Enigmatica Ema (cap. 5)

Cap. 5 - Gânduri încurcate printre mesteceni

       A doua zi de dimineață, mama Emei, văzând că fata nu coboară la bucătărie, unde obișnuia să-și bea cafeaua înainte de a pleca la spital, se duse la ușa dormitorului și ciocăni de câteva ori. Nu-i răspunse nimeni. Intrigată, apăsă pe mânerul de la clanța ușii și o deschise larg. Ema era încă în pat și, somnoroasă, scoase o mână de sub cearşafuri şi-i făcu semn mamei că trebuia lăsată în pace.

       – Dar e vremea să pleci la serviciu. Ce faci? Ai uitat că astăzi intri în turele de gardă? Ema, ridică-te odată!... Nu-mi spune că ești și tu bolnavă, acuma? Asta mai lipsea, tatăl tău dincolo, tu aici...

       – Mamă, te rog, închide ușa aia. Lasă-mă să mai dorm un pic. Azi nu mai plec nicăieri. Am vorbit aseară cu Ana și îmi face ea tura de azi... Vreau să mă refac, mamă. Sunt un pic obosită și da, am oarece dureri de cap. O să cobor mai târziu. Îmi iau şevaletul și plec în Crâng să pictez câte ceva. O să-mi treacă și durerile astea, o să vezi...

       – Și cafeaua? Ți-am și pus-o în ceșcuță. Hai, coboară că se răcește. Vrei să vorbim numai noi, două, Ema?

       – Am zis „nu”, mamă! De ce nu mă lași acuma? Hai, du-te jos, vin și eu mai încolo.

       Ema se întoarse în așternut, dând de înțeles mamei sale că nu avea chef de vorbă. Rămasă singură, mai zăbovi cam un sfert de ceas în așternutul cald, apoi se ridică în capul oaselor și trase cearşaful peste genunchi, până sub sâni. Cu picioarele aduse spre piept, se ciufuli de câteva ori, după care își netezi părul înspre ceafă. Își frecă urechile cu degetele ambelor mâini și simțindu-se mai bine, întinse mâna după cartea lui Victor Sidȯriu. Căută partea în care rămăsese înainte de a adormi. Nu o găsise, deși frunzărise multe file. Nervoasă că nu însemnase locul, o aruncă la picioarele ei. Se apucă să rememoreze ceea ce discutase cu Mihai. De aproape doi ani de zile fuseseră ca niște străini. Se întâlniseră la câte o cafea, la Cafeneaua Artiștilor. Ea asculta atentă ce îi spunea el, suspectându-l totuşi, din priviri, că nu destăinuia totul, ci învăluia povestea lui în prea multe necunoscute. Dar când el o fixa să vadă dacă înțelesese ce-i zicea, ea dădea din cap, repetând câte ceva, arătându-i astfel că era atentă și curioasă foc să afle cum se ajunsese la răceala și dispariția din viața ei. Dar căsătoria lui? Asta înţelegea mai greu.

       Cu toate acestea, el nu avea cum să ajungă un străin, pentru că ea știa, ca în vremurile de altădată, că Mihai Gruzescu o iubea așa cum iubești un lucru vechi, uitat o vreme, dar regăsit. Se simțea protejată de prezența lui, de vorbăria lui dezlânată, de ticurile verbale cu care și ei îi plăcea să cocheteze: „că adică... da... ba nu... oh... sigur că da!...” Adică, nu se înstrăinase cu totul. Avea ca și odinioară, obiceiurile lui. Nu voia să mai aibă parte niciodată de o astfel de încercare.

       Stând cu mâinile încercuite în jurul genunchilor, Ema visa mai departe: „Ce fericit îl pot face și cât de ușor!...” Tânjea să-l vadă din nou fericit și surâzător, ca altădată. Rostise în minte acele vorbe destul de îngăduitoare, care o cam puseseră pe gânduri. Privi pieziș către fereastră, pentru a zări lumina de afară și a căuta curaj de a merge cu gândul înainte. „Ce ar fi (se lumină ea) dacă el, acum, ar sosi la ușa lor și i-ar cere mamei sale să o anunțe să coboare? O, nu! Era exclus. După întâlnirea de ieri, cum îl știa orgolios, el n-ar fi venit încă de a doua zi să o scoată la plimbare. Dar dacă la următoarea întâlnire îi va cere să meargă cu el undeva, la casa lui de la țară, ori la un hotel? Am să-i spun că vreau să merg cu el «și să rămân la tine noaptea asta și celelalte nopți». Și o să-i mai spun că m-am săturat să stau fără el. Îmi fac geamantanul mare și pe cel mic, nu-mi iau decât hainele și ceva din încălțări, și chiar dacă e și soția lui acolo, uite, ea – Ema –, va sta singură într-o cameră, iar el o să înțeleagă și n-o să fie multă amărăciune (deși se îndoia), «că doar nu suntem doi tineri îndrăgostiţi»”. Avea frazele deja pregătite, să le spună la momentul potrivit. „Aceasta va fi ultima șansă pe care i-o acord!” Rostise fraza cu voce tare și se sperie la auzul ei: „Doamne, ce-i cu mine? Doar nu m-am prostit? Opreşte-mă, Doamne, dacă poți! Am fost naivă, cred, dar acum îmi dau seama că va trebui să mă hotărăsc definitiv, altfel va ieși un talmeş-balmeş care va stârni nebunia în toate direcțiile.” concluzionă Ema. Deşi îl suspecta de alte scopuri, înţelegându-i totuşi capriciile, dincolo de beteşugurile lui mai vechi, nu știa încă ce decizie să-i ceară, ca să nu mai aibă parte de supărări grele şi fără leac, pricinuite tot el cândva. Ema se baza pe instinctele ei feminine care nu dădeau greș când trebuia să pornească o recucerire. Şi acum, dacă-n viața lui ar fi fost vorba de-o urgenţă reală, şi-ar fi călcat numaidecât pe suflet şi, fără să-i pese de un nou eșec, ar fi alergat să-i fie de ajutor. „Fiecare om – își spuse Ema, analizându-şi viaţa – ajunge, vrând-nevrând, la nişte concluzii asupra existenţei, în general, şi asupra propriei vieţi.” Ideea asta o auzise de la Victor Sidoriu? Nu realiză cum îi venise, așa deodată, întrebarea. De aceea clătină din cap, alungând-o. „Uite, își zise, fără să fiu de-un optimism debordant, răbdătoare, tenace şi păstrând tot timpul într-un ungher de suflet speranţa în mai bine, trebuie să recunosc că sentimentul major pentru tot ce s-a întâmplat între noi e dezamăgirea!” De aceea, pentru a nu mai rata încă o dată șansa vieții ei (dacă asta se putea numi șansă) nu trebuia să se plângă de nimeni şi de nimic. Altfel, sufletul îi va fi copleşit iarăși de-un dor de moarte după singurătatea în care fusese abandonată. Era sigură de dreptatea ei și înainte de a-i vorbi deschis despre dragostea sa, Ema ar fi trebuit să-i arate lui Mihai cât de vinovat era el față de dânsa. Venise vremea să-nţeleagă dorinţa de eliberare, de înălţare a cugetului şi-a sufletului dincolo de „durerile iubirii”. Era mărturisirea vădită a unei răceli sufletești care îi marcase „karma” în cei aproape doi ani de despărțire de Mihai. Erau gânduri care nici măcar în intimitatea spovedaniei nu încăpeau. Se frecă la tâmple, ca și cum ar fi căutat punctele din care credea că porneau toate migrenele zilnice. „Nu cumva toate astea țin de sacralitatea sufletului? Atunci, nici măcar Dumnezeu nu trebuie să le-audă!” se învioră Ema. Întinse mâna și ridică de la picioarele ei cartea lui Victor Sidoriu: „Ia să vedem ce mai spui și tu, dragul meu!” Citi, începând cu primul rând al paginii pe care o deschise:

       „...După ce acceptase să meargă cu el, păşind înaintea ei, Grid întorcea des capul să vadă ce se petrece cu ea. Își aminti că îi mai propusese cândva să vină la casa de la țară a prietenului său plecat în străinătate, dar ceva a funcţionat prost atunci și nici măcar nu-și mai amintea și de ce sau ce. Vag realiza cum se încruntase Ema, ca și cum ar fi înțeles de la el că majoritatea fetelor sunt fără minte și dacă tot le aprinzi amorul, s-a dus cu creierul lor și își pierd pur și simplu judecata. Ema nu spunea nimic. Pusese în balanță propunerea lui și o analiza. «Iar nu e bine! își zise Grid. ...Dar, dă-i, omule, răgaz. Lucrurile astea nu se fac, așa, hodoronc-tronc, în plină stradă.» Zări o bancă la intrarea în parcul heleșteului și o trase de mână, cerându-i să se așeze. Îi trecu prin cap o stratagemă fulger. N-avea cum să dea greș cu așa ceva, mai ales că, pentru Ema, pictura și, îndeosebi, portretistica era ca și viața. Grid îi explică Emei că se hotărâse să pună pe pânză portretul ei, dar pentru asta toate instrumentele cu care trebuia să lucreze se aflau la țară, în casa prietenului său plecat în străinătate. Devenea din ce în ce mai nonșalant pe măsură ce îi explica toate amănuntele. O convinse căci ea îl provocă la «revolta sărutărilor pătimașe», pe care și le furau unul altuia, chiar acolo pe bancă. Deci (își zise Grid, satisfăcut de situație), e timpul să plece cu Ema la casa prietenului aflată la ieșirea din oraș. Cum a intrat în locuința de la țară, Grid și-a dat jos haina, pe care a și aruncat-o pe pat. Apoi și-a scos și cămașa cu care a făcut întocmai cum făcuse cu haina. Ema se așezase pe marginea patului, stătea picior peste picior și pe cel de deasupra îl mișca în sus și-n jos. Era foarte agitată. Grid, trase o draperie din dreptul ferestrei și îi arătă o coală albă prinsă în pioneze pe un suport din carton PFL, așezat pe un trepied. «Aha – zâmbi Ema –, deci totul fusese aranjat dinainte cu de-amănuntul. Lipsesc lumânările aprinse și cupa de șampanie...» Ca și cum i-ar fi auzit gândurile, Grid luă dintr-un bufet așezat în colțul camerei două pahare și o sticlă de vin. Ema nu avu timp să citească eticheta de pe sticlă. Trase un scaun lângă tăblia patului și turnă în pahare. S-a așezat pe al doilea scaun, lângă ea, și i-a oferit o țigară.

       – Nu fumez, a spus Ema.

       – Îmi dai voie?

Grid își aprinse țigara și după ce inspirase un fum, o lăsă lângă sticlă. O privi pe Ema în ochi și ridică paharul, îndemnând-o să facă la fel.

       – Pentru ce ar trebui să închinăm?

       – Pentru tine! rosti Grid. Și portretul ce ți-l voi face.

       Puse paharul jos și îi descheie fetei îmbrăcămintea, începând cu nasturii de la bluză, apoi îi scoase furoul și îl aruncă peste hainele lui.

       – Ești cam îndrăzneț. Nu ți se pare? Nici măcar nu justifici gestul cu o frază mai de doamne ajută!

       – Uite ce-i, Ema... Știi că n-avem prea mult timp... Hai, ce Dumnezeu?... Nu mai ești o copilă!... Eu zic să-i dăm drumu’!

       – N-ar fi mai bine să stăm, uite așa, unul lângă altul și să vorbim? Uite! Pune hainele pe un umeraș și stăm amândoi în pat, de vorbă. Nu e mai bine așa, Grid? Ca să-mi faci portretul, ar trebui să mă cunoști și așa. Te deranjează că nu vreau sau nu pot să fac asta? Adică, ai gândit cu de-amănuntul toate astea, dinainte de a veni aici?

       – Dar îți jur, Ema... Cum Dumnezeu ți-a putut trece prin cap că am gândit totul, dinainte? Pe sfânta cruce că...

       – Nu-i nevoie, îi puse ea mâna la gură. Vrei să mă răzbun pe tine?

       Grid se simți mai curând trist, decât excitat. Chiar ea părea deprimată. Atunci Ema l-a cuprins cu brațele și l-a sărutat cum o făcea când era «revoltată» pe el. Până s-au rostogolit printre cearșafuri și au căzut două trupuri goale, inerte, unul lângă celălalt, ca două păsări amețite  de fumul prafului de pușcă și lovite aproape mortal în aripi. Când el a căutat să o arunce printre perne și să îi desfacă brațele și picioarele pentru a o poseda cu totul, Ema se desprinse brusc și împingându-l cu forță îl trimise la șevalet. Îi spuse pe un ton agresiv:

       – Fă-mi portretul, mai întâi. Nu pentru asta m-ai adus aici?

       Grid se ridică de pe pat și rămase descumpănit. Chiar și vocea ei era de ajuns să-l țină la respect. Încercă să o înduplece:

       – Ema... credeam că o să te simți mult mai bine, dacă m-ai fi lăsat să terminăm ce am început. Nu e mai bine să rămânem ca doi răstigniți după asta...

       – Ascultă-mă bine, Grid, dacă mai încerci așa ceva, privește doar în jurul tău, cum stau toate așezate la locul lor. Încearcă numai și va fi măcel, aici. Nu glumesc. Am puterea să mă lupt cu tine până dărâmăm toată șandramaua. Acum fii bun și adu-mi bluza și lenjeria. După ce mă îmbrac, te aștept afară...

       – Atunci, uite cum o să facem, Ema...

       – ?...

       – O să vină curând și ziua când mă voi înfățișa alor tăi și ai mei îți vor cere, oficial, mâna.

       Dar Ema trântise furioasă ușile în urma ei și nu desluși vorbele aruncate de Grid cu oarecare ezitare.”

       Ema auzise din nou ciocănitul acela enervant în ușă, dar citi mai departe închipuindu-și că cei doi eroi din cartea lui Victor trecuseră deja la măcel. Era tot maică-sa care părea speriată de întârzierea fetei. Doar promisese că va mai sta un pic atârnată în somn și avea să coboare să-și bea cafeaua. Aruncă pe măsuța de lângă pat cartea și sări direct în picioare:

       – Imediat, mamă! Gata, cobor îndată!...

       Pe de o parte era necăjită că fusese întreruptă și nu mai știa ce făcuseră cei doi în casa de la țară, pe de altă parte se gândea că-i mai bine așa. Cine știe cât avea s-o mai rețină dinaintea paginilor povestea lui Victor Sidoriu, iar ea trebuia să alerge la Cafeneaua Artiștilor, pentru a-l întâlni pe Mihai Gruzescu. Îi trebuia confirmarea lui, decizia lui, după tot ce întâlnise în cartea lui Victor și îi năucise gândurile, ce fuseseră oarecum ordonate înainte de lectură.

                                    (va urma)

Enigmatica Ema (cap. 4)

Cap. 4 - Mesteceni... și iubiri aproape de infern

       La şase zile de la plecarea lui Victor din Poieni, Ema primi, în orăşelul ei, un aviz poştal că trebuia să se prezinte la oficiul pentru a ridica un colet care sosise pe numele său. Iulia îi adusese înştiinţarea, semnând totodată curierului pentru primire.

       – Și acum?... făcu Ema pe inocenta, după ce împături hârtia şi o aruncă în poşetă: Doar nu vrei să mergem împreună pentru un simplu colet?

       – Fiindcă nu ai de gând să-mi spui, o să-ţi fiu umbră.

       Ema ridică din umeri. N-avea decât s-o însoțească și se va convinge că nu era nicio bijuterie ori lucru de preț. Văzuse numele expeditorului și știa cam despre ce era vorba. Pesemne, Victor Sidȯriu îi trimisese cartea promisă, când se întâlniseră la bălțile din Poieni, unde ea își desfășurase concursul de pictură iar el era în drum spre vânătoare cu prietenii lui, scriitorii. Doar pentru asta îi ceruse adresa pe care i-o și scrisese pe acel petec de hârtie. Când tocmai urca treptele clădirii oficiului, se întâlni cu un domn care cobora, bâjbâind după ceva pierdut prin buzunarele de la haină.

       – Ema? Voiam zilele astea să te caut. Am o invitație pentru tine la Cafeneaua artiștilor. Știi unde. Am fost împreună și săptămâna trecută. Va fi un vernisaj al unui prieten bun și îl voi susține cu un mic speach și câteva poezii. Am nevoie de susținerea ta. Apropo! Felicitări pentru premiul din Prahova.

       Era un bărbat atletic și foarte oacheș, cu o palmă mai scund ca ea. Părea zăpăcit când dăduse cu ochii de ambele surori. Pesemne nici nu se așteptase la o asemenea întâlnire. Ochii îi erau înfundați și neplăcut de ageri și de bănuitori. Iulia îl măsură strângând pupilele ochilor, ca atunci când i s-ar fi aburit ochelarii. N-avea nici în clin, nici în mânecă cu el și doar întâmplător îl mai zărise undeva, dar nu mai ținea minte. Acum avea prilejul să-l măsoare din cap până în picioare. Nu-i plăcea individul și trase de mâna Emei, obligând-o să urce mai departe treptele și să nu stea în calea celor care începuseră să se uite chiorâş la acest cuplu.

       – Cine e? întrebă Iulia, uitându-se insistent la sora ei.

       – Un băiat, răspunse Ema fără să-i dea atenție Iuliei.

       – Ești nesuferită, Ema. Crezi că nu-mi dau seama că e mai mare cu cel puțin douăzeci de ani decât tine? Am văzut cum te privea și te mânca din ochi. Tu mi-ai distrus viața, Ema. Eu nu am avut viață, nu am avut-o. Am venit cu tine în București, apoi am plecat în Italia ca să uiți și să reiei viața de la capăt. Din cauza ta și a tatei, că de, tu erai fata tatei, mi-am irosit cei mai buni ani din viață. Și acum? Tu îmi ascunzi mereu câte ceva. Să nu mai vii la mine ca să-mi ceri ajutorul altă dată.

