Cum se termină poveștile...

Cum se termină poveștile...

       (din seria gândurilor răzlețe)

  

      După cum văd, la sosirea mea acasă, cineva aștepta finalul povestirii „Necunoscutei” din Grecia și eu, pesemne, curmând brusc scrierea acestei povești neelucidate, transmise cititorului meu în foiletoane, am produs mare dezamăgire... Să fi amuțit glasul povestitorului? Să fi ales el calea tăcerii, o cale și asta, grea, hamletiană, parcă nici mie cel care îi știe povestea nu-mi vine a crede! E și această tăcere un mic poem: „Ea, furişată pe o portiţă a grădinii...”  În faţa porţii grădinii „împodobiţi în chip/ fantastic, alergând de colo/ colo scoşi din minţi...”, vom fi tot mai puțini: cel care o scrie, cititorul care așteaptă și „necunoscuta”. Ştiţi ce ar trebui să spun acum, în clipa asta? „Au uitat de mine... nu-i nimic... voi aştepta aici...” (exact ce a spus şi lacheul Firs, bătrânul de 87 de ani, din „Livada de vişini”). Şi trebuie să-l credem. Dacă m-aţi întreba pe mine, cum ar trebui să privim această curmare a poveștii, v-aş spune: cam cum privea şi V. Pârvan pe fereastră, pe cerul îndepărtat, „sfărâmarea ideală a norilor”. Cititorul simplu ar vrea „epicul gol şi doritor de realitate” – cum a pecetluit în slovă G. Călinescu. Dar autorul ştie că eroul său trăieşte „rotativ”, cum spunea, despre personajul lui Creangă (moş Nechifor), însuşi ilustrul critic. Să reamintim cititorilor doar o singură frază, celebră, din acest gogolian al Humuleştilor: „de ar avea codrul ista gură să spuie câte a văzut, cumplită pătăranie ne-ar mai auzi urechile”. Ce frumos se pisicea frumoasa evreică Malca (reţineţi acea intonaţie cu tâlc care depăşeşte deja sensul curat al cuvintelor): „Să nu mai zici că vine lupul, moş Nechifor, că mă vâri în toate boalele!” – „Nu că zic eu, dar chiar vine, iacătă-l-ăi!” – „Văleu! Ce spui?!” (şi iar se luă Malca cu braţele ei şerpuitoare după gâtul moşului – ţineţi minte?). De aceea, dragă cititorule, eu zic, ca autorul să mai tărăgănească cumva povestea... că tare ne-ar prinde bine!

      Aş fi vrut să-i răspund cititorului meu și cu vorbele lui Polonius: „Fata mea,/ Nu lua drept foc lucirile acestea,/ Căci ard făr să-ncălzească şi se sting”. Ca povestea frumoasei tătăroaice pe care am scris-o cândva în tandem. Și despre care Ion Lazu, în cartea sa „Nu putem pleca toți din România” (ediția eLiteratura, 2018), la pag. 288, spunea: „Cine ia în mână, spre lectură, micul roman Tătărușca, sub semnătura tandemului Tudor Cicu – Mihaela Roxana Boboc, știe probabil că acest dublet scriitoricesc – era să zic: acest autor androgin – a mai editat acum ceva timp volumul de poezii Cel mai frumos cântec vine pe furiș, care s-a bucurat de o frumoasă primire din parte cititorilor dar și a criticii literare”. „Ce este până la urmă Tătărușca noastră?”, se întreba conu Ion Lazu. Pentru a-i putea răspunde va trebui să mă teleportez în timp, pe vremea copilăriei mele, în satul dobrogean Azaplar. Copil încă, mă mai urmăreau ochii trişti până la căinţă ai fetei de tătar, vecin cu noi, un arnavut, nu se ştie cum pripăşit prin mahalaua noastră. Mă mai urmăreşte şi azi chipul fetei, brăzdat ca de boala cea  mai sfâşietoare a tristeţii şi singurătăţii pe lume şi, am înţeles abia acum, privind uneori şi la semenii din jur, că boala aceasta activează, în astfel de suflete, ura năpraznică împotriva tuturor celor care încearcă să dea din aripioare mai frumos decât îngerul care se visează că este. Ca cel care n-a epuizat lumea în zbaterile lui lăuntrice, ascultând şi de sfatul bunicii de a mă ruga la Dumnezeu că iubirile vin și pleacă, ca leac pentru o eventuală mântuire, gândul mă trimite acum la rostirea filosofului care înţelesese că „Dumnezeu nu s-a retras din lume după ce a creat-o. El lucrează în tăcere la desăvârşirea ei”.

     Dacă aş fi gelos şi aş purta invidie de „mangustă”, apoi doar cititoarei mele nedreptățite prin curmarea poveștii, i-aş purta-o pe ascuns. E singura care nu a intrat pe „arătura” literară ca autorul acesta, adică umblând cu capul în nori după urmele pierdute ale unei „necunoscute” tocmai prin Grecia şi a rostit sincer ce credea. Dar, mă întreb și eu, să fi abandonat el povestea frumoasei „necunoscute” taman la sfârșitul ei? Şi eu cred, ca şi cititorul meu, că până la urmă adevărul nu iese la iveală, decât pus în cumpănă. Nu am fost decât eu – cel din umbră – persoana cu care s-a duelat autorul ei cu eroii săi, și pe teritoriu străin, dar a făcut-o în aşa fel, încât, doar câțiva privitori de pe margine i-au remarcat simplitatea filosofiei ei viguroase, de poveste în poveste. Mie, ca cititor de pe margine, mi s-a părut că autorul ei a avut mereu (atunci când își scria povestea) în minte cuvintele Lui: „Tată, dacă este cu putinţă, depărtează de la mine paharul acesta...”. Nu pot crede, cititorii nu vor înţelege nici ei, precum Pilat din Pont n-a înţeles, că li se poate revela dinainte, însuşi Adevărul. Sunt mâhnit? Nu, nicidecum. Mi-am propus o carte despre aventura reală, începută în copilăria mea din satul acela uitat în câmpia Dobrogei, cu frumoasa rămasă încă „necunoscută” și pierdută într-un colț de țară pe acel pământ al zeilor din Olimp. M-aș fi bucurat ca ea să-mi citească povestea (să-și citească povestea) și să dea un semn. În călătoriile mele prin Grecia, eu am căutat-o. Doar cei care vor citi totul (povestea) până la capăt au şi dreptul de a judeca. „Poarta asta era făcută numai pentru tine” (Kafka nu e scriitor rus, şi am amintit ades despre el – nu întâmplător), dar nu-s vinovat eu, acum, că unii dintre cei care mă citesc aici au ratat-o. Iar dinaintea ușii închise vom rămâne și noi, ca Andersen, cel care a lăsat-o pe Elisa făcându-le cu mâna fraților ei care își luaseră zborul: „A doua zi aveau să spună și ziarele/că din cauza fulgerului/lebedele din poveste își luaseră zborul.”
  

                                                                                      FLV

Necunoscuta (9)

9.

              Pe drum, Vanghelis scoase o foaie de hârtie (cred că era un proces-verbal) și urmărea atent cele notate pe ea, în timp ce eu reflectam la visul cu soldații care o găsiseră pe Iriana printre dărâmături. Acesta, venit de aiurea, îmi lăsase în suflet un gol imens. Dacă aș fi fost superstițios, aș fi zis că, pe undeva, trebuia să existe unele legături obscure între visul meu și întâmplările de odinioară. Probabil că dacă m-aș fi gândit la una ca asta, aș fi realizat că viața, uneori, îți dă un semn sau caută să îți arate o cale. „Până la urmă îmi va explica, dacă nu va putea să-mi și arate câte ceva, viața asta! Când stai deoparte, nu poți greși, dar dacă ai fi fost în focul evenimentelor acelea, oare cum ai fi gândit?” La această întrebare n-am căutat niciun răspuns, pentru că, mi-am zis, lucrurile nu sunt în vis așa de limpezi ca în realitate.

Cred că în sufletul meu era un pustiu dezolant, în care rătăceau doar oameni necunoscuți. De aceea nici n-am îndrăznit să mă gândesc mai departe, până nu am ajuns la Kifisia. Când plecasem din Platamonas, nu mi-a trecut prin cap că o să dau peste oameni morți, dispăruți sau despre care cineva avea un anumit interes să nu vorbească. Era și în povestea asta ceva ce părea a nu sta în picioare. Dar ce? La urma urmei, visurile sunt venite și ele să ne limpezească gândurile. A fost singura explicație pe care am avut-o...

Era o vreme grozav de frumoasă. Ajunși în Kifisia, am umblat toată ziua la întâmplare. Când ne găseam aproape de coasta muntelui, când în mijlocul orașului, pe câte una din străzile vechi sau pe dealurile de sub grădinile de la marginea vreunui cartier. Pe la amiază am găsit și casa căreia îi notasem, în blocnotes, strada și numărul. Pe acoperișul ei, vântul clătina antena și cablurile, precum pânza unei ambarcațiuni rătăcite pe mare. Dintr-odată am simțit un gol în stomac și o poftă nebună să smulg poarta de fier din țâțâni.

            -Ce faci? Lasă poarta aia! Bate mai degrabă cu o piatră în ea! Era Vanghelis, care mă scutură de umeri, trezindu-mă la realitate.

În timp ce căutam o piatră pentru a urma sfatul însoțitorului meu, doi tineri s-au apropiat, în cros, de pe o străduță laterală. Erau îmbrăcați sport, cu șorturi, tricouri pe care aveau impregnate cercurile olimpice și adidași, dar i-am ghicit în ei (un el și o ea) pe cei ce locuiau acolo, bănuind că el trebuia să fie un nepot al Katerinei, femeia moartă. Am un instinct format pentru astfel de oameni și, ca dovadă, nici nu mă înșelasem. S-au oprit în dreptul nostru, privindu-ne ca și cum căutau să se uite prin noi. Apoi el a început discuția, punând tot felul de întrebări.

Vocea tânărului îmi suna în cap ca țârâitul unei insecte. Vorbea foarte repede. Când Vanghelis le-a explicat pentru ce eram acolo, s-au destins. Bărbatul deschise lacătul la poarta de fier și ne invită înăuntru. Aleea ducea într-un colț al grădinii, unde era un fel de foișor cu băncuțe de lemn aşezate în jurul unei măsuțe, toate aflate sub o copertină din lemn lăcuit. Întrebările le punea Vanghelis.

            -Deci sunteți nepotul Katerinei?

            -Așa e! Stavros e numele meu. Adresa ce vi s-a dat e bună. Dar mătușa mea e moartă de mult.

            -Noi am venit pentru altceva...

            -Ce s-a întâmplat? S-a întors spre fată:

-Ea e prietena mea! Dar să știți că n-am locuit aici. Abia la câteva luni de la moartea mătușii, tata a intrat în posesia imobilului, iar de curând a decedat și el.

            -Puteți să vă faceți timp pentru câteva întrebări, atunci?    

            -Da, fără probleme!

