luni, 23 decembrie 2019

Lansări de carte la MNLR/București


21 decembrie 2019/Lansări de carte la Muzeul Național al Literaturii Române/București
       
      În ziua de 21 decembrie 2019, ora 11,30, în sala mică (D.P. Perpessicius) din clădirea Muzeului Național al Literaturii Române/București, celor prezenţi, cca. 40-50 de invitați, editura Betta și revista Arena literară, prin reprezentantul lor, scriitorul Nicolae Roșu, le-a pregătit un festin literar de zile mari: multipla lansare de carte, constând în prezentarea volumelor editate în contul premiilor la ediția a III-a/2019 a Concursului Național de Proză Scurtă „Nicolae Velea”. Acestea fiind: „Triunghiul Bermudelor” de Dan Tipuriță (premiul I); „La porțile vieții” de Eugenia Duță (premiul II) și „Don Quijote pleacă la război” de Tudor Cicu (premiul III), dar și premiile speciale - Ana Dobre-Pelin cu „Secretele Otiliei” (premiul Constantin Stan); Marina Costa cu „Ocrotiți de sirene” (premiul Fănuș Neagu) și Anca Preda cu „Exod în lacrima lui Dumnezeu  (premiul Ludmila Ghițescu).  
       Nicolae Roșu are trac şi emoții cât cuprinde. E firesc. Sala e plină cu scriitori, oameni de cultură, îndrăgostiţi de poezie şi literatură veniţi din toate părţile. Printre aceștia: Victoria Milescu, Nicolae Georgescu, Emil Lungeanu, Geo Călugăru, Victor Atanasiu, Florentin Popescu, Marian Ilie, Lucian Gruia, Aureliu Goci, Marian Dumitru ș.a. Nicolae Roșu în poziția de moderator face tot efortul să capteze prezența cu sufletul pe care ni-l pune în palme, iar ascultătorului trebuie să i se inducă sentimentul că se află dinaintea unui festin literar, ca cel de la o gală a Poeziei. Prezentarea sa are ca țintă informarea invitaților cu privire la cărțile editate la Betta și premiate la concurs, de a afla clasamentul prozelor trimise juriului și numele celor șase autori care se află dinaintea invitaților prezenți la marea confruntare cu criticii și scriitorii care le-au citit cărțile editate. În timpul prezentărilor mă gândesc la cele spuse cândva de criticul Eugen Simion, care arăta într-o mai veche lucrare că astfel de clasamente sunt, fireşte, absurde fiindcă nu putem afla, ori şti vreodată dacă scriitorii care se bucură de cea mai mare reputaţie sunt, implicit, şi cei mai citiţi. Istoria universală a marilor creaţii e memoria generaţiilor ulterioare, iar după Borges, aceasta nu exclude invenţia sau eroarea. Parabola celui care alergase pe o sanie trasă de câini, alergând, intens, înspre Polul Nord cu gândul de a ajunge mai repede şi a-şi instala drapelul de prim cuceritor, este cât se poate de elocventă în a demonstra că şi în căutarea unui clasament, indiferent cine l-ar propune, se pot creea erori, omenești de altfel. Dacă vom face şi noi o asemenea greşeală, ne-am trezi ca acel navigator gonind către Polul Nord şi constatând la ivirea zorilor, dimineaţa, după ce-şi analiză busola şi studie hărţile, că se afla tot mai la sud de locul de unde plecase. Gonind cu sania pe o banchiză imensă de gheaţă, curenţii oceanului „mânaseră” toată noaptea, banchiza, tot mai către Sud. La prima vedere, ori în amintire, aventurile, fie că ascund cerințe ale imaginaţiei, fie că reflectă năzuinţa ascunsă a scriitorului care a ţesut neuitata poveste, sunt magii în mâna prestidigitatorului (scriitorul), acolo pe câmpul tărâmului imaginat în scris, dar şi proiecţii don-quijoteşti în povestirile unor fiinţe cu aplecare spre filele ce aşteaptă a fi umplute cu astfel de istorii. Iar memoria scriitorului e un labirint continuu. Scriitorul e un purtător al flăcării ce va scoate din povestea sa  Frumusețea la liman.
      Acum, când scriu aceste rânduri, mă gândesc la cele spuse de scriitorul Florentin Popescu: „câtă viață, atâta literatură”, reprezentând nu numai definiția realismului în scriitura autorilor de față, ci și adevărul de netăgăduit care va avea asupra cititorului și un mare câștig: va învăța din cărți tot atât de mult cât au învățat scriitorii de la viață. Cititorul știe că lui Don Quijote al lui Cervantes (tratat în eseul din cartea mea) lupta cu morile de vânt îi reușise fiindcă acesta iubise mai mult lupta decât succesul ori victoria. Gândesc și eu ca Don Quijote pentru că și cititorul are propriile lui vise înregimentate în diverse bătălii. Lumea întreagă dezvăluită de scriitura fiecăruia dintre autorii de față (ne sugera Nicolae Roșu) se desfășoară în fața cititorului ca un labirint, iar focul polemicii, la care este invitat criticul care se va apleca asupra câte unui autor, este o chestiune secundară. „Şi lumina luminează în întuneric şi întunericul nu a cuprins-o.” -, stă scris în Cartea Cărților, îmi vine mie în minte. Cuvântul ca și lumina este o chemare..., a unui om către alt om, în vederea unirii/comuniunii lor, ori de a defini logic lumea în care trăim. Iar modalitatea prin care criticul va face comuniunea dintre autor și cititor „poate fi construit pentru a reliefa un portret de scriitor, sau poate fi interesant prin opinii, idei, lămurirea unei atitudini”, spune moderatorul. „Oricare carte dintre acestea de față, nu e o carte ușor de citit, e o carte grea –   precizează Nicolae Roșu -, o carte care induce și cititorului spaimele și gândurile coșmarești din viața personajelor.” Ascultăm cu toții cuvântul criticilor care i-au citit pe cei premiați:
    Aureliu Goci crede că prozatoarea Ana Dobre-Pelin are avantajul unui critic literar cu o revistă în care publică aproape constant și chiar norocul unui loc cenaclist, în care e un privilegiu „să te întâlnești tot mereu printre scriitori și poeți cu o notă de originalitate în literatura de azi”. E autoarea care fructifică interesant rezultatul privirii înapoi, în timp ce relevă o lume-palimpsest dezvăluită cititorului printr-o succesiune de tablouri transpuse în cuvânt, așa cum au fost înregistrate de imaginația sa coordonată critic. Despre Marina Costa spune că este o prozatoare cu amprentă originală și cu ea s-a schimbat ceva în profilaxia frazei feminine. Proza sa vine dinspre mit spre realitatea imediată și invers, liantul acestor teritorii fiind visul de detașare al prozei, ca niște flash-uri transmise de memoria afectivă.
     Ion C. Ștefan ne vorbește despre cartea prozatoarei Eugenia Duță, ca despre o poveste care învăluie altă poveste. Remarcă aici, un „mit al prințesei” aflat mereu în căutarea adevărului care se tot îndepărtează ca o „fata-morgana”. Atmosfera  generală indusă cititorului este a unui roman autobiografic romanțat.
     Victor Atanasiu dă, în cazul prozatoarei Ana Dobre-Pelin, verdictul de critic orientat spre proză și care convinge cu acest roman „Secretele Otiliei”, fiind o excelentă prozatoare feministă (e completat de Nicolae Roșu care citează dintr-o cronică a doamnei Eliza Roha: o bună „regie narativă” are proza care îți sare în ochi). Despre Dan Tipuriță (cunoscut îndeosebi ca poet), spune că își cunoaște bine meșteșugul poetic/liric și continuat în proza cu accente baladești. La Marina Costa, spune criticul, se observă că a surprins corect tragicul eveniment într-o proză de ficțiune a unei realități izvorâtă și din fabulația cronicarilor vremii. În cazul prozatoarei Eugenia Duță, criticul e convins că aceasta stăpânește bine scriitura romanului psihologic și sentimental și ține bine frâiele unei opere de ficțiune. Amprenta generală e a unui triumf al imaginarului. La Anca Preda („poetă a calmului caligrafiat”), simte în versificație „o vânzoleală teribilă” a cuvintelor. Proza lui Tudor Cicu se distinge prin trăiri tragice, având (ca prozator) capacitatea de a medita pe teme clasice – în eseu - și tot aici, remarcă „împletirea firească între teme diferite”, dar și o „simplitate de ton în scriitură”. Ceva în stilul lui Ortega Y Gasset.
      Florentin Popescu (ceva mai reținut), spune că ar trebui să fim mai prudenți cu superlativele folosite pentru a nu cădea în autopastișare. Conform conceptului enunțat „câtă viață, atâta literatură”, crede că Ana Dobre-Pelin este o prozatoare autobiografică care are în scriitură și conotații livrești. Despre prozele scurte din cartea lui Tudor Cicu, criticul indică două direcții tematice: copilăria și trăirile oamenilor într-un sat de câmpie. Vorbește despre proza „Întoarcerea clopotului acasă”, amintind că și în concepția țăranului de la câmpie, clopotul bisericii „e pivotul în jurul căruia se desfășoară drama satului și a familiei care generează toată atmosfera povestirii”, iar autorul ei a intuit, în această povestire, „motivul clopotului” și conduce proza excelent. Încheie spunând: „autorul acestei cărți de proze scurte „a descoperit cheia de la ușa fermecată”. La Marina Costa, până și cititorul simte în prozele autoarei „drumul pe care l-a adăugat Andersen în poveste”. „Ocrotiți de sirene”, fiind o carte cu povești marine scrisă pe tărâmul documentației, pare a se apropia de proza de aventuri a lui Radu Tudoran.”
      Nicolae Georgescu vine în fața auditorului cu o „critică verbală, de impresie”... de moment, am spune. Pare a nu fi de părerea lui Florentin Popescu, arătând că în proza Anei Dobre-Pelin, „găsim mai puțină viață și mai multă literatură” și îi remarcă „scriitura, nu stilul autoarei”, întrucât „este un autor care nu discută numai cu sine, cât mai mult cu publicul. Este un autor matur și un critic cu sine, în tot ce scrie, foarte percutant”. Despre Eugenia Duță e de părere că avem în față „o prozatoare care debordează de viață în toată scriitura sa”. Vorbind despre „momentul aparatului critic”, N. Georgescu e de părere că, în acest moment „critica literară ca instituție este o formulare timidă, când pe vremuri era o metaliteratură, dar azi recrează din cioburi” și adiacent va analiza activitatea literară în totalitatea ei, depistând doar centrele de maxim interes, de actualitate, punctând pe ceea ce corespunde curiozității și dorinței oamenilor de a cunoaște îndeaproape preocupările, ideile și faptele celor de la care se așteaptă precizări, răspunsuri, explicații despre un fapt ori eveniment, nicidecum a face un efort în a încerca să descurce iţele a multor întrebări care îl macină pe cititorul nostru.
      Ca ultim vorbitor, criticul, eseistul și prozatorul Emil Lungeanu face o radiografie la obiect a celor care, azi, și-au pus sufletul în palmele cititorului. Despre Dan Tipuriță spune că avem dinainte „un poet care scrie proză, este autobiografic, dar cu siguranță experimentează ceva nou.” La acest prozator, ce „parcă scrie în sânge, întrucât epicul este o reușită în cartea sa, cu toate că liricul se simte în frazare, proza de față este în sine o evoluție cu mult mai clasică și mai de actualitate”. Cu alte cuvinte, „realismul dur al cărții sale este o reușită”. Iar despre „Secretele Otiliei”, a prozatoarei Ana Dobre-Pelin „interesează nivelul de epic în narațiune”, chiar dacă romanul „este unul autobiografic” și autoarea „are un stil îngrijit, își respectă cititorul și chiar anticipează preferințele cititorului asupra lecturii”. Emil Lungeanu punctează și faptul că ambii autori, atât Dan Tipuriță cât și Ana Dobre-Pelin, sunt expuși unei boli profesionale numită proza.
În final, scriitorul Nicolae Roșu citește un fragment din „Secretele Otiliei” a prozatoarei Ana Dobre-Pelin și din „La porțile vieții” a autoarei Eugenia Duță. Argumentează aceste preferințe ale sale cu pasaje din cronici scrise de Eliza Roha. Totodată își exprimă bucuria sufletească indusă de toți cei prezenți, cât și de apariția acestor volume la editura Betta. Apoi, fiecare autor premiat este rugat să adreseze participanților la manifestare câteva cuvinte despre carte și de ce nu: întâmplări deosebite din viaţa lor. Rând pe rând, sub privirile dornice de povești ale audienței, autorii (sub regia „punerii în scenă” de bagheta mentorului),  au puterea să exprime cele dinlăuntrul frământărilor cu care și-au scris cărțile, bucuriile, descoperirile în scris, supărările, trăirile lor.... Liniștea care se lasă în sala Perpessicius este o cucerire câștigată doar prin interesul ce va urma în lectura cărților celor amintiți mai sus cât și vorbelor celor care au făcut bucuria de a prezenta cărțile mai sus amintite. La final autorii sunt asaltați de cititorii care le solicită autografe. Discret, sunt tras deoparte de un participant la această frumoasă lansare și după ce îmi oferă o publicație independentă pentru cultură și informare „Gândul anonimului”, îngrijită și tipărită de Gheorge Indre. Tresar firesc. Cel care îmi face din revista aceasta un dar de suflet, nu-i nimeni altul decât ing. dr. Indre Gheorghe, fostul coleg de cenaclu literar de la căminele A și B (din regie) de pe vremea studenției la IPB București (Facultatea de Energetică), el cu 2-3 ani de studenție înaintea mea. O întâlnire neașteptată după 41 de ani. Răsfoiesc revista în fugă și dau de nume de scriitori publicați în paginile ei, multe cunoscute: Nicolae Cabel, Victoria Milescu, Lucian Gruia, Geo Călugăru, Theodor Răpan, Gheorghe Văduva... și Gheorghe Indre. Despre această zi, în concluzie pot spune că, în disputa scriitori/critici, oameni de cultură/cititori, literatura a învins. La toți am simțit credința că „sabia spiritului” va învinge în timp și va croi calea spre mai multă îngăduință în lume.

                                                                           TUDOR CICU

 




                                                                                                         


Un comentariu:

  1. destin sau doar intamplare, aiasta-i intrebarea. Revederi dupa o viata de om si totul incununat cu un premiu. La mai mare Tudore,...

    RăspundețiȘtergere