21
decembrie 2019/Lansări de carte la Muzeul Național al Literaturii Române/București
În ziua de 21
decembrie 2019, ora 11,30, în sala mică (D.P. Perpessicius) din clădirea
Muzeului Național al Literaturii Române/București, celor prezenţi, cca. 40-50
de invitați, editura Betta și revista Arena literară, prin reprezentantul lor,
scriitorul Nicolae Roșu, le-a pregătit un festin literar de zile mari: multipla
lansare de carte, constând în prezentarea volumelor editate în contul premiilor
la ediția a III-a/2019 a Concursului Național de Proză Scurtă „Nicolae Velea”.
Acestea fiind: „Triunghiul Bermudelor” de Dan Tipuriță (premiul I); „La porțile
vieții” de Eugenia Duță (premiul II) și „Don Quijote pleacă la război” de Tudor
Cicu (premiul III), dar și premiile speciale - Ana Dobre-Pelin cu „Secretele
Otiliei” (premiul Constantin Stan); Marina Costa cu „Ocrotiți de sirene”
(premiul Fănuș Neagu) și Anca Preda cu „Exod în lacrima lui Dumnezeu (premiul Ludmila Ghițescu).
Nicolae Roșu
are trac şi emoții cât cuprinde. E firesc. Sala e plină cu scriitori, oameni de
cultură, îndrăgostiţi de poezie şi literatură veniţi din toate părţile. Printre
aceștia: Victoria Milescu, Nicolae Georgescu, Emil Lungeanu, Geo Călugăru,
Victor Atanasiu, Florentin Popescu, Marian Ilie, Lucian Gruia, Aureliu Goci,
Marian Dumitru ș.a. Nicolae Roșu în poziția de moderator face tot efortul să
capteze prezența cu sufletul pe care ni-l pune în palme, iar ascultătorului
trebuie să i se inducă sentimentul că se află dinaintea unui festin literar, ca
cel de la o gală a Poeziei. Prezentarea sa are ca țintă informarea invitaților cu
privire la cărțile editate la Betta și premiate la concurs, de a afla clasamentul
prozelor trimise juriului și numele celor șase autori care se află dinaintea
invitaților prezenți la marea confruntare cu criticii și scriitorii care le-au
citit cărțile editate. În timpul prezentărilor mă gândesc la cele spuse cândva
de criticul Eugen Simion, care arăta într-o mai veche lucrare că astfel de
clasamente sunt, fireşte, absurde fiindcă nu putem afla, ori şti vreodată dacă
scriitorii care se bucură de cea mai mare reputaţie sunt, implicit, şi cei mai
citiţi. Istoria universală a marilor creaţii e memoria generaţiilor ulterioare,
iar după Borges, aceasta nu exclude invenţia sau eroarea. Parabola celui care
alergase pe o sanie trasă de câini, alergând, intens, înspre Polul Nord cu
gândul de a ajunge mai repede şi a-şi instala drapelul de prim cuceritor, este
cât se poate de elocventă în a demonstra că şi în căutarea unui clasament, indiferent
cine l-ar propune, se pot creea erori, omenești de altfel. Dacă vom face şi noi
o asemenea greşeală, ne-am trezi ca acel navigator gonind către Polul Nord şi
constatând la ivirea zorilor, dimineaţa, după ce-şi analiză busola şi studie
hărţile, că se afla tot mai la sud de locul de unde plecase. Gonind cu sania pe
o banchiză imensă de gheaţă, curenţii oceanului „mânaseră” toată noaptea,
banchiza, tot mai către Sud. La
prima vedere, ori în amintire, aventurile, fie că ascund cerințe ale
imaginaţiei, fie că reflectă năzuinţa ascunsă a scriitorului care a ţesut
neuitata poveste, sunt magii în mâna prestidigitatorului (scriitorul), acolo pe
câmpul tărâmului imaginat în scris, dar şi proiecţii don-quijoteşti în
povestirile unor fiinţe cu aplecare spre filele ce aşteaptă a fi umplute cu
astfel de istorii. Iar memoria scriitorului e un labirint continuu. Scriitorul
e un purtător al flăcării ce va scoate din povestea sa Frumusețea la liman.
Acum,
când scriu aceste rânduri, mă gândesc la cele spuse de scriitorul Florentin
Popescu: „câtă viață, atâta literatură”, reprezentând nu numai definiția
realismului în scriitura autorilor de față, ci și adevărul de netăgăduit care va
avea asupra cititorului și un mare câștig: va învăța din cărți tot atât de mult
cât au învățat scriitorii de la viață. Cititorul știe că lui Don Quijote al lui
Cervantes (tratat în eseul din cartea mea) lupta cu morile de vânt îi reușise
fiindcă acesta iubise mai mult lupta decât succesul ori victoria. Gândesc și eu
ca Don Quijote pentru că și cititorul are propriile lui vise înregimentate în
diverse bătălii. Lumea întreagă
dezvăluită de scriitura fiecăruia dintre autorii de față (ne sugera Nicolae
Roșu) se desfășoară în fața cititorului ca un labirint, iar focul
polemicii, la care este invitat criticul care se va apleca asupra câte unui
autor, este o chestiune secundară. „Şi lumina
luminează în întuneric şi întunericul nu a cuprins-o.” -, stă scris în Cartea
Cărților, îmi vine mie în minte. Cuvântul ca și lumina este o chemare...,
a unui om către alt om, în vederea unirii/comuniunii lor, ori de a defini logic
lumea în care trăim. Iar modalitatea prin care criticul va face comuniunea
dintre autor și cititor „poate fi
construit pentru a reliefa un portret de scriitor, sau poate fi interesant prin
opinii, idei, lămurirea unei atitudini”, spune moderatorul. „Oricare
carte dintre acestea de față, nu e o carte ușor de citit, e o carte grea – precizează Nicolae Roșu -, o carte care
induce și cititorului spaimele și gândurile coșmarești din viața personajelor.”
Ascultăm cu toții cuvântul criticilor care i-au citit pe cei premiați:
Aureliu Goci crede că prozatoarea Ana
Dobre-Pelin are avantajul unui critic literar cu o revistă în care
publică aproape constant și chiar norocul unui loc cenaclist, în care e un
privilegiu „să te întâlnești tot mereu printre scriitori și poeți cu o notă de
originalitate în literatura de azi”. E autoarea care fructifică interesant rezultatul
privirii înapoi, în timp ce relevă o lume-palimpsest dezvăluită cititorului
printr-o succesiune de tablouri transpuse în cuvânt, așa cum au fost
înregistrate de imaginația sa coordonată critic. Despre Marina Costa spune că
este o prozatoare cu amprentă originală și cu ea s-a schimbat ceva în
profilaxia frazei feminine. Proza sa vine dinspre mit spre realitatea imediată
și invers, liantul acestor teritorii fiind visul de detașare al prozei, ca
niște flash-uri transmise de memoria afectivă.
Ion C. Ștefan ne vorbește despre cartea prozatoarei Eugenia Duță, ca despre o poveste
care învăluie altă poveste. Remarcă aici, un „mit al prințesei” aflat mereu în
căutarea adevărului care se tot îndepărtează ca o „fata-morgana”. Atmosfera generală indusă cititorului este a unui roman
autobiografic romanțat.
Victor Atanasiu dă, în cazul prozatoarei Ana Dobre-Pelin, verdictul de critic
orientat spre proză și care convinge cu acest roman „Secretele Otiliei”, fiind
o excelentă prozatoare feministă (e completat de Nicolae Roșu care citează
dintr-o cronică a doamnei Eliza Roha: o bună „regie narativă” are proza care
îți sare în ochi). Despre Dan Tipuriță (cunoscut îndeosebi ca
poet), spune că își cunoaște bine meșteșugul poetic/liric și continuat în proza
cu accente baladești. La Marina Costa, spune criticul, se
observă că a surprins corect tragicul eveniment într-o proză de ficțiune a unei
realități izvorâtă și din fabulația cronicarilor vremii. În cazul prozatoarei Eugenia
Duță, criticul e convins că aceasta stăpânește bine scriitura romanului
psihologic și sentimental și ține bine frâiele unei opere de ficțiune. Amprenta
generală e a unui triumf al imaginarului. La Anca Preda („poetă a
calmului caligrafiat”), simte în versificație „o vânzoleală teribilă” a
cuvintelor. Proza lui Tudor Cicu se distinge prin trăiri
tragice, având (ca prozator) capacitatea de a medita pe teme clasice – în eseu
- și tot aici, remarcă „împletirea firească între teme diferite”, dar și o „simplitate
de ton în scriitură”. Ceva în stilul lui Ortega Y Gasset.
Florentin Popescu (ceva mai reținut),
spune că ar trebui să fim mai prudenți cu superlativele folosite pentru a nu
cădea în autopastișare. Conform conceptului enunțat „câtă viață, atâta literatură”,
crede că Ana Dobre-Pelin este o prozatoare autobiografică care are în
scriitură și conotații livrești. Despre prozele scurte din cartea lui Tudor
Cicu, criticul indică două direcții tematice: copilăria și trăirile oamenilor
într-un sat de câmpie. Vorbește despre proza „Întoarcerea clopotului acasă”,
amintind că și în concepția țăranului de la câmpie, clopotul bisericii „e
pivotul în jurul căruia se desfășoară drama satului și a familiei care generează
toată atmosfera povestirii”, iar autorul ei a intuit, în această povestire,
„motivul clopotului” și conduce proza excelent. Încheie spunând: „autorul
acestei cărți de proze scurte „a descoperit cheia de la ușa fermecată”. La Marina
Costa, până și cititorul simte în prozele autoarei „drumul pe care l-a
adăugat Andersen în poveste”. „Ocrotiți de sirene”, fiind o carte cu povești
marine scrisă pe tărâmul documentației, pare a se apropia de proza de aventuri
a lui Radu Tudoran.”