       – Ce vrei să-ți spun Iulia? Că îl știam plecat din oraș, că ne-am întâlnit și acum întâmplător. Asta voiai să-ți spun? Că îl cheamă Mihai Gruzescu, sau vrei să auzi că după tot ce mi s-a întâmplat în cei șase ani, școală apoi liceu, cu cel mai bun prieten al meu, acum îl vreau doar pe el, așa cum eram pe vremuri, înainte de a se căsători? Că vreau să mănânc sandvişuri cu el, să beau un pahar de vin într-un bar doar cu el, că vreau să-l ascult recitând din poezia lui maniheistă, asta vrei să auzi? Da, Iulia! Vreau o iubire omenească, obișnuită, poate deșănțată, spune-i cum vrei, dar nu vreau să sufăr ca tine, să nu fiu nici a tatei, nici de partea mamei și să mă cert toată ziua cu surioara mea dragă.

       Îi dădu drumul brațului și merse întins la ghișeul „Colete”, unde prezentă avizul și actul de identitate. Operatoarea de la ghișeu verifică actul și luă de pe tejghea un colet micuț, i-l puse dinainte și o rugă să semneze în partea de jos, pe cartonul de primire. După ce semnă unde i se arătase, Ema ridică coletul de pe tejghea, rupse hârtia cu care era împachetat și scoase din plic manuscrisul bătut la mașina de scris. Citi: „Mesteceni în ploaie”, semnată de Victor Sidȯriu. Surâzând tainic, întoarse manuscrisul pe toate părțile. Era bine legat. Un desen mare, pe o coală cartonată, alcătuia coperta I. Cu cerneală neagră, pe coperta a IV-a, autorul scrisese: „Deții acum o copie a manuscrisului. Poți face adnotări și observații direct pe manuscris. Mi-l vei înapoia când ne vom reîntâlni și îți voi asculta (la o bere?!) impresiile.” Nimic mai mult.

       – Și el m-a iubit și m-a luat în brațe cum n-a făcut-o cu nicio altă femeie. Dar pe mine m-a iubit, sau pe tine? Eu nici măcar nu mi-am petrecut timpul în preajma lui, așa cum ai făcut-o tu. Şi tot eu, zici tu, îmi petrec viața cu câte o mică escapadă, umplând golurile din viața mea cu un bărbat sau altul. Ia să-mi dai pace. Ori dă-i-o lui, arătă cu mâna spre carte, el are mai multă nevoie de ea.

       – Ema?! Ai grijă cum vorbești. Sunt surioara ta mai mare. Nici tu, probabil, dar te asigur că nici eu n-am privit lucrurile și relațiile dintre noi ca o joacă. Uite, vorbim acasă, dacă vrei. Dacă ții neapărat să suferi din orice idilă, fără să te sfătuiești cu mine, n-ai decât...

       Nu-şi mai spuseră nimic una alteia. Tot drumul până acasă îl făcură în tăcere. Ema se închise în camera ei și, stând rezemată de tăblia patului, cu perna la spate, se apucă să frunzărească manuscrisul lui Victor Sidoriu. Așa era ea. Când încerca să imprime vieţii un nou deznodământ, ori să pună ordine în iubirile mai vechi, se închidea în sine şi parcă îi lua locul o altă femeie, ciudată și încăpăţânată, de care se temea și i se împotrivea când „dialogau” una cu cealaltă: „– Nu poți continua așa, Ema!” o sfătuia cealaltă pe un ton grav. „– Dar dumneata ce crezi că e de făcut? Eu sunt precum prigonitul căruia i s-a dat o haină să pună pe el. Poate că mi-e frig și simt nevoia de puțină căldură. De ce nu iei în calcul și așa ceva? Dacă el (se gândea la Mihai), e cel care mă dorește cu adevărat, care mă va face să mă simt bine?”, încercă ea să fie ironică și distantă față de cea care îi sfredelea subconștientul. „– O să-ți fie rău și nimănui nu o să-i pese de tine...” o auzi Ema pe cealaltă. „– Ba o să mă simt foarte bine... El mă iubește cu adevărat. Nu asta vrei să auzi?” „– Atunci să-ți mărturisească totul și să o părăsească pe soția lui, Valentina. Și cu ea, și cu tine... Asta nu poate să țină o veșnicie!” „– Foarte bine! Să zicem că i-aș cere așa ceva. Știi ce are să se întâmple? Ți-o spun eu de pe acum... (în ochii Emei se aprinse o lumină răutăcioasă) El o să-mi spună că a stat de vorbă cu soția, dar că aceasta nu-i poate reda libertatea, că au un copil împreună, că i-ar terfeli numele dacă ar spune toate astea părinților lui, profesori de universitate. Nu! Sunt convinsă că dacă i-ai spune toate astea, în sufletul lui s-ar produce o uriașă pustiire. Ne-am mai despărțit odată. Știu cum a fost. Știi și tu prin ce am trecut noi două. Aș muri poate eu și nici ție nu ți-ar fi bine. Deci, să ne strângem mâinile și să ne despărțim prietene!” „– Ce-ai de gând să faci?” o întrebă cealaltă, văzând-o în impas. „– N-am nicio intenție...” „– Cu siguranță ai fi vrut, totuși, să-ți clarifici câteva lucruri.” „– Nu e nimic de clarificat!” ripostă Ema strângând genunchii la bărbie. Era o poziție din care putea vedea lucrurile mai limpezi. Sau așa credea. „– Ema... începu cealaltă pe un ton împăciuitor, căutând s-o liniștească. Trebuie totuși să-i vorbești, și să te uiți fix în ochii lui, să nu-l slăbești, iar după felul în care va reacționa, vom hotărî împreună ce-i de făcut.” „– Adică să fugim?” „– E o soluție... Nu văd cum ai putea continua așa. La urma urmelor, de ce să suferi la infinit?” „– Adică să fiu amanta lui, o viață întreagă? Nu înțeleg cum poți fi atât de pasivă? Eu îți vorbesc de pasiune, de dragoste, nu de o viață de amantă care, după ce face sex, pleacă într-ale ei. Nu, cert, discuția asta a pornit cu stângul. Mă simt obosită, deja. Uite, simt nevoia să citesc din cartea asta, «Mesteceni în ploaie»... El spune despre mesteceni și eu sunt cu iubirile mele aproape de infern...”

       Uitase de carte. O lăsase pe marginea patului întredeschisă. O căută și o deschise la o pagină oarecare. Prima frază pe care pusese ochii îi aprinse un foc necunoscut pe care, tot înaintând în povestea lui, încerca să-l stingă cu fiorul amintirilor mai vechi. Nervoasă, mai dădu câteva foi trecând peste primele pagini. Citi:

       „...Grid fusese prima iubire a Emei. O iubire pe care o pusese de mult într-un clasor al inimii. Aproape că o și uitase. Dar cu Grid, Ema avea cel mult o stare de bine și atât. Ce mult i se aprinse inima Emei când săgeata privirilor lui îi destrămă jarul iubirilor trecute și răzlețe. Ema se întreba: «Ce oare adăpostește acest trup și suflet? Cu ce iubiri s-a hrănit el până acum?» Un singur rege i-ar sta lui Alexandru Grideanu împotrivă – Darius a lui Istaspe (așa spunea el, deseori), fiindcă era un rege mai bun la suflet, despre care citise multe fapte uimitoare. Iubea, gândea frumos, ierta, știa să-ți umple gândul până-n zori: acesta era Alexandru Grideanu, sau, pe scurt, «Grid» cum îl alinta ea. Ema îl cunoscuse pe Grid la Școala de arte plastice, pe care o făcea în paralel cu Institutul de medicină. Grid era cu zece ani mai mare ca Ema, dar avea acea irezistibilă nebunie juvenilă atunci când erau împreună și lunecau pe lângă cheiul Dunării, ori când se topea în brațele lui, alunecând prin orașul statuilor, cum era numit micul port de la Dunăre. O cucerise prin stilul «expresionist» pe care îl aborda în pânzele sale. Un adevărat Modigliani al noului veac. De la el învățase să îmbine culorile și tot de la el să râdă de expresia unor neînsemnate lucruri surprinse pe pânza tabloului retușat în ultima clipă. Tot Grid era cel care îi observase Emei, în timpul unor discuții, o expresie de gravitate și de îngrijire a pronunției unor cuvinte rostite în ultima clipă, cu vârful limbii. O imita deseori și asta îi provoca Emei o oarecare iritare. El îi spunea că toate astea vin din «răutățile» unei vieți anterioare de care acum, el trebuia să-și bată joc. Ema se repezea la Grid și-l zgâlțâia de reverul bluzei, dar el râdea inofensiv și asta o întărâta și mai mult. Ajungeau la a se lua în brațe și a se devora în sărutări «de revoltă», zicea ea, care deveneau, de cele mai multe ori, pătimașe. Mai băgă de seamă că dragul Grid avea unele amintiri triste din copilărie, dar el le spunea cu atâta farmec că Emei i se arătau din cele mai comice. Așadar, nu putea să nu râdă zgomotos și să nu se simtă decât bine în prezența lui. Statura voinică și frumoasă, cu surâsul acela enigmatic întipărit pe fața rumenă, cu mișcări vijelioase, nu avea cum să nu i se întipărească Emei în minte. Avea deasupra frunții, lateral în dreapta, o cicatrice, din copilărie, zicea el. Cicatricea aceea făcea parte din caracterul lui, la fel ca gelozia. Își iubea cicatricea. Spunea că mintea umană pendulează încolo și încoace, ca de la o extremă la altă extremă, că nu putem iubi cu mintea dacă nu ar exista pe corpul nostru ceva însemnat la care să se răsfrângă sentimentele toate. Atunci i-a încolțit Emei gândul că i-ar vrea trupul, acesta să-i fie ca de lut, iar ea să-l modeleze cum ar fi vrut ea, să-l posede ca pe un corp didactic de studiu (cum li se aducea, pe când era studentă, câte un bust de lut, ca model, în laboratoare) și să-i urmărească cicatricea și răsfrângerile ei, atunci când avea să intre în «durerile iubirii», cum le spunea ea acelor dorințe trupești... Simțea dorința de a chinui acel trup și a-l face să regrete că el nu vedea în cuceririle sale decât răutăți ale unei vieți anterioare, cum chiar credea. Avea și o teorie a lui, pe care o repeta destul de des...”

       Ema lăsă cartea din mână și o puse deoparte. Se gândi: „E ceva la mijloc aici!” Era cu neputință să fie vorba numai de o povestire oarecare cu un personaj care (întâmplător?) îi purta numele. Și mai avea și preocupări pentru pictură, cum avea și ea. Iar asta, cu Institutul de medicină, nu era o aluzie la profesiunea ei? Recunoscuse, odată, mărturisindu-se Iuliei, că Victor Sidoriu o preocupa de la o vreme mai mult decât se cuvenea în clipa când era să se dăruiască altuia și asta o făcea să își rețină pornirile și dorințele trupești. Dar pe Victor îl și ura pentru destinul tragic și modul în care își chinuia personajele. În ultimele nopți de insomnie, înainte de a pleca spre Italia, făcuse eforturi pentru a și-l scoate din minte. Era convinsă că după plecarea în Italia, stăpânirea posesivă pe care celălalt bărbat, din București, care devenise din cale-afară de ofensiv în acea perioadă și o tot  afișa de un timp asupra ei, va lua sfârșit. Apoi, Victor venise în întâmpinarea gândurilor ei, ca o salvare ce-i putea amăgi, pentru o vreme, frământările asupra a tot ce i se întâmplase. Victor era scriitor și înțelesese rapid situația prin care trecea fata, de aceea el nu reprezenta deocamdată o amenințare la dorințele ei. Cel mai greu îi era însă să se-nveţe cu lipsa privirilor lui pline de speranţă, care se oglindiseră-n ochii ei atâţia ani, cât stătuse în străinătate. „Depărtarea e un zid care o va despărți pentru totdeauna de trecut, spunea, și va juca rolul de burete care va șterge toate visele lăsate în urmă.” Tocmai când crezuse, acolo departe de țară, că-l uitase pe Victor, îi pică în mână un ziar scos de comunitatea românească, unde Victor avea un articol intitulat: „De ce iubesc, cu disperare, România”. Mai avea articolul acela. Se ridică din pat și îl căută prin bibliotecă. Știa că-l decupase din ziar și-l adusese în țară. Citi din nou articolul, ca atunci când ochii i se umpluseră de lacrimi:

       „Un pumn de vise mă ţine strâns de pământul acesta românesc, de nu pot iubi o altă patrie. Am să redau doar trei momente. Le redau în ordinea inversă derulării lor:

       1) Când, după mulţi ani m-am întors la casa părintească să-i văd pe ai mei, l-am găsit pe tata sub vişinul din faţa casei pe o saltea de paie ce acoperea un pat de fier cu arcurile lăsate. În acel an se dăduseră pământurile înapoi proprietarilor şi l-am întrebat ce o să facă de-acum cu pământul lui. S-a desprins de marginea patului şi mi-a zis să-l urmez la marginea satului, pe ogorul lui. Ajunşi în faţa unei brazde, s-a aplecat şi a frământat în palme pământul răsturnat proaspăt de lama plugului. L-am auzit spunând: «– Când eram în război şi intram în cutare sat, undeva, luam pământ în palme, îl pipăiam îndelung, apoi îi dam drumul în ţărână. Nu-i de-al nostru, spuneam.» «– Ei şi?… l-am întrebat, văzând că iarăşi tace. Şi acesta cum e?» «– Nu mai ştiu acum... Dar după terminarea războiului, tocmai din Tatra ne-am întors fiecare pe la casele lor, fără odihnă, fără somn, am tot mers pe jos, ca să ne vedem pe pământurile noastre. Primul lucru la intrarea în sat a fost să vin tot în locul acesta şi să-mi sărut pământul...» pe urmă a tăcut, cu ochii însă ţintă la un stol de vrăbii ce huruiau într-un pâlc de scaieţi, după care a ridicat ochii spre cer, să-mi ascundă o lacrimă venită târziu. «Pentru oamenii cărora pământul nu le mai oferă nimic, s-a inventat cerul!» spunea H. Heine, lămurindu-mi taina acelei lacrimi.

       2) Era iarnă şi mă bucuram de vacanţă. Iarnă era şi în sufletul bunicului care venise cu căruţa să mă ia de la gară. Pleoapele lui dădeau troianul unor amintiri de o parte. Boii din vorbele lui arau cerul de plumb. Nu mai zic cum ningea iarna aceea în gară. Era iarnă și mă bucuram de ea. Ce-mi păsa mie! Iubeam o fată. Şi-n sat ea mă aştepta de Crăciun. Paznicul ceferist se foia pe afară… pe lângă cai, stând de vorbă cu bunicul. Se schimbau vorbe despre războiul ce tocmai trecuse, cu ale istoriei faţete mult tulburate şi grele. «– Am servit patria! spunea mustăciosul ceferist – şi mi-l arăta pe bunicul din sprâncene: Am servit patria împreună.» Ce-mi păsa mie de cei doi camarazi de război; gândul, cât un geamantan cu vise, îmi era către casă. Iubeam o fată. Şi ea, cred, mă iubea. «– Să nu-mi vorbiţi voi despre patrie! l-am auzit pe bunicul. Mie nu-mi aruncaţi vorbele voastre prea fandosite, mie, cel care-şi îmbrăca izmana încă udă pe front. Am văzut semănăturile, holdele cosite, pline cu trupuri, ciorchine de morţi, flăcăi de la ţară împinşi din tranşee cu vorba blândă şi cu amăgirea unui ogor…» «– Hai bunicule, hai bunicule… îl tot îndemnam. Să mergem odată.» «– Da’ ce, mă, au dat turcii? Ori te frig tălpile după aia de la casa din vâlcea?» «– Ei şi?...» am zis destul de timid. «– Păi, nu mai locuieşte nimeni acolo! mi-a zis bunicul izbind cu biciuşca-n uluca de la căruţă. Au plecat de pe la noi. S-a dus cu mumă-sa după un român, nu ştiu pe unde…» Atunci, în gara pustie, cu trenuri îngheţate, vânzolind pe afară fulgi mari, am blestemat acel război. Şi acea gară. Dar m-am întors mereu şi mereu acolo, să-mi plâng prima iubire.

       3) Câmpia română, în amurgul toamnei, e plină de poezie. Lanurile cu porumbul încă necules, perdelele înalte de mătură cu fructele arămii aplecate spre pământ ca o ploaie de artificii, ascunzând privirii lacome tarlaua cu dovlecii mari şi albicioşi, şi soarele ridicat fercheş deasupra, toate astea dau încredere omului de la câmpie că iarna năprasnică va fi şi ea trecută cu mai puţine griji şi fac să i se strecoare în suflet nădejdea primăverii care o să vină. Nouă, copiilor, nădejdea ne era doar în sufletul cald și plin de bunătate al mamei, că nimeni și nimic pe lume nu ne va clinti măcar un fir de păr din cap cu ea alături. Şi sufletul mamei, când ne știa pe aproape, începuse să lumineze dintr-odată, ca o flacără aprinsă de cineva, într-un sfeşnic de aur. Acolo e şi azi sufletul meu, lângă mama. Nu se pot uita serile din copilărie când mama ne așeza cu lumânările aprinse, în rând, la închinat sub icoană. Iar noi ne rugam la icoană cu revelația că nimeni, dar nimeni nu se gândise cât prețuia mama rugăciunea, și înainte de culcare ne punea mâna pe frunte și zicea: «Să ia urechile voastre aminte. Și ochii! Ca ai șoimului, trezi să-ți rămână, copile! Ca ai lui Sur-Vultur când gonea pe Vântul Turbat» Când îmi venea rândul și mie, priveam uimit în ochii ei cu gândul la steaua de taină văzută de magi, multă vreme în urmă, în zare. Și era mare tulburare în inima mea când ne da sărutul pe frunte și ne vâra sub așternuturi.  Și oștenii gândului, și magii mamei, ne cădeau la picioare. Așa va rămâne de-a pururi icoana mamei. Mereu prezentă în vise. De aceea îmi iubesc țara. De aceea iubesc România. Pe ce alte meleaguri mi-aş mai iubi visele mele?”

       Atunci, citind articolul lui Victor Sidoriu, Ema înțelesese că fiecare epocă din viaţa proprie şi din viaţă, în general, ar fi putut purta un motto ca acela din titlul articolului. Ani mulţi, anii iubirii ei, iubire neîmplinită, purtau pe frontispiciu acei mesteceni sub ploaie, ce „niciodată nu vor fi la fel”, cum scria Victor, într-o frază. Un semn esenţial, semnul idealului, al aspiraţiei, dar şi al eşecului, desprinse ea din ce lecturase până aici, în cartea lui Victor Sidoriu, fiindcă nimic nu te poate despăgubi de ceea ce n-ai trăit. Acuma, alte cuvinte-i aţineau ei tot mai des calea, trăgând o ceaţă peste cele întâmplate între ei cât de curând: „Nu blestem nici măcar în gând că am venit prea târziu!” parcă spusese Victor, acolo la Poieni. Privi la ceas. „Chiar, tare-i târziu...” Puse cartea la căpătâi și adormi. Visă bălți cu stufuri înalte și păduri de mesteceni. Și în vis se văzu cum se rotea într-o rochie vaporoasă pe sub mesteceni, prinsă în mrejele unui cântec:

       „Sunt fata cu ochii verzi

       care îngroapă jadul în infernul iubirii.

       Îmi spun că te-ai transformat

       în pasăre călătoare.

       Măcar să-mi fi lăsat aburul zilei

       când îți zâmbeam de sub pălăria galbenă

       și încurcat m-ai numit floare din soare

       ruptă... și privește dincolo!

       Un timp uitat își deschide larg ferestrele...”

   

       Și doar i se păru că în ferestrele ei decupate din carton, Victor înainta pe un cal sălbatic, în plină ploaie. 

                                    (va urma)

Enigmatica Ema (cap. 3)

Cap. 3 - „Răsărit de soare pe baltă”

       Timp de doi ani, care au urmat după acea întâlnire, Victor Sidȯriu mai venise în orăşelul de provincie de la munte, dar oricât își dorea să revadă chipul celor două surori Crângaşu, acest lucru nu s-a petrecut. Cândva chiar întrebase un referent al bibliotecii, iar acesta clipi nedumerit din ochi, spunând că nici el nu le mai văzuse pe la manifestări literare. „Or fi și acum în Italia...” gândi Victor şi renunţă să mai întrebe și pe alţii. Odată cu plecarea celor două surori, fu încredinţat că atâta îi fusese și prietenia, şi credinţa ce le nutrise în prezenţa lor. De dragul acestui oraş mai venise şi cu alte ocazii, dar fără ele era ca şi cum ar fi pătruns pe un teritoriu vrăjmaş, gata pregătit să tragă spada și să se apere de multe alte primejdii.

       Mergea uneori în Crâng, sperând că le va întâlni plimbându-se pe alei, ca în acea zi când o întâmpinase pe Ema venind spre capătul de ieșire. Se purtase ca un puști oarecare în prezența Emei. „Nebun și atâta tot...” îşi zicea. Că dacă era să se gândească bine, ce înseamnă adevărata nebunie? Parcă s-ar fi simțit în pielea lui Polonius, din piesa lui Shakespeare, cel care voia să-şi scoată fiica în calea lui Hamlet, iar el, ascuns după perdea, să-i încerce nebunia și să-i spună în față: „A luat-o razna, a luat-o razna!”

       E drept că la tinerețe suferise și el multe chinuri ale dragostei, dar nici unul asemănătoare cu ăsta. Luni în șir se străduise să rezolve această poveste ivită în urmă cu doi ani. Fusese dragoste la prima vedere? Dar nu izbutea să-și răspundă niciodată și dimineața o lua de la capăt. Taina acelor întâmplări îi intrase în suflet și mai că nu făcea parte din ființa lui, de nu și-o putea smulge din inimă.

       Apoi, cu trecerea zilelor, a lunilor și chiar a anilor, începu să uite. Se consola că vremea lui a trecut și are o sumedenie de lucruri de făcut, decât să se gândească la Ema, ca la o himeră. După acea poveste de dragoste cu femeia din viața lui, la treizeci și ceva de ani, Victor Sidoriu se închisese ca o cârtiță între cei patru pereți ai locuinței sale, printre cărțile care nu mai încăpeau în biblioteca sa și stăteau împachetate în saci prin debarale, ori în vraf, una peste alta prin colţurile locuinţei, ajungând uneori și până aproape de tavan. Toate gândurile și sentimentele sale și le risipea în manuscrise.

       Când își ridica mâna de pe foile pe care scria și-și ațintea ochii în tavan, fantoma Emei îi revenea din nou în minte și izbucnea ca duhul regelui pe terasa castelului de la Elsinore: „Cumplit! Cumplit! Cumplit din cale-afară!”. Îl scoase dintre cei patru pereți o telegramă sosită din zona Prahovei. Un vechi amic, prieten scriitor, pe numele său Dumitru Musceleanu, îl invita la Poieni, la o partidă de vânătoare. Îi arătă soției telegrama și îi spuse că două-trei zile va fi musafirul amicului său din Prahova. Coincidea cu plecarea ei în Moldova, la maică-sa care, fiind bolnavă, avea nevoie de supravegherea fetei sale la căpătâi.

       Victor sosi cu trenul în gara din Ploiești când încă nu se iviseră zorii. Prietenul său îl aștepta în trăsura de vânătoare cu încă un domn ceva mai în vârstă, cu părul grizonant. Acest mic amănunt îi atrăsese atenția. Victor Sidȯriu mai observă cum în brațele acestuia odihnea și cățeaua de vânătoare, Tesa – nedespărțită de stăpânul ei. Făcu cunoștință. El de jos, urmat de amicul Musceleanu, cel cu părul grizonant de pe canapeaua trăsurii de vânătoare.

       – Alexandru Brezan, se recomandă grizonantul. Victor luă aminte că acesta era echipat într-o bluză verde, încins cu o cartuşieră peste bluză și o pușcă nou-nouță, prinsă la spate într-o curea de piele. Dumitru Musceleanu purta niște pantaloni uzați din piele și o jachetă din molton, scurtă, iar pe cap avea o pălărie cu o pană de păun, înfiptă la panglică. Pușca lui era de tip modern. Lui Victor i se întipări în minte că ar fi o pușcă de marcă englezească, model mai vechi. Amândoi aveau cizme în picioare. Lui i se puse în mâini pușcociul cu două țevi pe care Victor îl mai văzuse cândva, la bunicul lui Dumitru. Rucsacul cu hainele de schimb și cizme de vânătoare, bune pentru mlaştini i le înmână chiar Alexandru Brezan, care le ținea alături, la picioare.

       – Vă rog să mă iertați, domnilor, pentru întârziere. Știți cum circulă trenurile noastre în ziua de azi, se scuză Victor.

       – Lasă scuzele și urcă lângă domnul Brezan, îl bătu peste braț Dumitru Musceleanu. N-am sosit nici noi prea de mult timp. Să tot fie cam un sfert de ceas. Hai, fă așa cum ți se spune că e timpul să o cam luăm din loc.

       Lăsând în urmă Bucureștiul, Victor fusese încântat să-și întâlnească în astfel de împrejurări prietenul. Bucuria lui era atât de mare că își mai strânseră odată mâinile și fără altă vorbărie urcă în trăsură alături de domnul grizonant. Dumitru îi spusese în acea telegramă, ceva despre o baltă, aflată undeva în zona de la Poieni și nu mai simțea nevoia altor detalii, decât încordarea vânătorului care avea să debarce curând în raiul cu rațe, sitari şi gâște sălbatice. Calul începu să galopeze pe niște drumuri de țară, iar Dumitru se așternu pe laude, care mai de care la adresa cățelei Tesa, care, auzindu-și numele rostit, întoarse capul, plictisită să mai audă și alte laude din gura unui străin. Dumitru Musceleanu îi reteză avântul laudelor și îi dezvălui și lui planul de vânătoare făcut împreună cu amicul Brezan, încă din seara precedentă.

       – Aproape de câmpia de la Poieni e o baltă cu mult stuf și păpuriș. Fireşte, preciză el, cu mult pește, altfel nu s-ar aciua rațele, sitarii și gâștele sălbatice acolo. E un loc pitoresc, ai să vezi. Înnoptăm seara lângă bălțile cele mici, facem și un foc pentru frigărui de vânat, le stropim cu un vin de casă și o să aflăm și ce ai mai scris între timp. Iar de dimineață ne mutăm la balta cea mare. Pe seară ne întoarcem acasă cu tolba plină. O să-ți placă, ai să vezi! făcu el cu ochiul întorcând capul spre Victor Sidȯriu.

       Când ajunseră în dreptul unor bălți mai mici, cu sălcii și niște oaze de papură și stuf încercuind bălțile, zăriră un grup de oameni, așezați pe tabliere de lemn în jurul unor șevalete care pictau privind pe baltă, în față, la răsfrângerea razelor de soare ivit cam de câteva palme deasupra cercului pe care zarea depărtărilor îl făcea cu pământul.

       – Hai să ne oprim puțin, spuse Dumitru. Poate găsim printre ei ceva cunoștințe.

       – Nu. Hai să ne grăbim, Dumitre, îl rugă grizonantul, mângâind cățeaua ce aștepta nerăbdătoare la picioarele lui.

       Dumitru Musceleanu dădu din umeri, că adică dacă doi spuneau nu, el trebuia să se conformeze. Victor Sidoriu însă nu spusese nimic. El tocmai își lustruia arma cu o cârpă unsă cu ceva ce semăna cu siliconul, cârpă pe care o găsise în porthartul atârnat de cartușieră și doar cu coada ochiului își arunca privirea, când și când, la grupul pictorilor așezați în cerc, pe malul unei bălți mai mici.

       – Stai! Oprește, te rog, un pic, îi ceru Victor celui aflat pe capra trăsurii și aplecându-se în față, trase de hățuri de încremeni calul pe loc. Nu se poate! exclamă el, iar în gând: „Ema, aici?! Chiar ea, oare? Și ce-o fi cu ea în grupul ăstora?” Nici nu așteptă ca Dumitru să zică ceva, că și puse piciorul pe marginea trăsurii și sări jos. Alexandru Brezan clătină din cap și râse dojenitor către Dumitru:

       – Se poate spune că prietenul nostru are cunoștințe peste tot. Se pare că a și descoperit pe cineva.

       Ocolind câteva tufe cu ierburi și arbuști pitici, Victor se îndreptă spre Ema, care, la vederea lui Victor Sidoriu acolo, de uimire se și ridicase în picioare și așteptându-l să vină lângă ea pentru a-l îmbrățișa, se ștergea de vopsele pe șorțul legat de mijloc.

       – Ema?! Tu?...

       – Victor?

       Se îmbrățișară dinaintea șevaletului fetei, atrăgând prin entuziasmul lor atenția celorlalți pictori, amândoi rotindu-se într-un arc de cerc imaginar. Lăsată cu picioarele pe pământ, Ema îl privi pe Victor mai cu luare aminte. Victor o privi și el, apoi izbucniră concomitent într-un evantai de întrebări din care nici unul dintre ei nu înțelese mai nimic, și izbucniră în râs.

       – Ce-i cu dumneata aici? reuși Victor să întrebe.

       – Sunt la un concurs de pictură. Uite! arătă Ema către pânza de pe şevalet. „Răsărit de soare pe baltă”, aceasta e tema. Cum ți se par culorile folosite pentru pânza apei? Vezi culorile calde ale primelor irizări de soare? Dar ceața care se ridică deasupra bălții? Nu-i așa că verdele ăsta crud face culoare distinctă cu pânza cristalină a lacului? Am să strecor și ceva din culoarea nedefinită a ochilor tăi. Ce zici?

       Întrebările Emei îi fuseseră puse ca un snop de scântei, toate deodată. Victor trase cu ochiul și la pânzele celor aflați în apropierea șevaletului fetei pentru a trage o concluzie.

       – Există fericire când pictezi ferestre în cer și muzica e peste tot unde privești tu. Dar mai lipsește ceva, Ema!

       – ?!... (Șoimii din privirile ei își urmăreau prada.)

       – Lipseşte din fundal calul sălbatic bătând cu copitele mlaștina spre a porni cu călărețul din spinarea sa către inima ta, Ema. Fără el e ca atunci când bate toaca, prelung peste punți ridicate din nimic.

       – Da!... zise ea. Am uitat că tu pictezi cu cuvinte. E o idee bună. Ai picat la timp. Sper să luăm împreună marele premiu. Apoi, direct: Și acum, să trecem la dumneata. Spune-mi ce-i cu voi aici? și întinse un braț să arate către trăsura vânătorească unde îl așteptau cei doi tovarăși de drum, ce rezemau roțile cu spatele.

       – Mergem spre bălțile mari de la Poieni, la o vânătoare de rațe. Ei sunt niște colegi de breaslă. Scriitori. Și vânători, în timpul liber. Dar pe tine te știam în Italia. Când ai sosit?

       Victor voise să vadă mai de aproape cum surprinsese Ema răsăritul soarelui pe baltă și făcuse încă un pas spre șevalet, dar Ema îl opri cu un zâmbet ştrengăresc, apoi își aruncă brațele pe după umerii lui şi-l privi ca pe un partener de dans.

       – Dragul meu! se veseli ea. Am stat doar câteva luni în Italia. N-a mers jobul acela. Nu ți-a scris Iulia că suntem de un an și ceva în țară? Știu că voi vă scriați.

       Victor o asigură că nu știa de sosirea lor în țară și că nici Iulia nu-i mai scrisese. Nu rostise un cuvințel, toate le făcu prin mimica feței și gesticulația mâinilor. Ema înțelese:

       – Da... E posibil. S-a angajat la un ziar local și după-amiezile face niște cursuri de stenografie. Va trebui să plece pe teren și să culeagă informații pentru reportajele care i se cer la ziar. În fine, n-am mai stat nici noi de vorbă în ultima vreme. Avem necazuri în familie. Tata e grav bolnav. Dar văd că îți fac semne ai tăi. Te las, atunci! Pa, Victor, și caută-ne când mai vii prin orășelul nostru.

       Victor privi în direcția trăsurii de vânătoare unde cei doi îi făceau semne disperate, arătându-i soarele care se ridicase de o suliță la orizont.

       – Trebuie să te întâlnesc, Ema. Să vezi și noua mea carte... A? Nu știi care? „Mesteceni în ploaie”. Am să-i trimit și Iuliei o scrisoare... Ba nu! Dă-mi adresa ta și îți trimit și cartea, în manuscris.

       Îi întinse un pix și un petec de hârtie găsite prin buzunare. În timp ce Ema îi scria adresa, Victor o privi ca și cum atunci ar fi descoperit-o întâia oară. Arăta proaspătă, tânără și foarte frumoasă, cu părul în bucle, trupul mlădiu, feciorelnic și ochii răpitori ca ai șoimului. După ce își puse pixul și hârtia în buzunar o trase spre el și o sărută pe frunte. Simți cum îi bate inima.

       – Hei?! Ce faci? Nu-ți săruți iubita... Ne văd toți! și-l amenință râzând, cu degetul arătător. Să nu-ți pară mai târziu rău. Anii fug repede.

       – Nu blestem, nici măcar în gând, că am venit prea târziu!... Ce dacă fug? Lasă-i să fugă!

       Continua să o ţină strâns de mijloc, arătând, astfel, că nu-i pasă de nimic.

       – Nu trebuie, se desprinse Ema. Cred că ești nebun. Te rog... deja se uită ăștia la noi.

       – Am fost nebun după imaginea asta, Ema. Am s-o scriu într-o carte. Am scris „Mesteceni în ploaie” cu gândul la acea întâlnire de acum doi ani. N-am uitat-o.

       – Victor, ce faci!? Declarații de dragoste? Ți-am spus că ești nebun. Uite cum îți bate inima! Hai, te rog! Vezi că ai tăi au intrat la bănuieli. Uite, îţi fac din nou semne disperate cu mâinile. Du-te!

       – Mai pe seară, am să mă strecor pe aici. Poate te găsesc tot în locul acesta.

       – „Pe seară” voi fi de mult plecată spre casă, râse Ema. După ce vor analiza lucrările și se va întocmi lista premianților, gata! Strâng și eu bagajele și am plecat.

       – Ba nu, Ema!

       – Ba da, Victor!... Trebuie să fii prudent când mai e și cineva de față. Tu pleci acum, dar eu rămân cu ei. Să te ții, bârfe!

       – Bine, Ema. Am glumit. Așa sunt eu, un pic nebun. Drum bun, atunci. Și salutări Iuliei, îi transmise el desprinzându-se și punându-și mâna la gură în semn că va fi precum peștele în apă. Apoi, ajuns în apropierea trăsurii de vânătoare, se mai întoarse o dată spre fată și-i strigă:

       – Cum poți să crezi că nu mi-a fost dor de voi?... dar Ema nu mai auzi decât un ecou înfundat. Ridică o mână în semn de salut: „Să te întorci repede în orășelul nostru de provincie!”, înțelese el cam ce crezuse că citise pe buzele fetei.

       Când ajunseră la balta cea mare de lângă cătunul Poieni, Dumitru Musceleanu trecu în dreptul lui Victor mergând umăr la umăr pe cărarea care cobora spre baltă.

       – Hei!... De ce o faci pe enigmaticul? Nu vrei să ne spui cine era fata?

       – O cunoștință mai veche... Nu ne-am mai întâlnit de un car de ani... minți el.

       Tăcu subit și se gândi la ale lui. Văzând că nu mai scoate nimic de la Victor, Dumitru Musceleanu grăbi pasul și strigă la cățeaua lui care o luase mult înaintea lor.

       – Tesa, aici! Aici cu tata, fetița!

       Trecură apoi prin stufăriș și papură, înaintând cu puștile în mâini către o deschizătură mai largă a bălții. Roua rămasă pe smocurile de iarbă le uda cizmele din picioare, iar lui Victor, fiindcă se strecura mai neîndemânatic printre pâlcurile de stuf, până și bluza îi era umedă. Dacă ar fi procedat cum făcea Dumitru, ce dădea la o parte stuful din cale cu țeava puștii, pesemne nu ar fi strâns rouă și pe bluză. Cărarea îi ducea direct pe un mal ceva mai înalt. Din pânza apei se ridicau aburi. „Ceața de care vorbea Ema”, gândi Victor. Tesa mergea alături de stăpânul ei. Deodată, în dreapta lor, se auzi un fâlfâit de aripi. Tesa ridică botul și se opri pe loc. Dumitru Musceleanu se aplecă, o mângâie sub gușă și fluieră ușor, în semn că poate să înceapă vânătoarea. La nici zece pași de locul unde se opriră, se ridică o rață cu fâlfâitul de aripi, caracteristic. Îi urmară, imediat, altele. Liniștea se sparse pe baltă. În urma împușcăturii care urmă, pasărea bufni greu și se înfipse în mâlul de lângă mal. Tesa sări singură din spatele lui Victor și dispăru în stuf. Pe unde dispăruse, se mișca trestia.

       – Ce zici, Victor? Facem treabă bună, azi?

       Și fără să mai aștepte un răspuns își încărcă pușca și porni mai departe. Soarele strălucea după o perdea de nori.

       – Răsărit de soare pe baltă... își repetă Victor, ca furat de un gând.

       – Ai zis ceva prietene?

       Era Brezan care trecea pe lângă el, încercând să-l ajungă pe Dumitru Musceleanu. Rațele treceau în zbor întins spre câmpie. Împușcăturile se auzeau tot mai îndepărtate. În cele din urmă Victor Sidoriu dădu din umeri și porni pe urmele celor doi. Simți o plăcere nebună să împuște două rațe, una după alta.

                                          (va urma)

Enigmatica Ema (cap. 2)

       Cap. 2 - Ema avea șoimi în privire

       Victor Sidȯriu privi o vreme, cu multă atenţie, cum Iulia își sorbea berea și îl urmărea curioasă pe deasupra halbei. Iuliei chiar i se păru că Victor rămăsese pe gânduri căutând s-o privească foarte insistent și arăta ca unul care se gândea la ea ca la femeia visurilor sale: atent la pielea ei, la părul şi ochii de aceeaşi culoare cafenie ca a amurgului târziu, părul ceva mai deschis. Cum Iulia zâmbea de fiecare dată ce el cobora cu privirea dinspre şuviţele de pe frunte spre ochi, și mai apoi în jos spre pieptul care pulsa firesc, Victor se întoarse spre bar și îi făcu semn băiatului să-i mai aducă un rând. Apoi privi spre fată și căută să schimbe vorba:

       – Doamne, Iulia! rosti Victor după o lungă tăcere. Am şaizeci de ani. Să presupunem că voi mai apuca să traversez și războiul ăsta și să o mai duc aşa încă cincisprezece-douăzeci de ani. Mă întreb ce voi face în toţi aceşti ani? Ce voi face cu amintirile pe care, dacă voi mai avea timp, le voi spune nepoţilor? Înţelegi, Iulia?! Poate că aș vrea să-i trăiesc cu totul altfel. Așa cum i-am trăit într-o viaţă anterioară, dacă tot se spune că am mai fost cândva. Dar dacă mă uit în urmă ori înainte, totul e ca fumul. Să încep o viaţă nouă? Dă-mi tu o idee. Eu sunt nebun. Să zicem, iresponsabil. Dar tu, Iulia? Cum poţi crede că eu te-aș putea iubi, ori caut a mă îndrepta cu toată credinţa spre tine? Și cum m-aş putea vedea că aș mai iubi ca altădată? Ar fi ca și cum aș îndrepta arma la ochi, aș ţinti prada şi n-aş nimeri niciodată. Crede-mă, nu mi-aş ierta aşa ceva! În loc să stau cu tine pe terasa asta la o bere, uite, pesemne aș fi dorit să ieşim din oraş, să alergăm aiurea prin locuri necunoscute, să oprim maşina la o margine de pădure și să rătăcim cum spunea poetul, pe cărări străine și codri adânci. Noi doi și gândurile noastre. Am spus: aș gândi! (O spusese direct, fără nicio emoţie, ca un actor, privind-o insistent în ochii ei mari și miraţi.) Vezi? Cu trecerea anilor totul e un vis de neatins. La tinereţe totul era posibil. Viaţa e ca un fum de amăgiri, Iulia...

       Iulia se văzu datoare să-i strângă ea, acum, mâinile și să-l ciupească de degete. Simțise și ea că între ei nu putea fi altceva decât o prietenie ca oricare alta. Ea era încântată și fericită că îl putea vedea când și când, că putea să stea cu el de vorbă, ca de la egal la egal, ore în șir, fără să se plictisească, fiindcă avea multe de învățat din tot ce povestea el, iar el, sigur, o putea primi cu brațele deschise ori de câte ori se va fi ivit ocazia unei noi întâlniri.

       – Cum poţi să vorbești așa, fără nicio remușcare, de parcă nici nu m-ai avea în față, Victor? Adu-ți aminte că m-ai încurajat la început, când am spus că vreau să fac literatură. De ai să mai vii pe aici și n-ai să mă duci în cu totul altă parte, rătăcind drumurile, n-am să-ţi reproşez asta...

       – Am mers cam departe cu gândurile mele. Îmi cer iertare, Iulia. Tu ai ceva de sfântă pe chipul tău. Eu, dimpotrivă, sunt un visător incurabil. M-ar da afară din orice mănăstire la care aș cere un colțișor liniștit de la Dumnezeu. Ți-ai pierde vremea cu unul ca mine, dacă ai încerca să mă luminezi pe calea cea dreaptă.

       – Nimeni nu-i ca tine, zise fata, cu o tristeţe în glas pe care el i-o remarcă de îndată.

       – Să nu ucizi... da, să nu ucizi niciodată păsările cântătoare! spuse cu gândul la ceva care îl măcina. Frumos mesaj ți-ai ales încă din titlu. Îmi pare rău că ai rupt manuscrisul. Pe vremuri, tata mă lua cu el la momitul păsărilor, i se confesă el. Foloseam o plasă și niște boabe de mei, grâu și porumb. Ele veneau singure să se hrănească cu boabele aruncate pe pojghiţa de zăpadă îngheţată, iar noi trăgeam de sfori până cădeau plasele și ele rămâneau captive în cuștile alea. Un prieten vânător îmi spunea odată cum se învârt ele pe câmp, cum se apropie apoi de locul unde sunt pregătite puștile, parcă presimt asta, au un freamăt și un fâlfâit aparte din aripi și atunci vânătorii le împușcă. Uneori, în preajma ta, cred că sunt ca aceia care vor să-i facă rău unei păsări ca tine. De aceea mă simt vinovat, Iulia. Vinovat că te-am reținut fără voia ta și te-am făcut să-mi asculți toate prostiile. Am impresia că toate astea nu-ți fac decât rău. M-ai putea dușmăni cândva. De asta mă tem cel mai mult.

       – Nu ne-am făcut rău reciproc. De ce să ne dușmănim, Victor? În ultima vreme am devenit o leneșă. Eu simt nevoia de singurătate. Dumneata ai o satisfacție nebună de a-ți devora prietenii cu poveștile dumitale. Dar nu te apuca să romantizezi tot felul de idile. Dacă e să se întâmple, apoi se întâmplă. Lasă-ți viața să curgă firesc. În viață e mai bine să te gândești doar la tine și la nimeni altcineva. Să presupunem că te va iubi cineva mult mai tânăr ca tine. Cum te-ai simţi atunci când vei încerca să te dezbari de acea iubire ca de o haină pe care o lepezi de pe tine și ea îți va striga: „De ce vrei să renunți la mine, Victor?” Cum te-ai simţi?

       El o privi foarte atent să rețină tot ceea ce îi spunea fata în timp ce-și ducea halba cu bere la gură. Nu observă nici cea mai mică intenție de a-i zgândări amintiri mai vechi, mai noi, și nici urmă de ironie. Îi aruncă doar o privire fugară. Nu-i răspunse. Iulia nu mai așteptă răspunsul lui și înălță gâtul spre aleea dinspre Crâng. Victor înțelese că Iulia zărise pe cineva cunoscut venind pe alee. Întoarse privirea înapoia sa și zări o fată alunecând ca un fluture către poarta Crângului. „Surioara cea mică!” fu primul lui gând.

       – Sora mea vine spre noi. Înțelegi, Victor? Noi două am crescut sub acelaşi acoperiș, dar e ca și cum ne-am trezit într-o zi că toată copilăria noastră a trecut ca un accelerat prin gară, nu mai există, a trecut ca fumul de care aminteai. Uite-o! îi arătă ea cu mâna spre aleea ce da spre poarta de ieșire a Crângului, spre stradă. Ea e!

       Victor privi către direcția indicată și își ținu răsuflarea, simţind bătăile inimii cum îi zguduia pieptul, în vreme ce ochii îi fugiseră spre ceasul ce arăta scurgerea timpului. Se ridică de pe scaun și înțelese că nu era o încercare prea îndrăzneaţă pentru vârsta lui să-i iasă în întâmpinare fetei ce venea parcă plutind, pe alee. Dacă ar fi realizat ce gândea Iulia, s-ar fi speriat de fapta necugetată pe care tocmai pornise s-o săvârșească și chiar înțelesese că nu era alta mai potrivită.

       – Merg pe urmele norocului să o întreb ce anume gândește acum, când parcă visează că merge pe o alee, i se justifică el, Iuliei, care rămăsese privind mirată la ceea ce tocmai voia el să facă. Dacă nu mă înșeală intuiția, sora ta mai mică nicicând n-o să mă alinieze lângă trădarea celui plecat din cuibul său de prigorii către tarabele unde dau buzna cu sacii în târg, gurile rele... (Făcea aluzie la acel roman pe care i-l dăduse cu dedicație și pe care cu siguranță, ea îl citise). Cum o cheamă pe surioara ta? se grăbi el să mai întrebe înainte de a-și lua zborul spre cea al cărui mers părelnic și parcă filmat cu încetinitorul, îl remarcase de cum o zărise.

       – Ema, îi spuse ea.

       Victor Sidoriu recepționă din zbor numele fetei și în timp ce înainta pe alee, la întâlnirea cu Ema, se gândea că niciodată nu mai zărise o femeie atât de frumoasă și interesantă în mers. Se îndreptă spre ea și fu cuprins de o adâncă tulburare înțelegând că fata se va opri și-l va privi ca pe un tip care agață fetele de pe stradă. Nu-i venea să creadă că ea se îndrepta fix către el ca spre o cunoștință mai veche, încântată de o revedere atât de neaşteptată. Se opri în dreptul ei și îi întinse mâna:

       – Sunt Victor Sidȯriu. Sora ta te aşteaptă pe terasă. Va trebui să rămâi cu noi. Te așteptam să vii.

       – Ştiu cine sunteți, îi întinse fata o mână molatecă de sub brațul unei rochii largi, vaporoase, de vară. Mi-a povestit sora mea multe lucruri despre dumneata. Dacă nu mă înșel v-am mai văzut la un vernisaj al unui amic de-al meu. Erai într-un colț și admirai, gânditor, un tablou. Te-am privit din curiozitate, deveni ea mai puțin protocolară. Chiar aș fi ținut să te-ntreb ce crezi cu adevărat despre acel tablou. Țineam să îți aflu părerea. Dar te-ai îndepărtat, într-un târziu, iar când m-am uitat după dumneata nu te-am mai zărit. „Artiștii sunt ca păsările de noapte!” parcă spunea cineva. Întotdeauna se găsește câte unul să-i răpească, taman atunci când tu ești pregătit să le arunci lațul, râse Ema. Victor o privi cu luare aminte. Ema avea șoimi în privire, când îi spunea toate astea.

       – Păsări, spui? Adeseori mă gândesc cât de nedrept este împărțit norocul în viață... Și ridicând sprâncenele, zâmbi încântat: E minunat că te-am întâlnit acum. Nu-mi aduc aminte să te fi văzut cândva. Uite...

       Încercă să mai spună ceva, dar ea îi tăie elanul:

       – Nu e nevoie de introducere, domnule Sidoriu. Cu cartea dumitale, știi care? „Marea... Ah, marea!” dormeam, în urmă cu doi, trei ani, sub pernă. Ți-am îndrăgit cartea și cred că l-am iubit pe autor, încă de atunci.

       –  Chiar mă iubești?

       – O, nici chiar așa! Dar atunci eram nebună după ce ai scris dumneata. M-am și recunoscut în eroina dumitale. Dumnezeu mi-e martor că te-am urât când am terminat cartea, că nu i-ai dat o șansă eroinei dumitale să rămână alături de iubitul ei. Dar, cu toate astea, te-am iertat și chiar ți-am îndrăgit personajele.

       – Ești un înger! îi întoarse el un compliment.

       – Aş fi vrut să mi-o spui atunci, la acel vernisaj. Te-am căutat, dar cred că plecaseși îngândurat. Poți să zăvorăști ușa inimii, dar nu poți pune lacăt imaginației care mă ducea cu gândul la dumneata. Fiindcă, mai apoi, te-am mai zărit la câteva lansări de carte. Stăteam undeva în umbră. Îți admiram ascensiunea literară. Chiar îmi doream să te cunosc.

       Aici, Ema se opri de frică să nu spună prea multe, speriată că și așa ar fi spus mai mult decât voia. Victor Sidȯriu se opri din mers și o privi intens. Își închipui că vorbise cu ea, ca unul care și-ar fi uimit discipolii, iar fata simțise tonul lui glumeț și intrase în jocul lui. Tinerețea ei „să aibă vreo treizeci de ani?” – gândea el –, iar vârsta lui, pesemne de două ori vârsta ei, toate astea, le cumpăni ca fiind totuşi nişte nepotriviri destul de ciudate, la acea întâlnire de pe aleea din crângul de la marginea orașului de provincie. La fel de ciudată, asocie el fugitiv, ca și imaginea Estellei, din „Marile Speranțe”, care se apropia cu cheile în mână pe aleea vechii construcții de la castel să-i deschidă poarta tânărului Pip. Dar nu mai era timp de alte asocieri și imagini ce-i năvăleau lui prin memorie. Erau deja la masa unde Iulia se ridicase pentru a-și îmbrățișa surioara.

       – Hello, draga mea! Ce minunat că ești aici! Uite, eram cu Victor când te-am zărit pe alee, venind spre noi. Care Victor?!... Scriitorul! Aha! Știi, deci, care! Am uitat că i-ai citit ultima lui carte „Marea... Ah, marea!”. Ema întinse mâna spre Victor Sidoriu, cochetând cu ideea acestui nou început de prezentare. Se lăsă, înadins, pe un picior, întârziind cu mâna ei într-a lui. Victor asculta discuţia Iuliei cu surioara ei mai mică și părea pierdut în labirintul unor gânduri lăturalnice. Vru să zică ceva, dar Ema îl opri brusc. Din privirea ce o înălță către el, Victor realiză că șoimii din privirile fetei bătură din aripi cu gânduri războinice: „Noi doi avem un secret, dragul meu! Cuvintele trebuie să rămână doar cristale în cuptorul de ardere al inimii”, părea să-i transmită. Și Ema zâmbi ușor, scuturând capul și dând o buclă din părul ei negru ca abanosul, peste umeri. „Din clipa asta cred că va începe o noapte lungă în viața mea, cât o Cruciadă fără vise și inima mea azvârlită din burgul acestor cântece nelămurite, dănţuind pe nicovala sufletului e ca o pasăre moartă ce joacă într-un film prost”, schiță el fraza primelor file ce trebuiau scrise, cândva.

       – Povestea asta ar trebui cândva scrisă... gândi Victor, cu voce tare.

       – N-am știut că am intrat deja în poveste! râse Ema.

       Făcu semn chelnerului să se apropie, dar ceru doar apă plată. Când surorile începură să vorbească între ele, Victor se apucă să frunzărească revista, pe care Ema o aruncase pe masă la sosire. Într-un fel încerca să arate că părea preocupat până peste cap de ceva anume și astfel fetele puteau vorbi în linişte, el având o mulţime de lucruri la care să se gândească. O pereche de miri se înfăţişase dincolo de porţile Crângului, iar cameramanul le tot transmitea, nemulţumit de cum se mişca mireasa, câte ceva. „Așa! Așa... Nu-i așa că e dulce?” spunea cineva de pe margine, iar mirele și mireasa se sărutau și zâmbeau stânjeniţi la mulţimea care se tot agita pe lângă ei. „Dumnezeu să vă dea dragoste și bună înţelegere, copii!” se auzea vocea unei doamne ce tot răsucea prin aer un buchet de flori.

       Dinspre Crâng răzbătea până la terasa aşezată la stradă, unde se aflau și ei, parfumul teilor proaspăt înfloriţi.

                                               (va urma)