M-am arătat încântat că voia să-și dea osteneala de a-mi răspunde, așa că i-am mulțumit din tot sufletul. Tânărul ne-a spus tot ce știa despre cele ce mă interesau. Prea multe nu aflase nici el de la vecinii din cartier, dar auzise câte ceva de la bătrâna Stela Paskalis, vecină cu mătușă-sa Katerina. Aceasta își amintea de noaptea revoltei din Kifisia, întrucât nici ea nu părăsise locuința ca să plece odată cu lumea care se agita dinaintea armatei lui Ioannidis. Toată noaptea, așa ne spunea, a fost o zăpăceală nemaipomenită: urlete, strigăte de ajutor, focuri iscate ici-colo, dar ea nu avusese curajul să-şi părăsească domiciliul și să se alăture mulțimii. Unii dintre ei nu reușiseră să treacă de ambuscada camioanelor răsturnate și se întorseseră înapoi, pentru a găsi o altă cale. De aici larma care se întinsese în tot cartierul... Pe Katerina o găsiseră soldații căzută în pragul bucătăriei, sub mormanul de moloz, a doua zi. Dacă auzise de fetița Brenei? „Nu cred! răspunse tânărul din fața noastră. Dacă era așa, s-ar fi aflat până la urmă!”. Așadar, nici el nu știa nimic despre ea, însă reținuse de la bătrâna Stela adresa unde locuise. Casa în care soții Brena și Kostantinos locuiseră, împreună cu cei doi copii ai lor, fusese închiriată, dar după moartea lui Kostantinos – acesta fusese găsit la o zi după revolta din Kifisia, înjunghiat în propria locuință, atâta reținuse și Stavros – proprietarii o demolaseră, întrucât după miezul nopții se făceau auzite tot felul de zgomote ciudate: lovituri în pereți, pocnituri în uși și ferestre, strigăte de ajutor și nu s-a mai putut locui acolo.

            -Ce altceva ați mai reținut de la Stela Paskalis despre cei din familia lui Kostantinos? Dar despre moartea sa ce știți? Vanghelis punea întrebările deja pregătite de mine.

            -Câteva amănunte doar: că el era un bărbat înalt și robust și că lucra ca zilier pe niște șantiere, unde se crede că s-a înhăitat cu indivizii unei bande ce tâlhărea locuințele unor oameni mai înstăriți. Iar de scandalagiu și bătăuș i se cam dusese vestea, ca şi de mare bețiv. Pe Brena și pe copii i-ar fi ridicat într-o noapte indivizii ăia și apoi nu s-a mai aflat nimic. Așa se auzise...

            -Se ştie cine îl înjunghiase pe Kostantinos? am întrebat.

            -S-a bănuit că au fost cei din banda din care făcea și el parte. Câțiva indivizi fuseseră văzuți ieșind din casă cu câteva ore înainte de a fi alarmată poliția. S-a presupus că l-ar fi ucis pe Kostantinos, iar pe Brena și pe cei doi copii i-ar fi sechestrat și i-ar fi luat cu ei. Asta declarase o prietenă bună a Brenei, care locuia în apropiere și-i văzuse, prima, pe indivizii din banda lui Kostantinos ieșind din locuință.

            -Nu li s-a dat de urmă? S-a mai aflat ceva de Brena și de copii?

            -Mare lucru nu!... Nimic sigur.

            -Cum o chema pe prietena aceea a Brenei?

            -Zeidola... sau Zetola... Nu-mi amintesc exact. Eu n-am văzut-o. Mai multe, nici noi, nici cei de pe aici, nu știm. Oricum m-am întors de pe mare doar de câțiva ani și eram mic când s-au petrecut acele evenimente.

Am plecat de la cei doi Stavros un pic descumpăniți. Ceea ce aflasem, în sfârșit, era totuşi suficient pentru ziua de azi. Fiindcă era vreme frumoasă, până la lăsarea întunericului ne-am plimbat la întâmplare pe străzile ce duceau spre carierele de piatră și unde se presupunea că avusese loc ambuscada cu camioane. Cred că ne gândeam, atât eu, cât și Vanghelis, la ce vom face, unde vom dormi, ce vom mânca. Probabil arătam destul de prăfuiți amândoi, fiindcă patronul hotelului unde am tras s-a uitat ciudat la noi, măsurându-ne din cap până în picioare. Îmi amintesc cum stăteam la bar, cu halba de bere dinainte, privind în gol.

Femeia se apropia încet, evitând cu greu bucățile de cărămidă și de piatră aruncate în mijlocul drumului. Când plecase de aici, în urmă cu o săptămână, nimic din priveliștea aceasta dezolantă nu era. Părea ca după un cutremur, dar ea nu avea cunoștință să se fi petrecut, în acele zile, o asemenea grozăvie. Când se apropie de casa cu pricina, Stela Paskalis tocmai trebăluia în pridvor şi o recunoscu cu greu pe Brena în femeia stropită pe picioare de noroi, ce bătea cu disperare în poartă. Nu o mai văzuse de multișor pe acolo.

„Ce-o fi căutând la poarta Katerinei? se întrebă Stela, ducând mâna la sprâncene, mirată de apariția femeii. N-o fi știind că tocmai au îngropat-o?” Își luă bastonul și înaintă către gardul care o despărțea de noua venită. O privi cu luare-aminte și văzu că avea chipul palid și privirea rece. Îşi rezemă bastonul de gard și îşi puse un picior pe lemnul ce alcătuia lanțul gardului, sprijininindu-se cu o mână de una dintre țambrele de lemn. Brena nu părea să o bage în seamă, de parcă se gândea la cu totul altceva. Continua să bată cu piatra în poarta metalică și să o strige pe Katerina, din ce în ce mai tare, poate unde și-o închipuia dormind. Când o descoperi pe femeia ce înălțase capul privind de la gard, uluită de ce vedea, întrebă:

            -Ei? Cum vine treaba asta, mătușă Stela? Unde e Katerina?

Stela se întoarse pe celălalt picior, cu fața tot înspre interlocutoarea sa, mirată:

            -Katerina?! Păi, a murit... A căzut lovită sub dărâmăturile zidului de la bucătărie, la ieșirea din casă. N-ai știut până acum? zise încet.

            -A murit? Ce spui, mătușă Stela?...

Brena făcu doi pași înapoia porții metalice și piatra căzu surd la pământ. Dădu să spună ceva și se înecă. Repetă ca o năucă:

            -Ce spui, femeie?... Eu vorbesc de Katerina, cea care locuiește aici, în casa asta! Cum adică a murit? și se clătină ca beată, nevenindu-i să creadă că vorbele rostite erau ale ei.

            -Ce? Nu crezi? Du-te la cimitirul din spatele bisericuței, să te convingi! Toată lumea din jur știe asta!

            -Când s-a... s-a întâmplat? reuși să silabisească.

            -În ziua cu atacul armatei lui Ioannidis asupra răsculaţilor din oraș. Să tot fie vreo cinci-șase zile de atunci...

            -Și fetița? Fetița mea?... Cu ea ce s-a întâmplat? Unde să-mi găsesc fetița? turui Brena.

            -N-a fost nicio fetiță aici! Ce tot spui? N-au găsit-o decât pe ea, pe Katerina. Nu-mi aduc aminte ca soldații ăia să mai fi găsit pe altcineva... Întreabă-i pe toți!

Brena simți o împunsătură în inimă și o sudoare rece pe șira spinării. Se aplecă, până când genunchii i se înmuiară de tot și se lăsă să cadă la pământ. Când Stela Paskalis alarmă câteva vecine, iar femeile o luară pe brațe și o duseră în casa Stelei, Brena încă mai aiura. Se trezi abia a doua zi, pe un pat de spital, neînțelegând de ce se află acolo și ce i se întâmplase. Ca prin vis, auzi o voce pițigăiată de femeie:

            -Beți un pahar cu apă! V-ar face bine...

Brena luă paharul din mâna femeii și-l dădu peste cap. Privi în jur. Părea să-și revină.        

-Spuneți-mi, de ce mă aflu aici?...  Ce mi s-a întâmplat? întrebă cu voce stinsă.

-Te-au adus ieri, pe seară, cu o mașină verde... Ziceau că erau din Kifisia, spuse asistenta. Acum ești la un spital de urgență din Atena. Te-a întrebat și doctorul de gardă, dar aiurai tot timpul. Spuneai ceva de o fetiță... Că ai pierdut-o pe drum, dar cei care te-au adus spuneau altceva. Că venisei la poarta lor să întrebi de una Katerina, moartă de câteva zile. Nici noi n-am înțeles mai nimic, cum nici ei nu știau cine ești și de unde ai apărut acolo. Numai Dumnezeu știe ce căutai în Kifisia. Ia zii, Brena, cum te simți? Azi-noapte erai neagră la față și aveai numai spume la gură. Credeam că nu mai apuci dimineața. Dar acum ești mai bine. Uite, îți mai umplu paharul încă o dată! Pe Dumnezeul meu, o să-ți revii! Of!

În bar se făcuse liniște. Vanghelis își băuse berea și-mi făcea semn cu ochiul: „Ei, bătrâne! Ce mai e?” Mi-am băut-o și eu și ne-am dus să ne luăm în primire camerele. M-am gândit apoi la toți acei oameni învăluiți în negurile închipuirii în faptele zilei ce tocmai trecuse. A unei zile, după mine tare călduroasă, cu oboseala ei cu tot. În timp ce mintea îmi era înfierbântată de la evenimentele petrecute, mă gândeam că pierderea fetiței Brenei, în învălmășeala acelui vis trăit la Thermopyle, pe malul apei, dar și ciudățenia unei întâmplări neelucidate încă, se adevereau.

Și deodată, amintindu-mi că, de fapt, tocmai pentru a afla cum se pierduse Iriana în hățișurile vieții, în urmă cu câțiva ani, venisem la Atena, am simțit că mă apropiam de taina ce o ascundea pe necunoscuta din Platamonas. M-am gândit că Brena își protejase mai întâi băiatul din fața unei primejdii și mai mari, iar când gândul acesta s-a ivit întâia oară în mintea mea, gonindu-mi somnul, am realizat că subiectul dorit pentru povestirea mea tocmai apăruse la capătul firului abia găsit. Și deși se prea poate să nu fi fost decât o închipuire lipsită, ca orice năzărire, de temei, în mintea mea trăgeam de firul acesta, care poate avea să-mi desfășoare și scena finală ce învăluia în ceață întreaga poveste.

Judecând după spusele nepotului Katerinei și ceea ce declarase cândva Zetola, adevărul era la capătul firului pe care trebuia să-l urmez. Mi-o închipuiam așteptându-mă în dreptul unei căsuțe mici și curate, poftindu-mă să iau loc în foișorul de la capătul aleii pietruite, îngrădită cu flori bine îngrijite și miresme îmbătătoare: „Asta-i casa Brenei. Aici a locuit ea, împreună cu cei doi copii ai săi, dar nu-i adevărat că și-a pierdut fetița! Tot ce știu e că pe Georgios i l-au luat indivizii ăia, până ce Kostantinos avea să le înapoieze banii aceia mulți, cam trei sute de milioane de drahme, ziceau ei, de care fuseseră jefuiți. Acuma știi! Altceva nu mai am a-ți spune!”  

      Zetola era o femeie înaltă, cu trăsături dure pe chipul ce mai păstra o frumusețe aparte. În glas, după cum se adresa Brenei, i se putea desluși o hotărâre nestrămutată, iar trăsăturile sale, deși severe, erau mai degrabă plăcute. Se găseau la ea acasă. Brena stătea în fața ei, pe marginea patului, ținându-i pe cei doi copii îmbrățișați la piept. Fetița simțise căldura mamei și era liniștită. Dar băiețelul, de vreo patru anișori și ceva, scâncea întruna, trăgând cu ambele mâini de brațul Brenei, în timp ce femeia îl zgâlțâia drăgăstos, sperând să-l facă să tacă. Zetola se agita, deplasându-se prin cameră înainte şi înapoi. Își freca mâinile și părea a se gândi la ceva anume. În ochi îi strălucea ceva tainic și neliniștit, iar mișcările bruște pe care le făcea, când și când, arătau o stare de pândă continuă.

            -Trebuie, Brena! spuse Zetola, oprindu-se dinaintea acesteia. Trebuie să dispari de aici și să-ți salvezi copiii! Yorgos tocmai vrea să plece în seara asta în Khaironeea. Te duce el! Pleacă, pleacă cât mai repede și cât mai departe! Indivizii nu se vor lăsa păcăliți de moartea lui Kostantinos și îți vor lua în schimb băiatul, așa cum s-au jurat. De unde să scoți tu, acuma, banii ăia? Știi cumva unde i-a ascuns soțul tău? (Brena clătină din cap în semn că nu știa nimic.) Vezi? Oricum mâine sau poimâine, când vor veni din nou tovarășii cu care s-a înhăitat, tot n-ar avea cum să scoată ceva de la el și tot moartea l-ar aștepta. Și îți vor lua și copilul, așa cum au amenințat! Ce-o să te faci atunci, spune, hai, să te aud?

            -Am vorbit cu Yorgos. Zice că pe motocicletă nu mă poate lua, decât cu un copil. Așa nu se poate, Zetola! Cum am să mă duc eu la mătușa Marinka, în Atena, doar cu unul dintre copii? Am să stau și am să-i înfrunt cum voi putea. Am să leg copiii cu lanțuri de mine și nu le voi ceda. O să mă gândesc și o să mă rog toată noaptea...

Zetola se așeză pe covor, sub becul agățat în tavan, care lăsa, pe unul din pereții unde se găsea o candelă, umbra unui colț din abajur.

            -Nu-i bine, Brena! Te vor silui și copilul tot au să ți-l ia. Pentru banii lor sunt în stare de orice. Am văzut cum l-au adus, legat fedeleș cu acele frânghii și l-au aruncat dincolo de poartă. Mai bine nu veneam după tine la Katerina, să-ți spun ce s-a întâmplat acasă! Trebuia să stai o noapte acolo și a doua zi puteau să-l și spânzure ăia pe Kostantinos, crede-mă, merita toate astea! Vezi acuma unde te-a adus? Până la crimă..., până acolo, Brena!

            -Poate m-a ispitit diavolul! spuse Brena punând o mână pe capul băiețelului şi încercând să-l liniștească din plâns. Dar nu mi-am dat seama, Zetola! Mi s-a rupt sufletul, crede-mă, când am auzit că-mi ia copilul, ca să-l dea ălora, până va recupera banii ăia. Ce voiai să fac? O să-i aștept și o să le cad în genunchi, o să-i rog, o să-i implor... Trebuie să înțeleagă!

            -Nu fi proastă, Brena! Bandiții nu știu de iertare. Știu doar să înfigă cuțitele, nu să și ierte. M-apucă groaza când mă gândesc cât de naivă poți să fii. Nu se poate, trebuie să pleci neapărat în seara asta! Voi vorbi și eu cu Yorgos. Duci fetița înapoi la Katerina și îi spui la repezeală ceva, că i s-a făcut deodată rău lui Georgios și trebuie să pleci cu el la spital! Și ai să vii înapoi, Brena, ai să vii după Iriana, la câteva zile. Eu am să povestesc tuturor ceva credibil, o grozăvie care ți s-a întâmplat și au să mă creadă, ce-au să facă? Găsesc eu! O să stau la pândă, cu ochii pe casa ta și cum au să vină și au să intre la voi, am să și dau alarma printre vecini. Asta are să-i îndepărteze o vreme de locurile astea, o să vezi! Hai, Brena, hotărăște-te odată! Făgăduiește-mi că mă asculți și când vei veni să-ți iei fetița, am să-ți povestesc tot! Hai, fugi odată!

            - N-ar fi de parcă aș fugi toată viața de ceva? Nu-i mai bine să așteptăm și să vedem ce va fi?

            -Dacă viaţa toată devine numai aşteptare, ce se întâmplă, e bine? S-o crezi tu!

      Când Brena se ridică să plece cu Iriana la mătușă-sa Katerina, Zetola reținu doar că era palidă și înțelese că i se rupea inima femeii, dar că nu vedea altă cale. „Oare nu-și dă seama că e spre binele ei?” strecură Zetola un murmur. Îl luă pe Georgios în brațe și îl îmbună cu vorbe, spunându-i că are în bucătărie ceva dulce pentru el. Brena plecase cu fetița. „Poate e mai bine, își zise ieșind pe ușă, să plec doar cu Georgios, iar Iriana să rămână la Katerina... O să mă întorc, draga mea, o să mă întorc să te iau cât de curând! De m-ar asculta Dumnezeu și pe mine...”

Pe drum o prinseră câteva picături de ploaie. Câteva dungi cenușii, puțini norișori, brăzdau cerul...

Așa mi-a fost dat să o cunosc pe Zetola. Și cum am văzut-o în vis, așa ne-a apărut la poarta ei, a doua zi. Trebăluia prin grădină, în vreme ce noi sunam. Am strigat-o pe nume. Ne-a privit cu luare-aminte, dar liniștită. Nu i se clintea niciun fir de păr pe frunte, nicio cută a rochiei, și se uita drept, cu o privire încordată, către noi, cei doi străini care-i sunau la poartă.         

                

                                                         va urma  *              

                 

                     *  (următoarele 3 capitole și finalul ... la „NECUNOSCUTA”, va urma abia după apariția în tipografie a cărții )

Cartea de critică

                Însemnele şi semnificaţiile, în „Poeţi după plac” - de Lucian Gruia.

Un critic literar îmi spunea odată că un poet, de altfel, nu evoluează, îşi dovedeşte vocaţia, se descoperă treptat şi, pe măsură ce îşi formează o conştiinţă profesională, se afirmă cu toată puterea talentului său. Dacă aş fi fost mulţumit, cât de cât, m-aş fi oprit aici, înainte de a mai citi cele spuse de ceilalţi critici. Dar cum drumul dinspre poezie spre cititor trece atât de aproape de suflarea Creatorului, încât nu te mai întrebi ce caută criticul - „îngerul acela nebun” (după o sintagmă cioraniană), cu flaşneta sufletului gata să-ţi destăinuie fericirea acestor „trecători prin o altă viaţă”, în vreme ce dialoghează cu zeii, am continuat să citesc, în continuare, critică. Procedeul de a „interveni” cu judecata lor cuviincioasă ori decizia pertinentă, în corecţia înţelegerii  unui poet sau prozator oarecare, îi conferă lectorului prilejul de a transfera şi cititorului sentimentul coparticipării la interpretare şi imaginaţie. O astfel de lectură mi-a prilejuit Lucian Gruia cu volumul critic „Poeţi, după plac (începând cu Nichita)”, apărut la Editura Rafet şi încununat cu premiul „Victor Frunză” la Festivalul Titel Constantinescu, 2013. Lucian Gruia e acel critic care nu crede în intervenţia pe text a elementului raţional de cunoaştere în poezie dar, înclină să puncteze imagistica poetică din versurile citate ca pe anumite simboluri cu funcţii de gândire şi, orice sistematizare a lor, e menită să ducă la interpretări din cele mai interesante. Astfel aflăm din interpretările criticului, că Nichita Stănescu „construieşte, mai mult în joacă, <<lumi simultane>> şi iluzorii”. „De altfel – întăreşte criticul - , imagini picturale găsim la tot pasul în poezia lui Nichita, îndeosebi din registrul suprarealist”. Ca, mai apoi, să ne vorbească despre „sfera în trei plane paralele cuprinzând: numerele, cuvintele şi necuvintele”. Trecerea de la un microcosmos al numerelor la universul uman „o fac tocmai cuvintele, care aprofundează semnificaţia numerelor”, iar „tărâmul necuvintelor se instaurează în golul neexprimat de cuvinte şi care este chiar cel al esenţelor. Necuvintele nu pot fi numite”. Dacă n-ar fi redat, imediat, o strofă din poezia lui Nichita: „Mai puţin decât a fi – EPICA MAGNA”, am fi dat din umeri a „aşa o fi!”. Fericit alese, aceste versuri ne sugerează (dar şi au – nota bene) cam tot ceea ce susţine Lucian Gruia despre Nichita: imagini picturale deosebite, cuvintele, numerele (o arcă… două…), şi necuvintele („numele meu” –nenumitul -). Despre Cezar Ivănescu, criticul spune că „este un solitar ca atitudine şi expresie” (putem să nu fim de acord?); că „a imaginat o operă poetică monumentală – Muzeonul său liric”, iar „în templu tronează „Moarteamănăstăreaţă” – întrucât – „Muzeonul se identifică spiritual cu cetatea ideală <<La Baad>>”. Nu ne era străină poezia lui Cezar Ivănescu cum nu credeam că „două lucruri sunt eterne în universul poetului: Moartea şi Sufletul”. Dar, dacă aşa spune criticul? Încercând să surprindă, în poezia celor asupra cărora se pronunţă, specificul gândirii poetice şi natura filosofiei „aparte”, criticul apelează la reperele sale referenţiale: gândirea indiană, de la imnurile vedice la variantele yoga, teoria reîncarnării în doctrina Samkhia-Karika, scepticismul cioranian, istoria religiilor a lui Mircea Eliade, transmodernismul lui Theodor Codreanu ori „armonia lumii” din filosofia lui Lao Zi. Astfel, evidenţiază (spre deosebire de doctrinele indiene) aplecarea poetului Cezar Ivănescu asupra „trupului”, pe care „îl cântă dureros şi nostalgic în doinele-i de adâncă frumuseţe şi crudă gingăşie”. Chintesenţa doinei cezarivănesciene stă (spune criticul) în „sufletul reţinut o clipă în corp <<ca un fruct lacom>> (care) se reîntoarce în Moartea nemuritoare”. După ce recitim poezia „Doina” (p.15), spunem : Q.E.D. Elementele poeziei cezarivănesciene (ca şi „Doina” redată integral), sunt aceleaşi: sângele, trupul, şi  sufletul comparat cu cel al pomului ameninţat de secure şi cerşit cu „îngăduinţă” unui anumit Timp care să mai amâne Moartea. Lucian Gruia e foarte atent cu afirmaţiile sale când spune, că cele patru tare ale poeziei cezarivănesciene sunt: originalitatea gândirii, a stilului, tehnica desăvârşită şi muzicalitatea impecabilă a versurilor. La Grigore Vieru... poezia „începe dincolo de cuvinte” (!) şi că, „trei simboluri majore domină lirica lui”. Adică: patria, mama şi limba română. Nu ne dumirim de ce „tăcerea viereană” este complementară celei brâncuşiene! E cale lungă de la aşa zisa „tăcere” (că unora le dau lacrimile ascultându-i vresurile lui Grigore Vieru şi, (da!) - tăcerea „pasărei măiastre” din fiecare lucrare brâncuşiană. Despre Ion Stratan aflăm că „se considera un expresionist devreme” şi că, în urma lui a rămas „Casa părăsită”. Radu Săplăcan „reprezintă pentru oricine o provocare”. Nu ştiam (despre poet) că ar fi fost un orator colosal „un fel de Petre Ţuţea postmodernist”. Gabriel Stănescu îi pare „o picătură de mercur (cu greutate, care va să zică)  care experimentează continuu fără a se putea linişti vreodată”. (Dar, vorba între noi, poate cineva să-i liniştească pe poeţi?). Daniel Corbu „scrie o poezie sapienţială în versuri atât de ample, încât nu mai încap între coperţile cărţii şi se răspândesc în încăpere”. Interesantă viziune! Situată între postmodernism şi neomodernism (spune criticul), în peisajul poeziei actuale „el însuşi apare monadic, umplut (sic!) cu seninătate mioritică, gravitate detaşată şi, mai ales, cu întrebări fără răspuns”. Urmează la rând, George Vulturescu şi Gellu Dorian, doi poeţi asupra cărăra m-am aplecat şi eu, în parodiile mele. George Vulturescu „scrie exaltat, pătimaş, disperat”. Iar „imaginile (din poeme) au o cruzime specifică, expresionistă, onirică, suprarealistă”. Eu îl percepusem ca pe un poet, hieratic, subtil-ironic, concis în exprimare, un retoric distins. Poate mă înşelam?! Gellu Dorian „absoarbe cotidianul prin toţi porii şi apoi restituie, prin emanaţiile propriului spirit, fiinţele dorite/visate/invocate”. Să-l fi influenţat, în judecată, teoria lui Mircea Eliade privind „drumul spre centru”?  Că, pornind de aici, criticul afirmă cu tărie că „întreaga poezie a lui Gellu Dorian reprezintă o călătorie absurdă, o căutare zadarnică a unui centru care nu se găseşte nicăieri”. Mie mi s-a părut un poet îndrăgostit de poezia „vastei stepe ruseşti” a lui Esenin şi, ca apostol al confesiunii, după elegiile lui Rilke. Dar, de ce n-am fi de acord şi cu Lucian Gruia? Păi, iată, suntem! Urmează a fi luaţi în „vizorul” criticului, poeţii: Cassian Maria Spiridon „teoretician al poieticii”, un apropiat de „tipul cioranian de locuire să-i zicem inautentică”, Nichita Danilov „un rafinat dezgustător al teoriilor orientale şi esoterice pe care le introduce cu umor delicat în cotidian”. Poezia lui Horia Gârbea „se încadrează posmodernismului” - (constructivismul lui Gârbea –spune criticul – „ţine de elaborarea arhitectonică a poemelor ample, alegorice”). Una peste alta, H.G. este şi „realist în detalii şi idealist în concepte”. Pe Horia Bădescu îl vede „glosând uneori pe spaimele lui Radu Stanca”, iar pe Florin Dochia, devenit „captivul operei-monadă”. Criticul se apleacă şi asupra poeţilor: Ion Pop, Simona Grazia Dima, Mircea Bârsilă, Mircea Petean, Ion Cristofor, Victoria Milescu, Eugen Evu, Ion Evu,  Pascaru, Theodor Damian. În scurte eseuri despre poezia acestora, judecata lui Lucian Gruia dă scisului său nota metafizică sau reflexia onirică a ideii. Pretutindeni însă, e însoţit de crezul său: poeţii îmbogăţesc universul prin lumile imaginare create. Şi, îşi încheie cartea „Poeţi, după plac”, cu mai cunoscutul (nouă, buzoienilor) poet: Constantin Marafet. Poetul buzoian îi apare ca „un baladist mitopoetizant, modern, un trubadur”. Apoi, ca şi Mircea Micu, Tudor Cicu etc..., îi remarcă poetului „jocul savant al rimelor, aliteraţiilor, asocierea cuvintelor  rezonante ciudat”, cât şi faptul că poeziei îi „conferă muzicalitate” uneori „în descendenţă barbiană”. În plus, îi remarcă poetului actul justiţiar, de „contestatat” şi cheia „transmodernistă”: „mă duce cu gândul la etapele lirice arse /parcurse de poet în volumele sale, de la trubadurul medieval la bardul modern, de la postmodernul pârât la transmodernistul cercetător”. Vedeţi, n-am suflat (pe parcursul acestui eseu) mai nimic despre Heidegger – cel amintit de critic, într-o scurtă prezentare – pe coperta a IV-a. Fiindcă „în contact cu fiinţa suprapersonală a speciei” din care a răsărit fiecare poet comentat de Lucian Gruia, nu imaginile convertite în idei îl legitimează în a-şi oferi decizia pertinentă, ci situaţia de a prezenta oikumenicos (în sens de universal) spiritul, fiinţa celui analizat. Ceea ce-i apropie, aproape pe toţi, în accepţiunea criticului este: atmosfera, misterul căutările fiecăruia, scormonelile lingvistice, taina rostirii şi modul de a atinge veşnicia din absolut.

Necunoscuta (8)

8.

           În mașină, pe drumul spre Atena, Vanghelis începu să mă privească stăruitor. Bănuiam că îl frământa ce i-am povestit. Poate se gândea și el la femeia aceea necunoscută, care trăgea foarte speriată de copil și la tot calvarul acelor oameni căutând scăpare spre văgăunile carierei de piatră.

            -E trist să vezi oamenii, în momentele lor de slăbiciune, mânați din urmă de grozăvia unei armate, darmite o femeie cu copilul ei fugind din calea pericolului, doborâtă de efort și de teamă, iar tu, aflat la doi pași, să nu-i poți ajuta cu nimic! Bine că a fost doar un vis! trase concluzia însoțitorul meu.           

      Și nu ne-am mai spus nimic o vreme. Cred că mă concentram și asupra visului meu ciudat de acasă. Cu o seară înainte de a pleca, în drum spre Atena, am avut un astfel de vis. Sunau clopote pretutindeni. Sunau potcoave. Şi cai. Ţara era-n primejdie mare, ca în poveştile bunicului, care îmi spunea cum a curs, precum marele fluviu, oastea ţării lângă apa Dunării… Mărturie îi erau câmpia şi floarea-soarelui înălţând capul, şi lanul de rapiţă zărit din căruța cu care pornisem la drum să vedem locurile unde îi pierise unul din feciorii plecați la război. Mai mult de atât, roata morii lângă care am pus noi ştergarul şi pâinea cât un soare scăpătat dintr-o baniţă sau cât lasă umbră copacul... Atunci când bunicul îmi spunea toatea astea, mă purta pe tărâmuri pe care n-aș fi vrut să le cunosc. Mă simțeam precum acel erou, Gelu, din poezia poetului nostru popular: „Că-s vii, când e vorba de țară,/Și morții-n morminte!”

      Și fiindcă eram pe pământul de legende al Greciei, mi-am amintit că sosirea lui Ulise în Ithaca nu s-a făcut defel cu trâmbiţe şi surle. Câmpia tăcută pe care a căzut de pe cal, pe marginea apei, eroul nostru, pe de o parte, şi marea care sparge stâncile pe care se înalţă semeaţă cetatea Greciei antice înainte de a pleca Agamemnon la războiul cu Troia, pe de altă parte, își cântă mereu, înfrățite, durerea din glasul bunicului, când povestea cum îi căzuse unul din feciori, atunci. Ca și în glasul cântărețului acela, Demodoc, din odiseea eroului ce a construit calul de lemn la sfârşitul războiului troian, îmi spuneam. Întreaga literatură deplânge soarta eroilor noştri.

A venit însă vremea întrebărilor și a semnelor care trebuiau căutate peste tot. Părăsisem cam de o jumătate de oră clădirea Centrului de Informații a Populației din capitala Greciei şi acum mergeam pe străzile oraşului, ghidat doar de flerul lui Vanghelis. Nu vedeam nimic în jurul meu, dar nici nu-mi puteam da seama dacă trecusem de biserică, cea de-a doua biserică de pe strada ce ne fusese indicată și după care trebuia să fie clădirea orfelinatului.

      Așezământul precizat de doamna Oteea ca fiind adresa de unde plecase definitiv Iriana fusese de curând renovat și reorganizat după metode noi, perfecționate. Atât portarul de la intrare, cât și doamna de la Relații cu publicul, căreia i-am întins prin gemulețul deschis un buchet cu flori, ne-au îndrumat către un colț al curții, unde exista o clădire asemenea unui hangar. Acolo se afla bucătăria, de unde, pe ușa dinspre grădina orfelinatului, puteam urca la etajul la care se găsea biroul doamnei directoare. Vanghelis îmi spusese dinainte cum vom proceda: el va purta discuția firească, iar întrebările suplimentare trebuia să le scriu, atunci când urma să intervin, pe o coală de hârtie și, când va fi cazul, să-mi notez și cele traduse de el.

      Când am intrat în birou, atenția mi-a fost atrasă de pendula din perete, ce arăta ora 15,30 fix și de o doamnă în vârstă, aflată în picioare, care tocmai terminase, până la sosirea noastră, ce avusese de spus. Ne-a făcut loc să trecem și, după ce Vanghelis a rostit câteva vorbe, ne-a făcut semn să ne aşezăm. Ea a rămas în picioare, așteptând ca doamna de la birou să-i spună ce are de făcut. Vanghelis se adresă celor două femei, aruncând priviri când în stânga, când în dreapta. Acolo, în biroul directoarei, conform celor traduse de Vanghelis, făcusem cunoştinţă cu șefa corpului administrativ al orfelinatului „în carne şi oase”, prezentată, dacă am reținut bine, sub numele ciudat de Kyria Lagoudakis. Am aflat mai târziu că nu acesta îi era numele ci, în semn de recunoștință pentru blândețea sa, mai toți îi spuneau „doamna Iepuraș”. Din cauza timidităţii mele din timpul prezentărilor, nu l-am reținut decât pe acesta.

      Șefa instituției era îmbrăcată într-un costum negru (fapt ce nu avea cum să treacă neobservat, întrucât rar erau oameni care să folosească, în acel început de vară, astfel de haine) şi vorbea rar, lăsând uneori dinadins fraza neterminată. Se voia, mai exact, una din acele femei care, deşi sunt conştiente că nu au un spirit de observaţie prea dezvoltat, ştiu că lucrurile pot fi descoperite, puţin câte puţin, prin întrebări scurte, precise, reuşind, de cele mai multe, prin tot soiul de interpretări şi subînţelesuri, să te atragă într-o discuție care să lămurească rostul sosirii tale acolo.

            -Îl are la dumnealui! l-am auzit la un moment dat pe Vanghelis, arătând către mine.

      Înțelesesem deja că era vorba despre medalionul găsit în cutia cu amintiri, acasă la doamna Oteea, ce reprezenta o jumătate de drahmă de pe vremea generalului Karaiskakis, acest obiect constituind și motivul deplasării noastre în capitala Greciei. Am scos medalionul și l-am pus pe birou, după care i-am mulțumit din tot sufletul, fiindcă era frumos din partea dumneaei că-și dădea atâta osteneală cu niște străini ca noi. La vederea medalionului, șefa corpului administrativ scoase un suspin adânc. Din conversația care urmă, am înțeles că își amintea de acel moment petrecut cu aproximativ cincisprezece ani în urmă, când o familie cu numele Salikratis o înfiase pe copila de numai șase ani, despre care amintise însoțitorul meu. Chiar ea îi pusese la dispoziție cutia de lemn cu acele obiecte aduse odată cu fetița la orfelinat, prin 1973-1974, de un ofițer de marină. Ni-l descrise ca fiind un bărbat cu trup atletic, cu umerii pătrați și o bărbuță ceva mai creață, ce îi umbrea bărbia. Un alt amănunt? O, da! Tunica descheiată la gât lăsa să se vadă un piept plin de mușchi și păr, și da, era sigură pe ce afirma!

            -Nu-mi amintesc dacă atunci ni s-a spus că străinul care a adus fetița era ofițer de marină sau dacă acest amănunt a rămas întâmplător în imaginația noastră! se scuză doamna directoare.

            -Ba chiar așa e, doamnă! Țin minte că eu am luat declarația dumnealui și v-am citit-o. Ofițer de marină era, rețin bine, așa scrisese! Un soldat, ne-a zis el, găsise fetița sub dărâmăturile unei case. Mama ei o acoperise cu propriul trup, ca să o apere de bucățile de moloz care zburau prin aer. Știți, la noi tocmai avuseseră loc revoltele de la Politehnica Atena, de pe vremea generalului Dimitrios Ioannidis. Femeia aceea, Katerina, mama fetiței, a fost îngropată în spatele bisericuței din Kifisia, așa am citit în declarație. Nu știm mai multe, întrucât nimeni nu a venit mai apoi să se intereseze de copilă. Nu e nicio imaginație aici!  

Și cum doamnele se uitau una la alta, un pic încurcate – se vedea pe fața lor – Vanghelis explică pe scurt motivul acestor investigații.

            -Și așa – îmi aruncă doamna aflată la birou o privire lungă, plină de duioșie – va să zică scrii ceva, o poveste?

      Înțelegeam perfect ce mi se spunea. Am început să-mi exprim ideile în engleză, scurt, scurt de tot, în speranța că mă va înțelege:

            -Da, scriu o mică povestire. Adică, mai exact, nu scriu încă, ci mă pregătesc să strâng date pentru materialul meu. Povestirea se vrea una lămuritoare pentru soarta Irianei, ca să o scoată din depresia în care a căzut, să o aducă la realitate, am mai spus. Milate aglika? (Vorbiți engleza?) Speram să mi se răspundă afirmativ și să vorbesc în continuare despre subiectul care mă preocupa. Cum pe fața ei expresivă, destul de frumoasă, se citea o mare nedumerire, fapt pentru care ceru din nou ajutorul însoțitorului meu, am înțeles că nu pricepuse nimic din vorbele mele. Întinsei hârtia cu întrebările la care așteptam răspuns, după care Vanghelis îmi traduse ce spusese mai înainte doamna administrator: „Nu o adusese mama Irianei la orfelinat? Cine era ofițerul acela? De ce o adusese aici? Mai are și altceva din amintirile fetei, ceva care să nu fi fost predat familiei adoptive?” În timp ce doamna Kyria Lagoudakis răspundea la întrebări, mi-am aruncat privirea de-a lungul străzii, prin fereastra întredeschisă.

      Tocmai plouase mărunt şi pe asfalt se aşternuse o pânză subţire de apă. Fusese una din acele ploi repezi de vară care limpezise cerul, înviorase natura şi pusese în mişcare trecătorii. De acolo, de la fereastră, întinderile oraşului se pierdeau în albastrul cerului, până pe culmi de munte. Asta îmi aminti cum se zărise, de la geamul din Platamonas, silueta mlădie şi înaltă a Irianei, cu trăsături extrem de fine şi ochi negri de nepătruns, în ziua când o descoperisem prima oară sub perdeaua pinilor crescuți până spre înălțimi. Mai mult decât chipul cred că mă tulburase profilul palid, calm şi aerul misterios ce îi învăluia faţa. Imediat ce termină discuția, Vanghelis îmi traduse aproape tot. Ceea ce aflase de la doamna administrator mă puse și mai mult în încurcătură.

      Kyria nu-şi mai amintea pe moment numele străinului ce o adusese pe fetiță la orfelinat, dar după ce discută între patru ochi cu directoarea, ne mărturisi că, în urmă cu două luni, venise un tânăr care le pusese aceeași întrebare și, după ce căutase în arhivă, dăduse peste dosarul fetei. În el găsise notat, pe declarația dată, numele ofițerului de marină.

            -Puteți să ne spuneți care este numele tânărului? o întrebă Vanghelis pe Kirya Lagoudakis.

            -Nikos Pariositis…

      La auzul acestui nume am tresărit și, spre surprinderea celor două doamne, am sărit ca un arc în picioare. Am deschis gura să spun ceva, dar n-am reușit decât un mormăit ce arăta mai degrabă a mirare. Am clipit din ochi câteva secunde, în vreme ce îmi frecam uşor mâinile:

-Când a fost pe aici? Cum arăta tânărul? Puteți să mi-l descrieți? Și îl rugai pe Vanghelis să-mi traducă întrebările.

      Doamna Kyria primi întrebările puse de însoțitorul meu cu foarte multă liniște și-l întrebă, la rândul său, dacă nu cumva fusese ceva în relatarea ei care mă neliniștea. M-am temut ca, prin gestul meu imprevizibil, să nu se închidă în ea și să refuze în continuare dialogul, așa că i-am răspuns cu un mic surâs și m-am așezat la loc, pe scaun. I-am explicat că-l cunoșteam pe Nikos și că acesta nu era altul decât iubitul Irianei.

-Ei, mă gândeam la una ca asta, dar din păcate a negat așa ceva și n-a stat de vorbă prea mult, să-l putem cunoaşte ca lumea. M-am dus doar în arhivă, unde am găsit dosarul, mi-am notat numele ofițerului pe o foaie și i l-am dat. Mi-a mulțumit și de atunci nu l-am mai văzut.  

      Doamna Kyria îşi mai amintea că-l urmărise de la poarta orfelinatului mergând îngândurat pe străzile oraşului, dar cu un zâmbet care nu părea să fie al unei persoane răuvoitoare. Femeia reținuse o singură frază la plecarea lui: „Îl voi căuta pe acest ofițer, vă promit eu, chiar de-ar fi să mă îmbarc pe o navă și să ajung la marginea pământului!”

            -I-ați mai dat și alte amănunte?

            -Nu, nimic altceva!

            -Putem să vedem și noi dosarul acela? am rugat-o insistent.

      În tot timpul discuţiei avute cu Kyria Lagoudakis, directoarea orfelinatului nu-şi luase ochii de la noi, iar eu simţeam că lunec tot mai adânc în scaunul pluşat de lângă acel birou, de parcă aș fi vrut să dispar după colţul tablierului de lemn. Pe faţă mi se citea o nelinişte teribilă, în timp ce Vanghelis, care se făcea că nu bagă de seamă acest amănunt, se uita la mine zâmbind imperceptibil, iar când şi când îşi ducea degetul arătător în dreptul tâmplei.

            -Norocul nostru este că am aflat printre primii de existenţa acestui dosar și sperăm că ni-l puteți arăta! se lumină la față Vanghelis.

- Da... da! Dar mă tem că v-am reţinut prea mult. Îl văd pe dânsul un pic cam grăbit. Deh, graba asta a tinerilor, ce ştim noi? Apoi se adresă administratoarei orfelinatului:

-Poți să ni-l aduci, doamna Kyria?

      În scurt timp, ni se puse dinainte dosarul și mi-am notat numele ofițerului: Nikolau Mavridis. Printre foile îngălbenite, privirea îmi căzu pe fotografia unei tinere femei stând pe un scaun înalt dinaintea aparatului de fotografiat, cu o fetiță cam de doi ani în brațe și ținând de mână un băiețel blond, cu părul buclat, aflat în picioare lângă ea. Am întors poza și am descifrat ce scria pe spatele ei: „Brena împreună cu Georgios și Iriana. Kifisia, 1972”. Am înțeles că oricât dorisem să văd orfelinatul unde își petrecuse Iriana patru ani din viață, oricât de mult mă gândisem și mă pregătisem pentru evenimentul acesta, nu cred că îmi închipuisem, măcar un moment, că întâlnirea cu fotografia aceasta avea să mă impresioneze atât de puternic. Vanghelis observă că se petrecea cu mine ceva deosebit: privirea aceea strălucitoare la vederea femeii cu cei doi copii, pe care o afișam fără să vreau, însemna că treceam prntr-o mare tensiune de spirit.

      M-am uitat la doamna Kyria cu o căutătură provocatoare, a cărei semnificație speram că o va înțelege. Îmi doream să am acea fotografie și am cerut o copie a ei, dacă era posibil. Cred că am avut pentru prima oară un sentiment de necaz, aproape de furie, la gândul că doamnele de față nu-mi vor înțelege rugămintea. Mi s-a spus însă că poza trebuia să ajungă în cutia cu amintiri a fetiței, dar în ziua adoptării de către familia Salikratis uitaseră de ea. Așa că, prin mine, doamna directoare era încredințată că aceasta va ajunge la Iriana.

      Am mulțumit cerului și îngerilor care îmi fuseseră aproape și am pus fotografia și hârtia cu numele ofițerului în buzunarul de la haină, apoi mi-am luat de pe birou jumătatea de drahmă transformată în medalion, iar gândurile mi-au fugit în altă parte. N-am reuşit să-mi amintesc mai mult din tot ce s-a spus în după-amiaza aceea şi asta nu pentru că nu aș fi fost în stare să mai fac un efort în plus, ci pur şi simplu, mintea îmi zbura la altceva în acele clipe. Împreună cu Vanghelis, le-am mulțumit respectuos, iar directoarea ne-a strâns mâinile cu căldură. Doamna Kyria se grăbise să ne-o întindă pe a sa mai mult ca pe un gest de complezenţă, decât în semn binevoitor, de recunoştinţă pentru discuţia purtată.

      Odată ajunși în oraș, i-am mulțumit cerului pentru toate informațiile scoase în cale. Trecătorii şi larma motocicletelor, a autovehicolelor ce dădeau rateuri pe eşapament la fiecare intersecţie, începură ușor-ușor să ne înghită, împreună cu gândurile noastre. Amintirea acelei întâmplări dispăru odată cu zgomotul pe care două fetiţe îmbrăcate în rochiţe sumare şi cu picioarele goale îl făcură, ieşind val-vârtej dintr-o curte, atunci când în urma lor, stăpâna ameninţătoare şi trufaşă, răstignită în dosul porţilor mari din lemn, agita o coadă de mătură cu un ciont uzat, răzleţ ca o coadă de curcan. N-am auzit ce le-a strigat această apariţie bizară celor două sărmane fetiţe. Mă gândeam la cei doi copii ai Brenei: fetița din brațe trebuia să fi fost Iriana când era micuță, dar băiețelul acela blond? Ce se întâmplase cu el?

      Și apoi Kifisia, altă grijă (Vanghelis îmi spusese că era un mic orășel de munte, aflat în apropierea Atenei), trebuia să ne fie următoarea țintă. Citisem pe o inscripţie, undeva, că Plutarh (moralist şi scriitor al antichităţii) fusese şi preot, o vreme, la Templul lui Apollo, din Delfi. Plutarh se născuse în Cheroneea, undeva prin apropiere. De la el am reţinut că nu e rău să chemi, la ananghie, norocul în ajutor, dar nu-i de ajuns, fiindcă trebuie să mai dai şi din mâini. Era bine să rețin asta. De altfel, îmi amintisem numele străzii și numărul casei de unde fusese ridicată fetița de către ofițerul Mavridis. Dar deocamdată ținta noastră era Muzeul de Arheologie. Am reţinut doar că Vanghelis mă îndruma acum, precis, către muzeu. În scurt timp mă aflam exact în dreptul acestuia.

      Vanghelis descărcă pachetele și-mi făcu semn că, după știința lui, avea să termine cât mai repede aici. Mă așezai pe o bancă din micul părculeț și așteptai. Între timp, scosei fotografia și mai privii o dată la femeia care poza alături de cei doi copii. Citii în ochii femeii multă recunoștință și dragoste. Nu măreţia Creatorului, ci măreţia Creaţiei ne aşază alături de zeii pe care i-am venerat toată viaţa! Dar pentru asta trebuie să trudim din greu la foalele încinse ale focului unde s-au tot pregătit, pe nicovala timpului, cuvintele. Nietzsche scria, în „Dincolo de bine şi de rău”, o frază (după umila mea părere, sugestivă): „Trebuie să părăseşti viaţa ta, cum o făcuse Ulise părăsind-o pe Nausicaa!”, dar câţi vor înţelege cât era acolo recunoştinţă şi cât era dragoste? Observai în măslinii din parcul muzeului câteva fructe, uscate şi negre la culoare. Nu mai văzusem, până acum, decât acel fruct al măslinului, de mărimea unei „prunişoare” de pe la noi când musca şi viespea le aplică primele înţepături nimicitoare. Crezusem, până acum, că acea culoare neagră a măslinelor era doar efectul unor prelucrări chimice ori poate mă înşelam. Mă uitai la cei din poză și mi se închiseră ochii. Înțelesei că de vină era oboseala drumului făcut până aici. În ochii mei parcă pâlpâia o lumânare gata să se stingă.

     În ziua aceea, Brena și Katerina vorbiră până târziu de boli și de leacuri, de cât de grea e viața... Brenei i se citea în ochi teama. Privea mai tot timpul de-a lungul străzii, de parcă ar fi fost cineva pe urmele ei. Venise cu fetița în brațe la mătușă-sa, spunând că n-are cu cine lăsa copila, întrucât va trebui să plece cu Georgios la Atena, la spital. De două zile i se făcuse tot mai rău băiatului. Katerina fusese de acord să aibă grijă de fetiță câteva zile, dar se arătă îngrijorată că Brena umbla de una singură cu ea pe străzi și poate că ar fi fost mai indicat să-l fi luat și pe Georgios, nu să-l lase singur prin vecini. „Nu vezi ce nebunie e în oraș?” îi spusese. Brena auzise niște zvonuri cum că, în Kifisia, forțele revoluționare se pregăteau să blocheze drumul dinspre Avlona, dar poate că erau doar zvonuri. Auzise și despre o mobilizare a muncitorilor de la carierele de piatră, pentru a încerca să oprească înaintarea trupelor armate ale generalului Ioannidis pornite către Atena. „Toată noaptea a fost o zăpăceală nemaipomenită – întări Katerina cele afirmate – focuri de armă trase la întâmplare, strigăte, agitație, zgomote, nimeni n-avea curajul să iasă pe stradă, iar cei care căutau să fugă în munți nu reușiseră să se strecoare cu tot calabalâcul, din cauza camioanelor răsturnate de-a curmezișul drumului”. Brena spusese că ea nu știa nimic din toate astea, iar în cartierul ei încă nu se alarmase lumea, că pe Georgios îl lăsase în grija unei prietene de lângă casă și de aceea venise doar cu Iriana. „Dar Kostantinos, el unde este?” întrebase mătușă-sa. Brena spusese ceva foarte precipitat, din care nu se înțelegea decât că nu mai știa nimic despre soțul ei, de câteva zile. Apoi își luase rămas-bun. Katerina o urmări cum se strecura pe lângă case lipindu-se de ziduri, umblând mai mult pe sub streșini. „Ce-o fi cu Brena? De cine se ascunde?” se întrebase. Dar după ce femeia dispăru în întunericul care începuse a se lăsa, aprinse o lumânare și se pregăti să facă așternutul fetiței.

            -Ce s-a întâmplat? auzii o voce străină în dreptul meu.

      Omul se opri în loc, privind în urmă la însoțitorul ce bătu nervos din palme, după care se învârti câteva minute în jurul pachetelor lăsate jos. Căzătura acestora pe caldarâm mă trezi dintr-un vis greu.

            -Să nu-mi spui că au uitat de oseminte? se miră prima voce.

            -Cred c-am înțeles, zise celălalt. Au încurcat pachetele cu ale lor. Hai cu ele înapoi!

      M-am uitat cum le-au ridicat și au pornit împreună în direcția porților din fier forjat de la intrarea în muzeu. Mi-a părut rău că mă treziseră tocmai când o și vedeam pe mătuşa Katerina cum lua fetița în brațe, o sălta pe genunchi, îi săruta obrazul fraged și îi murmura la ureche un început de cântec de leagăn. Femeia părea îngrijorată. În sufletul fetiței cred că se luptau gânduri, sentimente, iar în privirile ei citisem speranța, ca la un om mare. În timp ce o legăna, Katerina deschise cutia lăsată de Brena, o cutie care îmi părea cunoscută (sigur o mai văzusem) şi din care scoase un medalion, reprezentând o jumătate de drahmă legată cu un șnur împletit din mătase. Pe dinaintea ochilor îmi trecu imaginea acelui moment când luase din cutie fotografia Brenei cu cei doi copii, voind parcă să-mi arate cât de bine îi stătea rudei sale în cămașa albă și cu clema în păr, stând cocoțată pe scaunul înalt, cu o anume îngrijorare pe fața zâmbitoare, în timp ce băiețelul se ținea strâns de brațul mamei sale, ca şi când ar fi cerut ajutor. Cu mâna albă dezvelită de la cot, femeia își strângea la piept fetița, simțind cum o năpădește un val de dragoste. „Unde-o fi acum Nikos? Ce o fi vrut să afle de la ofițerul acela?...” Și nu erau decât gânduri care veniseră să-mi întregească imaginea îmbarcării tânărului.

     În cartierul Katerinei, lucrurile începură să se precipite cam la două zile de la plecarea Brenei. Vecinii își încărcaseră, la repezeală, cele necesare în mașini și părăsiseră cartierul. Mulți o strigau, văzând-o agitându-se prin curte, să plece odată cu ei, întrucât veștile care veneau de la Avlona nu erau tocmai bune, numai că ea trebuia să o aștepte pe Brena, așa cum îi promisese. Brena însă nu se arăta și Katerina începu să se îngrijoreze de soarta femeii. Cu ochii ațintiți la poartă, se gândea că nenorocirea era departe de ea, însă alerga, din când în când, în casă, să vadă ce face fetița. Dar nenorocirea plutea și în jurul ei. Un zumzet de avioane, din ce în ce mai apropiat, se făcu auzit în depărtare şi în curând primele bombe căzură la periferia oraşului. De undeva, niște tunuri începură să bată primejdios. Pe alocuri, rafalele puștilor instalate la baricada de la intrarea în oraș spărgeau liniştea. O bombă căzu pe casa vecină. 

   ...........................................................................................................................................................

            -Nu. Nu ghicesc ce ai vrut să spui. Spune-mi dumneata!

      Era Vanghelis, care se oprise în dreptul meu. Stătea în picioare și mă fixa întrebător, cu o privire în care se citea mirarea.

            -Dar, oare, am spus ceva?

            -Da, domnule Mateescu! Îți spuneam că, gata, am terminat aici și e timpul să ne îndreptăm spre Kifisia, iar dumneata ai zis ceva despre o femeie: „Ce e de făcut cu femeia moartă?” Asta cred că spuneai...

      Am înțeles subit că, în mintea mea, toate se amestecaseră. Era timpul să o luăm din loc.

                                         (va urma) 

Necunoscuta (7)

7.

        Alexia Torogidis, amica prietenului Ahileas, m-a sunat după o zi de la discuția noastră. Ne știam din vara trecută, când fusesem la Neipori și cei doi trecuseră pe la hotel să mă vadă.

        -Iasu (bună), Vlad! Știu de la Ahileas, nu e nevoie să repeți! La Atena o să te însoțească Vanghelis Nikopolidis, un tânăr coleg. Avem de trimis câteva piese pentru muzeul din capitală. Dar mai întâi trebuie să vă cunoașteți. Eți keți, sas pirazi? (Așa și așa, vă deranjează?), adăugă ea în greacă.

            -Ohi (nu). Unde ne vedem?

            -Știi ce? Haide să luăm o gustare la terasa lui „Vasilis mavra-matia” (La Vasilis, ochi-negri). Vorbim acolo. E bine la trei?

            -Mia hara (perfect)! am spus. Și am simţit că mi se luase o piatră de pe inimă.

     După un răstimp de două zile, în care Vanghelis a trebuit să pregătească pachetele cu obiecte pentru Muzeul de Arheologie de la Atena, sosi și ziua când am pornit la drum. O bună bucată de mers, fiecare a fost cu ale lui. Cufundat în gânduri, nu mă prea uitam cu atenție la locurile prin care treceam.

            -Călătoria asta a ta stă sub semnul unei curiozități personale, nu-i așa? mă întrebă însoțitorul meu, la un moment dat.

            -Poate e și semnalul unor umbre adânci, care se întind ca niște fantasme în gândurile mele, i-am răspuns.

      Mintea îmi era la umbrele munților din dreapta noastră, munți ce îmi păreau și ei niște fantasme uriașe, în care mai că s-ar fi putut descifra și umbre ale trecutului, asemenea unor observații despre lume și viață, găsite, cum spunea Ahileas, în urma săpăturilor arheologice. Inițial am crezut că ei căutau urme care să dovedească existența unor civilizații puternice, dispărute, dar Ahileas mi-a explicat că pentru ei, adevărul și sâmburele central al căutărilor era omul, toate celelalte reprezentând doar în aparență un sens al muncii lor. 

            -Ar trebui să trecem și pe la Thermopyle! l-am auzit pe însoțitorul meu. E în drum. De câte ori m-am rugat lângă statuia eroului nostru, mi-a mers al naibii de bine!

            -Fiindcă avem aceeaşi direcţie, hai să dăm un mic ocol și pe acolo! mi-am dat eu acordul.

      Am răsuflat ușurat pentru prima oară. Așadar, Vanghelis se dovedea a fi un tânăr cu credință. Mi-a explicat că pentru ei, miturile grecești, cu precădere cele cu care triumfaseră scriitorii în operele lor literare, însemnau mult mai mult decât credința religioasă. De aceea, acest popor acordă astăzi o mare importanță descoperirilor arheologice și nu se mulțumeşte doar cu „documente” literare, cu acele câteva vagi iluzii ale lui Hesiod, Herodot, Sofocle ori Euripide, sau acele mituri puse artistic în piese de teatru de Aristofan. Epopeea mitică din opera lui Homer, spunea Vanghelis, nu explica întru totul misterele cândva transpuse în cântece și mici istorii, cu aluzii la credințele grecești privind întoarcerea sufletului în lăcașurile lui Hades, ori faptele zeilor care i-au fascinat pe oameni și atât de răspândite pe teritoriul Greciei ca mitologii populare.

            -Noi ne-am făcut idoli din marii gânditori ce au adus faimă lumii helenice! mi-a zis convins Vanghelis. Pe drept amintea cineva că toți acești mari bărbați par ciopliți în întregime dintr-un singur bloc de piatră.

          -Mi se pare că grecii de mai târziu au uitat ce era mai bun în ceea ce descoperiseră acei gânditori...

           -Oamenii despre care vorbeşti sunt slabi și nedemni de atenția noastră! Spre deosebire de înaintașii lor, nefericirile i-au buimăcit de-a binelea. Cei de care zici fac parte dintre aceia care se tot zbat într-un fragment mărunt de viață și se vor risipi ca fumul în istoria noastră. Sau, cum spuneți voi, sunt de domeniul poveștilor populare care n-au tăria istoriilor și miturilor noastre!

       Am vrut să-i mai împărtăşesc lui Vanghelis că, deși poveştile sunt izvorul atâtor opere, nici noi nu credem în ele, dar le recunoaștem forța poetică și impactul cu credința populară. I-am replicat însoțitorului meu că, în lipsa acestor mărturii scrise, pe care le-au lăsat lor istoricii ori scriitorii antici, noi a trebuit să ne mulțumim cu istorioarele populare și că, neproducând cărți, nu avem cum să cunoaștem temeinic mitologiile originare. Dar și nouă, popoarelor păgâne din nordul Traciei, ne-au prins bine uneori aceste creații populare, care au fost un izvor de inspirație pentru artiști. Cu conștiința omului modern, prelungind discuția la nivelul imaginarului, cum a făcut-o basmul la noi, i-am adus la cunoştinţă și părerea mea despre acest popor al nostru, lipsit de astfel de documente ca ale lor.

       A sosit timpul să lăsăm în urmă cerul şi marea, albastre şi fără margini, ale Atenei şi fix la ora 12, la temperatura de 34 de grade Celsius, ne îndreptam spre Lamia, mai exact spre Thermopyle. Cam cu cincizeci de kilometri înainte de Lamia, de o parte şi de alta, ne răsăriră în faţă plantaţiile de măslini. Rulam maşina de-a lungul coastelor golfului Mulian, care ne oferea o privelişte încântătoare. La dreapta zăream porturi micuţe, cu nave acostate la dane şi, din când în când, printre arbuştii de pe marginea şoselei, plajele localnice. La stânga se înălţau munţii Greciei, semeţi, golaşi, numai piatră şi iar piatră.

        Intrarăm prin trei tuneluri care traversau muntele (o mare realizare a oamenilor de pe aici: 680 m + 2,5 km + 285 m), ingenios construite şi bine luminate. Pe drumul spre Thermopyle, Vanghelis se dovedi un ascultător perfect. Îi spusesem de planul meu cu privire la orfelinatul din Atena și el încuviință, dând din cap: „Da, da..., e mai bine așa!” Am mai vorbit de una, de alta, și ne-am înțeles de minune. Vanghelis era într-adevăr foarte cult și eram bucuros că intuiția lui Ahileas mi-l scosese înainte. Unde mai pui că era un tânăr îndrăgostit de istoria lor veche și îmi vorbea despre literatură ca un egal în cunoștințe.

       Ajunşi la Thermopyle, făcurăm poze în faţa statuii regelui spartan Leonidas, eroul care, cu numai 300 de spartani şi 700 de soldaţi greci găsiţi prin părţile locului, ţinu piept celor un milion şi jumătate de persani conduşi de regele Xerxe. Citirăm pe panoul postat la faţa locului (în limba engleză şi greacă) că aici s-a dat una din cele mai vestite bătălii ale istoriei, după Herodot. Trei zile a durat această bătălie, o mână de spartani obţinând oprirea trupelor lui Xerxe în drumul său spre Atena. Trădarea (la modă şi azi) a pus capăt bătăliei şi vieţii eroului de la Thermopyle (480 î.e.n.). Dacă muntele din spatele Thermopylelor (Kallidromos) – care nu-i o himeră, asta e sigur – ar vorbi, ehei, câte n-am afla noi despre trădările ce au avut loc acolo! Tot Herodot preciza că, după incendierea Atenei de către persanii lui Xerxe, acesta a cunoscut o înfrângere zdrobitoare în lupta de la Salamina, sfârşindu-şi domnia tot din cauza unei trădări de la curte. Vorba românului: „Cine seamănă vânt, culege furtună”. Cât de trist este, Dumnezeule, cât de trist, să constaţi şi azi că trădările, fie ele şi de aur, nu s-au oprit! Doar trădările care au schimbat cursul istoriei sunt de aur, afirma un filosof antic.

       Acum, vizitând Thermopyle, eram convins că statuia gigant cu suliţă fusese ridicată de autorul ei cu intenţia de a simboliza omul-erou cu fruntea atingând cerul, acel tărâm socotit de drept al zeilor. Niciunui copac nu-i este îngăduit a ajunge până la cer, darmite unui muritor ca Leonidas! În timp ce Vanghelis îngenunchease în fața eroului și se ruga, mi-au venit în minte versurile lui Coșbuc despre moartea lui Gelu: „Pierdut-a și oaste și țară,/ E noapte-n văzduhuri: și rară/ E zbaterea apei, când valul/ Atinge cu aripe-i malul -/ Iar Gelu, prin noapte, stând singur,/Vorbește cu calul...”.

Era atâta liniște aici! Înapoia mea se afla muntele ce îl ascunsese pe eroul de la Thermopyle și pe cei o sută de soldați ai săi, până când unul dintre ei l-a trădat și le-a arătat perșilor drumul prin spatele muntelui, spre a-i lua prin surprindere. În față, apa golfului, tărâmul care îi împiedicase pe atacatori să se desfășoare...

       Mă așezai pe muchia unui dâmb din apropiere, privind spre întinderea apei. Cu ochii închişi, mă rugam să mă ajute și pe mine eroul acestor locuri în încercarea de a afla, la Atena, câte ceva despre viața Irianei. Despre accidentul din gară, când fata trecuse printr-o sperietură teribilă, uitasem să-l întreb pe Ahileas. Îmi scăpase acest amănunt, deși Mazuriss îmi spusese că amândoi erau în gară atunci. Ca de obicei, Iriana plecase să aștepte trenul și doamna Oteea îl sunase mai întâi pe Mazuriss. Apoi, dând cu ochii de vecinul ei, Ahileas, i se plânsese și acestuia, destul de alarmată, de întârzierea copilei.

    

      Când doctorul Mazuriss ajunse în gară, sirena suna de alarmă. Un fum înecăcios, amestecat cu praf de tencuială, pesemne de la vreo construcție prăbușită, înainta de-a lungul peronului. Mazuriss observă cum de sus, dintr-un tavan al peronului, cădeau sfărâmături de plăci mozaicate şi bucăți cimentate. O bârnă de fier sta înfiptă de-a curmezişul unui perete. Două vagoane ale trenului abia sosit stăteau într-o rână, deraiate de pe linie. Mulțimea de oameni alerga într-o devălmășie generală.

      Din interiorul vagoanelor se auzeau țipete și strigăte de ajutor. Cineva vorbea la o portavoce, încercând să calmeze spiritele, pentru ca lumea să nu intre în panică și să nu se calce în picioare unii pe alții. Cu toții se gândeau la un atac terorist, ce ar fi putut avea loc la sosirea trenului în gară, probabil cu o bombă artizanală care explodase într-unul din vagoane. Când doctorul, împreună cu Ahileas, trase de ușile blocate ale primului vagon, o peliculă lichidă îi făcu pe amândoi să sară peste pragul scărilor. Odată cu ele căzură câteva trupuri, astupând intrarea.

       Ahileas, ceva mai sprinten, reuși să sară peste acestea, ajungând cu al doilea salt în interiorul primei cușete. Când se uită înăuntru, se îngrozi. Pe stiva de carne şi moloz era prea puţin loc pentru alte cadavre. Ieși pe culoar şi începu să alerge, izbindu-se de cei ce se grăbeau să iasă din vagon. La capătul acestuia dădu cu ochii de Iriana. Cum îl zări, fata izbucni în hohote, prăbuşindu-se. De sus, dintre trupurile înghesuite în cușete, curgea o zeamă vânăt-roşcată, băltind pe podea.

      Reuși să o sprijine pe fată de brațul său și o ajută să iasă în capătul scării, unde îi aștepta Mazuriss. Iriana începu să-şi smulgă părul din cap, încercând să spună ceva printre sughiţuri. Apoi, răguşită şi istovită, se întinse în brațele doctorului. Respira din ce în ce mai greu. Miresme din tencuiala și plafonul sfărâmat o sufocau. În jurul lor, mulțimea începu să se retragă în ordine, prăfuită și istovită. Până la mașină, înaintând cu fata sprijinită de brațe, trecură pe lângă oamenii dezorientați, care căutau să se depărteze de locul accidentului. Atât mai reținu Iriana până ajunseră cu toții la poarta vilei fetei. În urma lor, sirena încetă.

      Întinsă pe pat, fata îşi simţea capul că-i huruie continuu. O durere cumplită îi ardea ceafa. Îşi duse mâna tremurând la ţeastă, crezând-o sfărâmată, dar se liniști când găsi acolo doar un mic cucui, ivit pe neaşteptate. Doamna Oteea îi şterse cu grijă fața și mâinile cu un prosop umed. O picătură de sânge închegat îi stânjenea mişcarea pleoapei. Mazuriss îi examină ochiul şi constatând o fărâmă dintr-un corp străin, o îndepărtă cu degetul. Când se trezi, Iriana se miră de liniştea adâncă din jurul ei. Îşi privi mama aflată la căpătâi şi simți nevoia să se destăinuie:

-Am aşteptat şi azi în staţie, așa cum am făcut-o mereu. Eu cred că m-am născut ca să aştept. M-am uitat la feţele celor care coborau din tren. El nu era printre ele. Pentru mine, nici o altă faţă care să-i semene, cât de cât lui Nikos, nu-mi era în fața ochilor. Nu cred că eram disperată, dar cu toate astea chipul lui nu se ivea printre ele. Ca și în alte dăți, el nu era în trenul acela.

       În staţie au coborât o mulţime de oameni, cu fel și fel de bagaje, numai el, cum ți-am spus, nu era printre ei. Am obosit, mamă, am obosit să-l tot aștept! Și atunci am urcat să-l caut prin vagoane. Poate a fost obosit și a adormit, mi-am zis. Atunci a fost explozia aceea și vagonul a alunecat de pe șine. Am fost aruncată în grămada de oameni trântiți pe culoar.

       Apoi a urmat o bubuitură din afară și bucăți de tencuială au făcut țăndări geamurile vagonului în care mă aflam. Oamenii au început să strige, să-i cheme în ajutor pe cei de afară. Era o nebunie generală. Nu știu cum m-am ridicat de acolo și ajuns aici. Nu mai știu, crede-mă! Dar acum gata, s-a terminat! N-am să mă mai duc în gară, nici la tren, îți promit, mamă!

-Așa îi spuneam și eu doctorului. Ai plătit destul, ajunge, fata mea! E un preț prea mare. Pune capul pe pernă și culcă-te!

-Am înțeles! scânci ea stins.

-Ar fi mai bine să dormi puțin, i-a zis și Mazuriss. O să treci și peste asta!

       Iriana întoarse capul. Doamna Oteea se așeză pe pat lângă ea și o sărută pe frunte.

            -Într-o bună zi ai să știi că în viață sunt și lucruri neplăcute, draga mea! Se întâmplă de multe ori să nu ne iasă tot ce vrem. Atunci spune în gând rugăciuni! Asta o să facă o impresie grozavă suflețelului, ai să vezi!

       Fata închisese deja ochii și-i apăru ca prin vis imaginea liniștită a peronului de dinaintea sosirii trenului. Apoi, cum unul câte unul, oamenii ieşeau de prin adăposturile gării, gesticulând. Toți strigau că în gară avusese loc o explozie și că sunt și morți. Crezuse că e doar o glumă proastă, dar nu avusese timp să afle alte amănunte, că apăruse trenul. Sau ea se afla deja în trenul acela?... Salvarea ei era în apariția lui Nikos. Nu pentru asta își hrănise visele de o viață? Se vedea târându-se pe unul din culoare. Ce căuta ea acolo? se întrebă. Și de ce striga după ajutor? Ce viață poate fi aia când te târăști, când aștepți ca salvarea să-ți vină din altă parte? În mintea ei era o întreagă harababură. „Numai mie mi se putea întâmpla așa ceva... Câţi or fi murit oare?” se întrebă. Se vedea încă în gara din Platamonas și, cum își aruncă ochii deasupra, din cer începu să cadă o ploaie măruntă, amestecată cu praf de ciment și ceva roșu ca sângele. Cele câteva salvări venite în grabă plecară, fără să ştie vreodată câtor oameni le-ar fi fost necesară intervenţia lor. I se păru că o sirenă urla încă sub cerul plumburiu.

      Pesemne că dincolo de munți aveau loc lucrări de detonare la vreo carieră de piatră, întrucât cerul era senin și acele bubuituri nu puteau să fi fost efectul rostogolirii norilor. Ori se petrecea altceva? Posibil să fi fost și zgomote aduse de șuierul vântului. Îmi trăsei gulerul hainei peste urechi, să nu mai aud vântul șuierând. Apoi îmi aruncai privirea către ochiul de apă din depărtare și ascultai. În larg se auzea păcănitul unei bărci cu motor. Păcănitul se apropia și într-adevăr, imediat după aceea trecu prin dreptul meu o barcă cu motor. Privii în urma ei, până se pierdu în depărtare.

    Vanghelis se ruga încă sub statuia eroului său. Îmi amintii cum noaptea trecută stătusem la fereastra deschisă, ascultând zgomotul venit dinspre oraș. Fusese o noapte liniștită și răcoroasă și simțisem nevoia să mă rog în fața ferestrei. „Pesemne din ziua aceea nu a mai putut spune niciodată, nimănui, ce avea pe suflet (mă gândeam la Iriana), biata fată!”

      Cu gulerul tras peste urechi, nu mai auzeam mare lucru din cele ce se petreceau în jurul meu. După un timp, tăcerea începu să mă apese. Căutam să prind privirile cuiva și nu reușeam. Îmi veniră în memorie ultimele versuri din acea strofă a lui Coșbuc: „E zbaterea apei, când valul/ Atinge cu aripe-i malul -/ Iar Gelu, prin noapte, stând singur,/ Vorbește cu calul...”. Mi-o imaginasem, în ziua aceea cu ghinion pentru mine, pe Iriana fugind ca o furtună de la pian, sus pe scări, gata să izbucnească în plâns, după ce terminase acel poem simfonic de Liszt. Înțelegeam de ce am fost adus în casa lor, dar îmi meritam soarta, fiindcă mă lăsasem în voia gândurilor în timp ce coboram cărăruia aceea spre plajă și probabil că îmi pierdusem calmul la vederea câinelui ori îmi pierdusem judecata. Dar în clipa aceea nu regretam nimic; scăpasem de cicăleala doamnei Oteea și mă alesesem cu câteva momente muzicale de o stranie frumusețe, născute ca prin farmec sub degetele Irianei. Înainte de a pleca spre camera ei, dădusem să-i spun ceva, să o liniștesc, dar n-am fost în stare decât să mă ridic de pe divan și să mă îndrept spre ușă.

      Calul Irianei era alb. Ea plângea. N-am înțeles, în tabloul întunecat, de unde apăruse, de ce plângea. Deslușisem, cu oarecare efort, că ochii Irianei sunt teribil de misterioși. Mă auzeam spunându-mi: „O să te măriți, Iriana!” Știu că nu eram eu cel care vorbea. Dar cine era? Mulțimea pe care o urmăream cu privirile se îndrepta spre cariera de piatră, pentru a se feri din calea armatei ivite la capătul străzii, de unde priveam eu. În spatele meu se auzi o bubuitură ca de tun. Nu mai stătui pe gânduri. 

.......................................................................................................................................................

            -Dar cine poate să-mi spună?

      -Nu știu! De asta ați venit aici, când ați sosit prin părțile noastre, ca să vă ocupați dumneavoastră de toate astea!

      Mă oprii în loc, fără să realizez ce căutam eu în gloata asta. Cred că mi se făcuse frică ori poate că regretam enorm venirea mea aici. „De ce venisem? De unde mi se ivise toana asta de nebun?” Călătorisem prin toată Grecia și nu mi se întâmplase niciodată să mă simt în pericol. Pe lângă mine trecură, mai apoi, soldații. Erau călări și țevile puștilor le atârnau la spate. Iriana era pe un cal alb. Nu cred că mă văzuse ori poate chiar eu închisesem ochii, să nu fiu văzut, nu mai știu...

      Uneori mă imaginez stând pe malul unei ape, cu gândul la un mic amănunt din viața mea. Asta mă ajută să uit, fiindcă atenția îmi este fixată pe câte o frunză care alunecă pe firul apei, pe câte un trunchi de copac care se duce la vale ori pe câte o umbră a unei păsări ce trece pe deasupra. Așa am făcut și acum. M-am așezat lângă un ochi de apă, spunându-mi doar atât: „O să te măriți, Iriana!”.

            -Să mergem! îl auzii lângă mine pe Vanghelis. E timpul să plecăm imediat!

         -Da, da! am zis. Încercam să-mi amintesc ce strigase femeia, dar nu cred că am reținut. Să plecăm!

      S-a uitat mirat la mine și eu am dat nedumerit din brațe. Vanghelis a pus totul pe seama oboselii mele și a cuvintelor greșit folosite. Dincolo de muntele Kallidromos răsună încă o bubuitură. Am tresărit:

            -Ce naiba se petrece?

      L-am auzit în stânga mea, vorbind destul de liniștit, pe însoțitorul meu:            

-Bombardează cu trotil pe undeva, cu siguranță! Sunt niște cariere de piatră prin apropiere, nu te teme! Nu ajung pietrele până la noi.

      Am privit într-acolo unde se dinamita muntele. Cerul era de cleștar. Limpede. Am făcut împreună câțiva pași spre locul unde parcasem mașina, undeva în apropierea muntelui, al cărui perete se înălța masiv spre cer și care a făcut cât o sută de mii de soldați pentru eroul din Thermopyle, se zice. Acum mă aflu şi eu dinaintea muntelui cu pricina. Îi admir înălţimile şi curiozitatea mă face să mă apropii de stânci şi să le pipăi. Sigur, nu urmele trădării antice căutam eu a descoperi în ele. Voiam doar să se ştie că le înţeleg tăcerea „de stâncă”. Nu îmi dau seama ce e mai păgubitor, îmi răsună în urechi o frază, să ai încredere în ai tăi, în toată lumea, ori să te îndoieşti de cei din jurul tău şi să bănuieşti pe toată lumea? Trădările aduc după ele alte trădări.

      I-am reprodus lui Vanghelis, pe cât posibil, versurile poetului nostru, adăugând că trădările, fie ele şi de aur, nu s-au oprit. Pentru cei care par să fi uitat asta, rememorarea, de cele mai multe ori, e o virtute, dacă nu și-au pierdut încă viziunea adevărului. Şi în „Iliada”, după cum știe, trădarea regelui Agamemnon l-a mâniat într-atât pe Ahile, că nici victoria troienilor împotriva alor săi nu l-ar fi putut îndupleca să mai intre în toiul luptei. Zeii de odinioară participau, alături de muritori, la bucuriile ori necazurile lor zilnice.

          - Pe lângă măreţia zeilor de altădată, grecii de astăzi par resemnaţi, mi-a zis Vanghelis.  Și chiar mi s-a părut a fi ceva mai trist când spunea asta...

                                              (va urma)