Nicolae Georgescu vine în fața
auditorului cu o „critică verbală, de impresie”... de moment, am spune. Pare a nu
fi de părerea lui Florentin Popescu, arătând că în proza Anei Dobre-Pelin, „găsim
mai puțină viață și mai multă literatură” și îi remarcă „scriitura, nu stilul autoarei”,
întrucât „este un autor care nu discută numai cu sine, cât mai mult cu
publicul. Este un autor matur și un critic cu sine, în tot ce scrie, foarte
percutant”. Despre Eugenia Duță e de părere că avem în față „o prozatoare care debordează
de viață în toată scriitura sa”. Vorbind despre „momentul aparatului critic”, N.
Georgescu e de părere că, în acest moment „critica literară ca instituție este
o formulare timidă, când pe vremuri era o metaliteratură, dar azi recrează din
cioburi” și adiacent va analiza
activitatea literară în totalitatea ei, depistând doar centrele de maxim
interes, de actualitate, punctând pe ceea ce corespunde curiozității și
dorinței oamenilor de a cunoaște îndeaproape preocupările, ideile și faptele
celor de la care se așteaptă precizări, răspunsuri, explicații despre un fapt
ori eveniment, nicidecum a face un efort în a încerca să descurce iţele
a multor întrebări care îl macină pe cititorul nostru.
Ca ultim vorbitor, criticul, eseistul și
prozatorul Emil Lungeanu face o
radiografie la obiect a celor care, azi, și-au pus sufletul în palmele
cititorului. Despre Dan Tipuriță spune că avem dinainte „un poet care scrie proză,
este autobiografic, dar cu siguranță experimentează ceva nou.” La acest
prozator, ce „parcă scrie în sânge, întrucât epicul este o reușită în cartea sa,
cu toate că liricul se simte în frazare, proza de față este în sine o evoluție
cu mult mai clasică și mai de actualitate”. Cu alte cuvinte, „realismul dur al
cărții sale este o reușită”. Iar despre „Secretele Otiliei”, a prozatoarei Ana
Dobre-Pelin „interesează nivelul de epic în narațiune”, chiar dacă
romanul „este unul autobiografic” și autoarea „are un stil îngrijit, își
respectă cititorul și chiar anticipează preferințele cititorului asupra
lecturii”. Emil Lungeanu punctează și faptul că ambii autori, atât Dan Tipuriță
cât și Ana Dobre-Pelin, sunt expuși unei boli profesionale numită proza.
În final, scriitorul Nicolae
Roșu citește un fragment din „Secretele Otiliei” a prozatoarei Ana
Dobre-Pelin și din „La porțile vieții” a autoarei Eugenia Duță. Argumentează
aceste preferințe ale sale cu pasaje din cronici scrise de Eliza Roha. Totodată
își exprimă bucuria sufletească indusă de toți cei prezenți, cât și de apariția
acestor volume la editura Betta. Apoi, fiecare autor premiat este rugat să
adreseze participanților la manifestare câteva cuvinte despre carte și de ce
nu: întâmplări deosebite din viaţa lor. Rând pe rând, sub privirile dornice de
povești ale audienței, autorii (sub regia „punerii în scenă” de bagheta
mentorului), au puterea să exprime cele dinlăuntrul frământărilor
cu care și-au scris cărțile, bucuriile, descoperirile în scris,
supărările, trăirile lor....
Liniștea care se lasă în sala Perpessicius este o cucerire câștigată doar prin interesul
ce va urma în lectura cărților celor amintiți mai sus cât și vorbelor celor
care au făcut bucuria de a prezenta cărțile mai sus amintite. La final autorii sunt
asaltați de cititorii care le solicită autografe. Discret, sunt tras deoparte de
un participant la această frumoasă lansare și după ce îmi oferă o publicație
independentă pentru cultură și informare „Gândul
anonimului”, îngrijită și tipărită de Gheorge Indre. Tresar firesc. Cel
care îmi face din revista aceasta un dar de suflet, nu-i nimeni altul decât ing.
dr. Indre Gheorghe, fostul coleg de cenaclu literar de la căminele A și B (din
regie) de pe vremea studenției la IPB București (Facultatea de Energetică), el
cu 2-3 ani de studenție înaintea mea. O întâlnire neașteptată după 41 de ani.
Răsfoiesc revista în fugă și dau de nume de scriitori publicați în paginile ei,
multe cunoscute: Nicolae Cabel, Victoria Milescu, Lucian Gruia, Geo Călugăru,
Theodor Răpan, Gheorghe Văduva... și Gheorghe Indre. Despre această zi, în
concluzie pot spune că, în disputa scriitori/critici, oameni de cultură/cititori,
literatura a învins. La toți am simțit credința că „sabia spiritului” va
învinge în timp și va croi calea spre mai multă îngăduință în lume.
TUDOR CICU
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu