Libertatea de a scrie: Rătăcirile lui Don Quijote prin
opera lui Tolstoi (2)
Nu se știe de pe
unde, J.L.Borges trăsese concluzia că s-ar fi înțeles din Evanghelia după Ioan că poetul este o făptură
„întraripată și sacră” care nu poate compune nimic dacă nu se află în acele
momente de inspirație străină unei stări de normalitate, adică un fel de soi de
nebunie căreia îi cade pradă. Am deschis și noi capitolul referitor la „poet”
(ca tălmăcitor în cuvinte) din Biblie și aflăm din discuția avută de Nicodim cu
Iisus că doar „vântul suflă încotro vrea, și-i auzi vuietul; dar nu știi de
unde vine, nici încotro merge”. Și că tot așa este cu oricine (se referea la
oameni) este născut din Duhul. Iisus îi dădea de înțeles că nu poate sta în
puterea omului a tălmăci semnele (cu atât mai mult a le pricepe) dacă nu este
Dumnezeu cu el. Doar poetul, coborât la starea de moment a divinității, le
poate pricepe; și în momentele de înălțare în Cerul Inspirației sale le
rostește. Despre asta, Vasile Voiculescu spune într-un singur vers din „Magii”
că „...nu știau unde-au s-ajungă, știau atât, ce vor găsi!”.
Acum, proțăpit în mijlocul drumului, cu lancea
în cumpănire să ni-l reamintim pe vajnicul Don Quijote în momentul întâlnirii
cu acei negustori toledani pe catârii lor „plecați să cumpere mătase de la
Murcia”, de-i somează să stea locului și să mărturisească (cu toții), că „nu se
află domniță mai frumoasă decât împărăteasa din La Mancha, neasemuita Dulcineea
din Toboso”. După chipul și vorbele lui, nu le trebuiră mult acelora să-și dea
SEAMA „de nebunia insului”. Pe drept cuvânt aceștia îi cere năstrușnicului hidalgo
măcar o icoană de-a acelei domnițe și-i vor spune vorbe pe plac chiar dacă
portretul (ironic, nu?) le-ar arăta „că e chioară de-un ochi, iar din celălalt
i se scurge rugină și pucioasă...”.
Domnia ta,
cititorule, vei înțelege cum furia cavalerului nostru e de-acum îndreptățită pentru
a începe bătălia cu neguțătorii. Dacă l-ar fi cunocut și ascultat pe Tolstoi,
ar fi înțeles că „atacând nu putem deât să pierdem”, cum descifra autorul rus
șovăiala armatei lui Kutuzov de a ataca, în retragere, armata napoleoniană. „Răbdarea
și timpul, iată care sunt vitejii și luptătorii mei” (se gândea Kutuzov). Retragerea aceea în flanc, după ocuparea
Moscovei de către inamic (în sens contrar înaintării trupelor lui Napoleon),
strategie ori gând greu de înțeles născocit de o singură persoană (?!) a salvat
Rusia și a adus pieirea uriașei armate a lui Napoleon. Dar ne putem pune și alte ipoteze. Ce
s-ar fi întâmplat dacă Moscova n-ar fi ars? Dacă Napoleon n-ar fi stat inactiv
mai mult de o lună în Moscova incendiată? Dacă ar fi înaintat spre Petersburg?
Dacă mai târziu împăratul, apropiindu-se de Tarutino i-ar fi atacat pe ruși
măcar cu a zecea parte din energia cu care i-a atacat la Smolensk? Etc... etc.
„Mintea omenească nu poate cuprinde totalitatea cauzelor fenomenelor” spune
Tolstoi.
Păi chiar așa!
De unde să priceapă Don Quijote al nostru că un singur om nu poate ține piept a
nenumărați neguțători? Că odată prăvălit pe miriște de pe Rocinante: lancea,
scutul, pintenii și casca, pe lângă greutatea armurii străvechi din fier, aveau
să-l tragă tot în jos și odată ciomăgit bine se și trezi „din cap până în
picioare burdușit ca pe-un sac cu fasole”? Ba încă se putea socoti norocos că
se mai putea ține pe picioare „după cât îi erau de muiate oasele”. Ca și în soarta războiului lui Napoleon din
1812 (când interveniseră atâtea cauzalități), nu știm de a fi aflat pe mai
departe nemaipomenitele aventuri ale iscusitului hidalgo, dacă nu trecea pe
acolo un țăran plugar „chiar din satul său” și care cu chiu cu vai îl sui pe
măgarul lui, sui și crâmpeiele de lance pe spinarea lui Rocinante „pe care
luându-l de frâu și luându-și măgarul de căpăstru, se îndreptă la drum spre satul
său” unde avea să-i oblojească rănile. Numai că de aici vom avea un al doilea
punct de plecare spre „gingașa Dulcineea din Tobosso, pentru care am săvârșit,
săvârșesc și voi săvârși cele mai frumoase isprăvi cavalerești din câte s-au
văzut, se văd ori se vor vedea vreodată pe lume”. Așa cum spune (mai târziu), Tolstoi, că „la
înaintarea francezilor, pământul făgăduinței era Moscova, iar la retragere,
patria”. Numai că patria era prea departe. Meritul lui Kutuzov „n-a constat în
cine știe ce manevră genială, strategică, cum o numește lumea” crede Tolstoi.
Numai că el a folosit toate puterile sale, pentru a feri armata rusă de bătălii
inutile fiindcă în cursul acelei luni în care armata franceză jefuia Moskova,
cea rusă ședea liniștită la Tarutino, timp în care se produsee o schimbare a
raportului de forțe dintre cele două armate.
De aceea nu mai e cazul să ne întrebăm de ce
această întoarcere acasă căpătuită cu Sancho Panza alături, care să-i slujească
de scutier (cu făgăduiala ostrovului ce i se va da spre cârmuire de către
vajnicul și neîntrecutul „cavaler rătăcitor”) a însemnat Marea Lecție a celor
doi eroi împreună cu care vom urma și noi călătoria acestora și cunoaște câte
ceva despre acele faimoase bătălii ale secolului al 16-lea.
FLV
(va urma)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu