spațiului și timpului în trecerea ta
prin acest univers, ci e acela care ne învață prin exemplul său consemnarea
acelor pedanterii tehniciste și anticipări ale substanței operei într-un nou
labirint al scrierilor asupra cărora s-a aplecat cronicarul.
Într-un anume fel,
lumea fiecărui poet fiind o lume a simțurilor personale, cred că prin gânduri,
simțurile noastre se deschid spre taine. Altfel spus, „ezitând între taină şi nimic…”,o viaţă de căutări sunt tresăririle poetului sau scriitorului
nostru, convins și el că oscilează între două lumi paralele, din care
fragmentar tot cară, cară câte ceva, pentru a ne lămuri ori pentru a estompa
taina, ca până la urmă, tâlcul acestor clişee de viaţă să producă şi puţină
confuzie în mintea cititorului rămas mult în urma imaginaţiei autorului. Ori
poziția luată de cronicar e ca şi cum,
împreună cu el, am privi ore în şir cu fruntea lipită de geam, ca Cioran,
privind în bezna de afară pentru a ne lămuri câte ceva, încercând să descifrăm
odgoanele-legături ale acestei punţi de trecere: dinspre poet, spre poezie,
dinspre fiinţa sa materială, spre fiinţa sa spirituală. Adică, privirea
cronicarului care ştie să-şi valorifice cuvântul și să facă din el clopotul său
de ceremonie, la care ne adună dinaintea paginii scrise. Și cu acestea intrăm
și noi, odată cu autoarea, în lumea cărților comentate: 1) Silvia Bitere cu volumul „Pentru că
existase cândva un om”, (o poetă religioasă
pentru care poezia devine un canticum
liric, în care rezonează imaginația pendulară între credință și tăgadă). Iată cum ne-o descrie autoarea: „Nonconformismul Silviei Bitere, curajul și
sinceritatea poemelor sale, sunt cunoscute în viața lirică feminină actuală,
îndrăgite și apreciate în egală măsură de către cititori.” Fără doar și
poate (notăm și noi) poeta vede lucrurile altfel, simte altfel viața, oamenii,
poezia și înțelegem, din versurile redate în cronică, „dispoziția poetei față de temele existențiale (viața, moartea), ceea
ce aduce liricii din acest volum o notă de meditație, de contemplare și
melancolie.”; 2) Erika Bloj cu
vol. „Roșu shiraz” și o particularitate erotică a versurilor „pendulează între arhetipul animus al
rațiunii și spiritului feminin”. Mai reținem că „din acest tangaj s-au născut poeme de o sensibilitate aparte,
emotivitatea autoarei simțindu-se în metaforele construite cu delicatețe și
senzualitate, comparațiile sugestive, totul pe un fond meditativ, determinat
de efuziunea stării de însingurare și singurătate pe care o simte poeta”;
3) Cu privire la „Optzeci de sentimente sub inimă” al
poetei Camelia Buzatu, membră a Cercului
literar de la Cluj, Mihaela Meravei face afirmația, vorbind despre
carte, că autoarea „ne invită la o călătorie plină de culoare și imagini
inedite care se întrepătrund cu sentimente tulburătoare, într-o cozerie pe alocuri epică, dar din care nu
lipsesc țâșniri metaforice luminofore.” Și
înțelegem că procedeul de a „interveni” cu judecata lor cuviincioasă ori
decizia pertinentă, în corecţia înţelegerii
unui poet sau prozator oarecare, îi conferă lectorului prilejul de a
transfera şi cititorului sentimentul coparticipării la interpretare şi
imaginaţie; 4) Poet, traducător, critic literar, prof.
dr. în filologie Ion Cristofor, cu „Viața
de rezervă/ Vida de rezerva”, volum bilingv în traducerea poetului catalan Pere
Bessó, atrage atenția enunțul direct al autoarei acestor cronici de carte în care: „În
cele patruzeci de poezii cât conține volumul, autorul face o critică a societății
noastre, nu înainte de-a o analiza, dezvăluind cititorului, cu sensibilitatea
și ironia caracteristică, două lumi aparent divergente, pline de simboluri și
semnificații.” Poemele (având tematica femeii) sunt „încărcate sentimental, abundă în metafore diafane, declarații subtile…(și)
oricât
de gravă este situația actuală, poetul Ion Cristofor găsește un mod de a ne
aduce soarele în suflet printr-un zâmbet, ușor ironic, dar, evident, un zâmbet
cu aromă de poezie de calitate, bun gust literar și artistic.”;5) Marian Danci este
amintit de cronicar prin apariția unui nou și incitant roman, intitulat
metaforic: „Îmblânzitorul
de cerbi”, apărut în
2019. Îi remarcă „toposul basmului cu cel istoric”, autorul conducând cititorul
„pe un tărâm de poveste”, situat în zona Ciceului unde se presupune că după ce
a fost înlăturat de la prima domnie de către Soliman Magnificul, domnitorul
Petru Rareș s-a refugiat pentru a face planuri pentru o a doua domnie. Despre
stilul scrierii: „Viteza cu care sunt
scrise multe dintre scene, multitudinea de amănunte, vibrația epică cu care
sunt încărcate majoritatea capitolelor, dar și cheile pe care le interferează autorul în
text, tocmai pentru a acapara atenția cititorului, fac din proza scriitorului
Marian Danci, un scenariu de film de aventuri.”; 6) Daniel Dăian: cu „Metamodernismul
poetului și poezia lui
dezinhibată” din „Distanța dintre
tine și centrul lumii are exact 1.76”, apărut în 2016. Aici „spectacolul
liric vine din forța metaforică a poeziei din acest volum, încărcătura
emoțională, urletul pe care-l vom regăsi în multe poeme, stârnit de revolta
vizavi de o societate aplatizată, viciată, îmbătrânită prematur, incapabilă de
emoții puternice, de sentimente curate și de calitate, deficiențe care nu fac
altceva decât să însângereze iubirea…”, (și) avem de-a face, în poezia din
acest volum, cu o „transgresare a
realului până aproape de limitele sale, voit lucide, bazată pe o sinceritate
dezabuzată şi autobiografismul cenzurat…”.; 7) Un scriitor drag nouă
(despre care și eu am scris), Dumitru
Augustin Doman cu „Moartea de după moarte”,volum apărut la Editura Junimea,
2019, are (în esență) profunzimea dată prin stările
de retrospecție și meditație pe care le dislocă textele domaniene, lirica sa
fiind la „graniţa dintre eseul filozofic şi poezie, dar plonjarea sa eseistică,
în timp, îşi are drept coordonate tridimensionale: iubirea prezentă, viaţa
provocatoare cu trăirile ei şi moartea, ca teritorii de trecere pe malul
celălalt.”(n.m.) Dar să-i dăm
cuvântul autoarei: „Dumitru Augustin
Doman inserează între versurile, eseurile, aforismele, însemnările, consemnările
sale, notațiile predecesorilor atrași de mirajul acestui subiect” (și mai
departe) „Unele dintre fragmentele din
volumul Moartea
de după moarte sunt anecdotice,
zeflemitoare, știrbesc consistența, măreția morții, minimalizând-o ori banalizând-o”;
8) Teodor Dume: „Printre poeții neoexpresioniști ai liricii
actuale românești, Teodor Dume se remarcă în mod evident prin structura
profundă a poemelor și tematica meditativă, adesea metafizică, cum vom vedea și
în cel de-al doisprezecelea volum apărut sub penița sa la Editura Princeps
Multimedia, în anul 2018 și intitulat simpatetic Devoratorul de umbre”. Iar despre
poezia sa: „Poezia lui Teodor Dume
este reflexivă, psihologică, coborând cu precădere în substraturile eu-lui
uman.”, e un „spectacol cu umbre care
intră în alte umbre și acelea în următoarele umbre, un fel de Matrioșka umbrelor”.
Ceea ce-i apropie aproape pe toţi, în
accepţiunea criticului este: atmosfera, misterul, căutările fiecăruia,
scormonelile lingvistice, taina rostirii şi modul de a atinge veşnicia din
absolut. Fiindcă „în contact cu fiinţa
suprapersonală a speciei” din care a răsărit fiecare poet comentat de Mihaela
Meravei, nu imaginile convertite în idei îl legitimează în a-şi oferi decizia
pertinentă, ci situaţia de a prezenta oikumenicos (în sens de universal)
spiritul, fiinţa celui analizat.
9) Trecem la Raluca Faraon cu vol. comentat: „să locuiești într-un cerc și să
nu-ți atingi centrul” (2019). Metoda de
introspecție pe care o abordează Raluca Faraon este, „mai degrabă, de ordin
oniric decât realist.” Cronicarul ne vorbește despre impactul elegiac asupra
liricii autoarei. Cităm: „Poezia devine
obnubilă, starea de tristețe, recurentă, deznădejdea, se resimte pregnant,
umbrele și întunericul fac loc singurătății și al pierderii identității iar
lumea se preschimbă în supremul azil de
nebuni”… 10) Iar Adrian Frățilă
(poetul gorjean) cu „Balade”, apărut la Editura Măiastra, în 2018 şi care, după
cum sugerează titlul, face demersul liric al unui grupaj de cincizeci şi cinci
de balade culte „cu tematică variată, alcătuite
din versuri, de mică întindere, cu un conflict puternic şi o acţiune dinamică,
poetul exprimându-şi sentimentele prin intermediul naraţiunii, subiectele
fiind fantastice, legendare sau familiale.” Cu alte cuvinte (spune
autoarea), „poetul găseşte salutar să
transforme realitatea în poveste, sporind consistenţa baladescului”.
Încercând să surprindă, în poezia celor asupra cărora se pronunţă, specificul
gândirii poetice şi natura filosofiei „aparte”, criticul apelează uneori la
reperele sale referenţiale: gândirea și filozofia creștină de la imnurile
biblice, teoria reîncarnării în doctrina orientală, scepticismul cioranian etc.
11) Astfel trec prin filtrul analitic al cronicarului poeți precum: Corina Georgescu – poeta lirică din
„Antologia Cercul Poeților” (Cluj, 2019), Carmen
Tania Grigore, la care „poezia atrage prin modernismul,
eleganța și subtilitatea lirică.”, dar și poeții Mirela Orban, Dragoș Vișan etc. Mai amintim din volum notele
critice asupra: vol. „Setea din palme” al Danielei
Mărginean – o poetă „cathartică atunci când atinge semnul divinității”; pe Eleanor Mircea cu vol. „Eram bătrână și
am murit” – la care predominantă este tema fantasticului în poezie; ori Ana Urma cu „Isadorable” care-și
îndeamnă cititorii la o călătorie în ființa cuvântului și poeta Nina Voiculescu cu „Casa lui David” –
poezii de „sorginte filozofică și
existențială, dar și religioasă (ce) fac dovada unei căutări a sinelui poetic
proiectat pe fondul parabolelor biblice”. 12) O regăsim în acest volum de
cronici și pe Vasilica Grigoraș cu
volumul „Odă bucuriei” (comentat și de noi – n.m.) - jurnalul de suflet „care
a călăuzit scriitoarea pe parcursul călătoriei pe care o va face, prin voia
destinului, într-o lume fascinantă, aproape de continent îndepărtat,
Australia, într-o țară − Noua Zeelandă”. 13) Spiridon Popescu, acest menestrel
al poeziei este analizat cu antologia „Diavol cu coarne de melc” (o adevărată maree lirică). Un poet cu un stil, uneori, ingenios care „poate aduce un răspuns în acest sens prin
complexitatea tematicii, a modului de elaborare, a congruenței dintre
spiritul ludic și o tristețe ce-ți intră în oase, a semanticii poemelor, când
sarcastice prin frivolitatea cu care tratează moartea, când elegiace în fața
naturii…” Poemele din „Diavol cu coarne de melc” sunt „construite inteligent, bazate
pe tehnici moderniste, simplitatea ideii este expusă însă complex, poemele
fiind metaforice, comparațiile și inversiunile nelipsind din context.” 14)
Poetul craiovean Constantin Preda cu
vol. „Un
poet este petala unei nații”, un
poet care „dispune de un lexic bogat, colorat în metafore inedite, comparații
fascinante, epitete subtile, versurile domniei sale fiind melodioase dar și
pline de simboluri”... 15) În fine, să amintim și cele două poete de la Cluj,
analizate prin cărțile lor, în acest volum: Maria
Pal cu vol. „Încotro se grăbește cuvântul” și Emilia Poenaru Moldovan cu poezie „Cheia închisorilor mele” și
proză scurtă „Severus”.
Cronicile Mihaelei Meravei reprezintă
pentru oricine o provocare. Tristețea poeților din cuvinte, comentați aici, nu
este altceva decât presupusul subiect al unei experienţe trăite deja, în alt timp
şi în alt spaţiu și de către cititor, și pe care cronicarul ni le amintește
când ia în discuție cartea fiecăruia. Și autoarea ține să ne amintească un mic
amănunt: fiecare purtăm, în grade
diferite, o formă de romantism. Poate și pentru că poetul nu poate fugi în
braţele dragostei, ca ultim refugiu, de temerile sale. Prin poezie își
construiește lumea din care să iasă ceva mai întărit. Sau poate are obsesia că
a moştenit printr-o minune miracolul unui hotar dintre lumi. Puse dinaintea minţii, fie de văz, fie de
închipuire, apropierile sale de acele porți ale irealității pot însemna cheile participării sale la acest
ceremonial al ridicării unor lespezi de pe suflet. Pe timpul
lecturii acestei cărți de comentarii suntem
ca la baierele ghicitorii, „aţâţând ridicătorul de sprâncene”,
pentru că aici realitatea se literaturizează, iar lumea reală îşi pierde din
calităţile ei imediate şi privită prin astfel de oglinzi ale imaginaţiei, e
posibil ca lumea pe care încercăm să o descifrăm să ne pară o eroare
don-quijotească.
Felicitări pentru minunatele cronici!
RăspundețiȘtergereMai citesc oamenii cronici? Se pare că da! Să auzim de bine.
Ștergere