Rătăcirile lui Don Quijote prin
opera lui Tolstoi (5)
Ceea ce făcuseră tinerii Dolohov și Bezuhov la Curaghini acasă, când se urcară pe pervazul unei ferestre de la etajul al treilea al clădirii și dădură pe gât câte o sticlă de rom, unii ar numi-o curaj. Eu aș numi-o, mai curând, bravură stupidă. Curajul nu e o simplă înfruntare a riscului ci mai curând: chibzuință înainte de a lua o atitudine conștientă. Când simțim teama și frica față de o anumită încercare a vieții, înainte de a avea curajul de a acționa, bine ar fi să apelăm la rațiune și să chibzuim îndelung înainte de a avea o reacție firească în fața riscurilor de tot felul. Tinerii au beția riscului și dau, mai degrabă, dovadă de bravură. E și cazul lui Petea din romanul lui Tolstoi pe care îl întâlnim năvălind vitejește în goana calului, alături de trupele de husari ale lui Denisov și Dolohov, asupra unei cozi a armatei franceze aflată în retragere, chiar în ziua arătată de noi: renumita zi a eliberării din postura de prizonier a lui Pierre Bezuhov.
După plecarea lui din Moscova, unde-și lăsase
părinții, Petea fusese luat ofițer de ordonanță pe lângă un general ce comanda
o unitate de partizani. Lui îi revine sarcina de a fi trimis cu ordine ce
trebuiau transmise comandantului Denisov, cu atenționarea să nu mai facă
bravuri precum cele din bătălia de la Viazma. Tot ceea ce întreprinde aici, la
husarii lui Denisov, ne arată că Petea nici nu se gândea la anumite primejdii.
Una dintre ele e și ceea ce întreprinde alături de Dolohov, când pătrunde în
satul taberei franceze cu gând să spioneze și să afle, înainte de a ataca,
tăria armatei franceze chiar la ea „acasă”. Apoi, în seara de dinaintea
atacului, Tolstoi ne zugrăvește (ce premoniție!) cum se pierduse Petea, în
împărăția vrăjită a visului acela halucinant când, niște cai nechezau, alții se
băteau și cazacul Lihacev îi ascuțea sabia: „ojig, jig, ojig, jig... țiuia sabia sub tocilă” și,
prin vis, un cor de voci neobișnuit de frumos se cobora din cer. Ca a doua zi
un glonț să-i străbată craniul și să se prăbușească, din goana calului, în
noroi. Reținem (cum am putea uita?) doar pe Denisov care după ce întorsese cu
fața în sus trupul inert al lui Petea, se agățase cu mâinile de un gard
„scoțând niște sunete ca un lătrat de câine”. Nu am fi amintit de el, dacă nu
l-am fi reținut pe nefericitul tânăr încă de la începutul romanului la casa
contelui Rostov. Petea era fiul cel mai mic al acestuia. Același Petea, care la
primirea scrisorii trimise de fratele său, Nicolai Rostov, de pe front (descria
cum fusese el rănit în lupta cu francezii în apropierea Vienei), se adresa
surorii sale Natașa care plângea în brațele Soniei: „Se cunoaște că sunteți
femei, plângăcioaselor! Sunteți niște sclifosite și nu înțelegeți nimic...
De-aș fi fost în locul lui Nicolușca, aș fi ucis și mai mulți ticăloși de
francezi. Aș fi omorât atâția încât aș fi făcut un morman”. „Taci Petea, ce
prost ești!...” îl pune la punct Natașa, știind că Petea nu avea decât 9 ani. „Nu,
eu nu sunt un prost; prost e cine plânge pentru toate nimicurile... Nu sunt mai
prost decât tine” (răspunsese el cu aerul unui vechi brigadier de regiment).
Un oarecare
filosof, Kretschmer, afirma că, pentru oamenii normali, morala e prețuită ca
sarea în bucate; e necesară dar să nu abuzăm de ea. În analiza factorilor care
intervin în construcția psihismului superior al oamenilor, Kretschmer a ales
numai unul: „dinamismul vieții instictive”. Tot instictiv, scutierul Sancho îi
răspunde și hangiului de la han care îl întrebase de ce boală suferea Don
Quijote, stăpânul său, de stă „azvârlit de-a curmezișul pe măgar”. Sancho
improvizează ceva, pe loc, că n-are
nimic, decât că se prăvălise de pe o stâncă și că-și cam rupsese coastele. Așezat
pe un pat ca vai de el, sub un șopron, cu o saltea „plină de gâlci de tot
felul” (cocoloașele de lână), lui Don Quijote îi sunt oblojite rănile chiar de hangiță și fiica acesteia. De Sancho
urma să se ocupe asturiana Maritornes, ibovnica unui catârgiu care își avea
culcușul pe niște samare tot acolo sub șopron. Spunându-li-se că stăpânul său
este un renumit cavaler rătăcitor, Sancho explică destul de plastic: „un
cavaler rătăcitor e ceva care, din două una: ori iese ciomăgit, ori iese
împărat”. Cavalerul nostru se crede ajuns nu la un han, ci la un ditamai castel
medieval, iar fiica hangiței care îi oblojise din răni, drept fiica stăpânului
de castel, îndrăgostită până peste urechi de frumusețea lui și care „îi
făgăduise să vină noaptea aceea pe furiș, nesimțită de părinți, să se culce cu
el”. Nenorocirea avea să vină odată cu lăsarea întunericului când asturiana,
ibovnica catârgiului, nimerește din greșeală în așternutul lui Don Quijote. „Și
într-atâta era de orbit bietul hidalgo, încât nici pipăitul, nici mirosul, nici
altele n-ar fi putut-o deosebi pe fata asta bună și care-ar fi putut întoarce
mațele pe dos oricărui al om... ” de zeița frumuseții din visele sale. Dracul,
pesemne, îl pusese să-i mai și vorbească vrăjeli de-ale cavalerilor rătăcitori,
că îl și simțise catârgiul; și văzând că Don Quijote o ține în brațe ca într-o
menghină și nu-i da drumul oricât se zbătea fata, îl ia la bătaie de „îl pisăgi
cât era el de lung”. Zarva atrăsese atenția hangiului și hangiței care veniră fuga,
cu un felinar aprins, sub șopron. Asturiana, de frica hangiului se ascunde în
așternutul lui Sancho. Și începe o păruială între toți cei aflați acolo, demnă
de pana unui autor precum Cervantes: „și-și cărau toți la dupaci cu
de-amănuntul și cu atâta foc că n-aveau nici când își trage sufletul”, că de nu
sărea un căprar de patrulă, nimerit și el la han, nu se știe cum se termina
tărăboiul. Vorba lui Sancho: „ieri mi s-a părut, pe lângă asta, turtă dulce și
prescură”. Se referea la bătaia acum încasată, pe lângă cea încasată, mai
deunăzi, de la cărăușii yancheji. Colac peste pupăză, căprarul patrulei care se
întorsese cu un felinar aprins să investigheze cazul, e luat peste picior de
Don Quijote, care mai primește și de la căprar un pumn zdravăn și un felinar în
cap. Fiertura preparată de iscusitul hidalgo, ca leac pentru starea lor jalnică,
mai că e menită să le dea și mațele din burtă, pe afară, însă îi pun și pe
picioare. Odată încălecați pe bietele animale țin să-și ia tălpășița de la han
întrucât (o spune însuși iscusitul hidalgo): „timpul pe care-l pierdea aici lipsea lumea întreagă și pe toți
nevoiașii de ocrotirea și de sprijinul său”. Hangiul le cere să plătească
iar Don Quijote ca un adevărat cavaler rătăcitor ce știe că sta în virtutea
străvechilor lor privilegii „buna primire oriunde, drept răsplată pentru
ostenelile greu de îndurat la care se supun”, forțează trecerea și părăsește
hanul. Papara pentru neplata găzduirii și a fânului dat animalelor, o mănâncă
tot bietul Sancho ce urmează a fi batjocorit în pătura cu care e aruncat în aer
„așa cum dai câinii în tărbacă la lăsata secului de carne”. Batjocorit bine, e
suit apoi pe măgar și gonit în hohote de râs pe poarta hanului spre stăpânul
său. Ceea ce îl face pe Don Quijote să creadă că hanul acela era fermecat iar
pe Sancho, să tragă concluzia că și această aventură e ca tot „soiul de
aventuri pe care le căutăm cu lumânarea” ce au să-i bage curând în buclucuri și
mai mari.
De unde se vede
că ambii autori condamnă dubioasele cutezanțe ale eroilor lor, la care
societatea reacționează într-un mod prestabilit și constant, prin imperioase
judecăți de valoare. Iar noi cititorii acestora rămânem încredințați că
valoarea supremă a vieții este bunătatea fiecărui individ prins la un moment
dat într-o anumită secțiune a trecerii lor pe pământ.
FLV
(va urma)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu