Cap. 3 - „Răsărit
de soare pe baltă”
Timp de doi
ani, care au urmat după acea întâlnire, Victor Sidȯriu mai venise în orăşelul
de provincie de la munte, dar oricât își dorea să revadă chipul celor două
surori Crângaşu, acest lucru nu s-a petrecut. Cândva chiar întrebase un
referent al bibliotecii, iar acesta clipi nedumerit din ochi, spunând că nici
el nu le mai văzuse pe la manifestări literare. „Or fi și acum în Italia...”
gândi Victor şi renunţă să mai întrebe și pe alţii. Odată cu plecarea celor
două surori, fu încredinţat că atâta îi fusese și prietenia, şi credinţa ce le
nutrise în prezenţa lor. De dragul acestui oraş mai venise şi cu alte ocazii,
dar fără ele era ca şi cum ar fi pătruns pe un teritoriu vrăjmaş, gata pregătit
să tragă spada și să se apere de multe alte primejdii.
Mergea uneori în Crâng, sperând că le va
întâlni plimbându-se pe alei, ca în acea zi când o întâmpinase pe Ema venind
spre capătul de ieșire. Se purtase ca un puști oarecare în prezența Emei.
„Nebun și atâta tot...” îşi zicea. Că dacă era să se gândească bine, ce
înseamnă adevărata nebunie? Parcă s-ar fi simțit în pielea lui Polonius, din
piesa lui Shakespeare, cel care voia să-şi scoată fiica în calea lui Hamlet,
iar el, ascuns după perdea, să-i încerce nebunia și să-i spună în față: „A
luat-o razna, a luat-o razna!”
E drept că
la tinerețe suferise și el multe chinuri ale dragostei, dar nici unul
asemănătoare cu ăsta. Luni în șir se străduise să rezolve această poveste ivită
în urmă cu doi ani. Fusese dragoste la prima vedere? Dar nu izbutea să-și
răspundă niciodată și dimineața o lua de la capăt. Taina acelor întâmplări îi
intrase în suflet și mai că nu făcea parte din ființa lui, de nu și-o putea
smulge din inimă.
Apoi, cu
trecerea zilelor, a lunilor și chiar a anilor, începu să uite. Se consola că
vremea lui a trecut și are o sumedenie de lucruri de făcut, decât să se
gândească la Ema, ca la o himeră. După acea poveste de dragoste cu femeia din
viața lui, la treizeci și ceva de ani, Victor Sidoriu se închisese ca o cârtiță
între cei patru pereți ai locuinței sale, printre cărțile care nu mai încăpeau
în biblioteca sa și stăteau împachetate în saci prin debarale, ori în vraf, una
peste alta prin colţurile locuinţei, ajungând uneori și până aproape de tavan.
Toate gândurile și sentimentele sale și le risipea în manuscrise.
Când își
ridica mâna de pe foile pe care scria și-și ațintea ochii în tavan, fantoma
Emei îi revenea din nou în minte și izbucnea ca duhul regelui pe terasa
castelului de la Elsinore: „Cumplit! Cumplit! Cumplit din cale-afară!”. Îl
scoase dintre cei patru pereți o telegramă sosită din zona Prahovei. Un vechi
amic, prieten scriitor, pe numele său Dumitru Musceleanu, îl invita la Poieni,
la o partidă de vânătoare. Îi arătă soției telegrama și îi spuse că două-trei zile
va fi musafirul amicului său din Prahova. Coincidea cu plecarea ei în Moldova,
la maică-sa care, fiind bolnavă, avea nevoie de supravegherea fetei sale la
căpătâi.
Victor sosi
cu trenul în gara din Ploiești când încă nu se iviseră zorii. Prietenul său îl
aștepta în trăsura de vânătoare cu încă un domn ceva mai în vârstă, cu părul
grizonant. Acest mic amănunt îi atrăsese atenția. Victor Sidȯriu mai observă
cum în brațele acestuia odihnea și cățeaua de vânătoare, Tesa – nedespărțită de
stăpânul ei. Făcu cunoștință. El de jos, urmat de amicul Musceleanu, cel cu
părul grizonant de pe canapeaua trăsurii de vânătoare.
– Alexandru
Brezan, se recomandă grizonantul. Victor luă aminte că acesta era echipat
într-o bluză verde, încins cu o cartuşieră peste bluză și o pușcă nou-nouță,
prinsă la spate într-o curea de piele. Dumitru Musceleanu purta niște pantaloni
uzați din piele și o jachetă din molton, scurtă, iar pe cap avea o pălărie cu o
pană de păun, înfiptă la panglică. Pușca lui era de tip modern. Lui Victor i se
întipări în minte că ar fi o pușcă de marcă englezească, model mai vechi.
Amândoi aveau cizme în picioare. Lui i se puse în mâini pușcociul cu două țevi
pe care Victor îl mai văzuse cândva, la bunicul lui Dumitru. Rucsacul cu
hainele de schimb și cizme de vânătoare, bune pentru mlaştini i le înmână chiar
Alexandru Brezan, care le ținea alături, la picioare.
– Vă rog să
mă iertați, domnilor, pentru întârziere. Știți cum circulă trenurile noastre în
ziua de azi, se scuză Victor.
– Lasă
scuzele și urcă lângă domnul Brezan, îl bătu peste braț Dumitru Musceleanu.
N-am sosit nici noi prea de mult timp. Să tot fie cam un sfert de ceas. Hai, fă
așa cum ți se spune că e timpul să o cam luăm din loc.
Lăsând în
urmă Bucureștiul, Victor fusese încântat să-și întâlnească în astfel de
împrejurări prietenul. Bucuria lui era atât de mare că își mai strânseră odată
mâinile și fără altă vorbărie urcă în trăsură alături de domnul grizonant.
Dumitru îi spusese în acea telegramă, ceva despre o baltă, aflată undeva în
zona de la Poieni și nu mai simțea nevoia altor detalii, decât încordarea
vânătorului care avea să debarce curând în raiul cu rațe, sitari şi gâște
sălbatice. Calul începu să galopeze pe niște drumuri de țară, iar Dumitru se
așternu pe laude, care mai de care la adresa cățelei Tesa, care, auzindu-și
numele rostit, întoarse capul, plictisită să mai audă și alte laude din gura
unui străin. Dumitru Musceleanu îi reteză avântul laudelor și îi dezvălui și
lui planul de vânătoare făcut împreună cu amicul Brezan, încă din seara
precedentă.
– Aproape de
câmpia de la Poieni e o baltă cu mult stuf și păpuriș. Fireşte, preciză el, cu
mult pește, altfel nu s-ar aciua rațele, sitarii și gâștele sălbatice acolo. E
un loc pitoresc, ai să vezi. Înnoptăm seara lângă bălțile cele mici, facem și
un foc pentru frigărui de vânat, le stropim cu un vin de casă și o să aflăm și
ce ai mai scris între timp. Iar de dimineață ne mutăm la balta cea mare. Pe
seară ne întoarcem acasă cu tolba plină. O să-ți placă, ai să vezi! făcu el cu
ochiul întorcând capul spre Victor Sidȯriu.
Când
ajunseră în dreptul unor bălți mai mici, cu sălcii și niște oaze de papură și
stuf încercuind bălțile, zăriră un grup de oameni, așezați pe tabliere de lemn
în jurul unor șevalete care pictau privind pe baltă, în față, la răsfrângerea
razelor de soare ivit cam de câteva palme deasupra cercului pe care zarea
depărtărilor îl făcea cu pământul.
– Hai să ne
oprim puțin, spuse Dumitru. Poate găsim printre ei ceva cunoștințe.
– Nu. Hai să
ne grăbim, Dumitre, îl rugă grizonantul, mângâind cățeaua ce aștepta
nerăbdătoare la picioarele lui.
Dumitru
Musceleanu dădu din umeri, că adică dacă doi spuneau nu, el trebuia să se
conformeze. Victor Sidoriu însă nu spusese nimic. El tocmai își lustruia arma
cu o cârpă unsă cu ceva ce semăna cu siliconul, cârpă pe care o găsise în
porthartul atârnat de cartușieră și doar cu coada ochiului își arunca privirea,
când și când, la grupul pictorilor așezați în cerc, pe malul unei bălți mai
mici.
– Stai!
Oprește, te rog, un pic, îi ceru Victor celui aflat pe capra trăsurii și
aplecându-se în față, trase de hățuri de încremeni calul pe loc. Nu se poate!
exclamă el, iar în gând: „Ema, aici?! Chiar ea, oare? Și ce-o fi cu ea în grupul
ăstora?” Nici nu așteptă ca Dumitru să zică ceva, că și puse piciorul pe
marginea trăsurii și sări jos. Alexandru Brezan clătină din cap și râse
dojenitor către Dumitru:
– Se poate
spune că prietenul nostru are cunoștințe peste tot. Se pare că a și descoperit
pe cineva.
Ocolind
câteva tufe cu ierburi și arbuști pitici, Victor se îndreptă spre Ema, care, la
vederea lui Victor Sidoriu acolo, de uimire se și ridicase în picioare și
așteptându-l să vină lângă ea pentru a-l îmbrățișa, se ștergea de vopsele pe
șorțul legat de mijloc.
– Ema?!
Tu?...
– Victor?
Se
îmbrățișară dinaintea șevaletului fetei, atrăgând prin entuziasmul lor atenția
celorlalți pictori, amândoi rotindu-se într-un arc de cerc imaginar. Lăsată cu
picioarele pe pământ, Ema îl privi pe Victor mai cu luare aminte. Victor o
privi și el, apoi izbucniră concomitent într-un evantai de întrebări din care
nici unul dintre ei nu înțelese mai nimic, și izbucniră în râs.
– Ce-i cu
dumneata aici? reuși Victor să întrebe.
– Sunt la un
concurs de pictură. Uite! arătă Ema către pânza de pe şevalet. „Răsărit de soare pe baltă”, aceasta e
tema. Cum ți se par culorile folosite pentru pânza apei? Vezi culorile calde
ale primelor irizări de soare? Dar ceața care se ridică deasupra bălții? Nu-i
așa că verdele ăsta crud face culoare distinctă cu pânza cristalină a lacului?
Am să strecor și ceva din culoarea nedefinită a ochilor tăi. Ce zici?
Întrebările
Emei îi fuseseră puse ca un snop de scântei, toate deodată. Victor trase cu
ochiul și la pânzele celor aflați în apropierea șevaletului fetei pentru a
trage o concluzie.
– Există
fericire când pictezi ferestre în cer și muzica e peste tot unde privești
tu. Dar mai lipsește ceva, Ema!
– ?!...
(Șoimii din privirile ei își urmăreau prada.)
– Lipseşte
din fundal calul sălbatic bătând cu copitele mlaștina spre a porni cu călărețul
din spinarea sa către inima ta, Ema. Fără el e ca atunci când bate toaca,
prelung peste punți ridicate din nimic.
– Da!...
zise ea. Am uitat că tu pictezi cu cuvinte. E o idee bună. Ai picat la timp.
Sper să luăm împreună marele premiu. Apoi, direct: Și acum, să trecem la
dumneata. Spune-mi ce-i cu voi aici? și întinse un braț să arate către trăsura
vânătorească unde îl așteptau cei doi tovarăși de drum, ce rezemau roțile cu
spatele.
– Mergem
spre bălțile mari de la Poieni, la o vânătoare de rațe. Ei sunt niște colegi de
breaslă. Scriitori. Și vânători, în timpul liber. Dar pe tine te știam în
Italia. Când ai sosit?
Victor voise
să vadă mai de aproape cum surprinsese Ema răsăritul soarelui pe baltă și
făcuse încă un pas spre șevalet, dar Ema îl opri cu un zâmbet ştrengăresc, apoi
își aruncă brațele pe după umerii lui şi-l privi ca pe un partener de dans.
– Dragul
meu! se veseli ea. Am stat doar câteva luni în Italia. N-a mers jobul acela. Nu
ți-a scris Iulia că suntem de un an și ceva în țară? Știu că voi vă scriați.
Victor o
asigură că nu știa de sosirea lor în țară și că nici Iulia nu-i mai scrisese.
Nu rostise un cuvințel, toate le făcu prin mimica feței și gesticulația
mâinilor. Ema înțelese:
– Da... E
posibil. S-a angajat la un ziar local și după-amiezile face niște cursuri de
stenografie. Va trebui să plece pe teren și să culeagă informații pentru
reportajele care i se cer la ziar. În fine, n-am mai stat nici noi de vorbă în
ultima vreme. Avem necazuri în familie. Tata e grav bolnav. Dar văd că îți fac
semne ai tăi. Te las, atunci! Pa, Victor, și caută-ne când mai vii prin
orășelul nostru.
Victor privi
în direcția trăsurii de vânătoare unde cei doi îi făceau semne disperate,
arătându-i soarele care se ridicase de o suliță la orizont.
– Trebuie să
te întâlnesc, Ema. Să vezi și noua mea carte... A? Nu știi care? „Mesteceni
în ploaie”. Am să-i trimit și Iuliei o scrisoare... Ba nu! Dă-mi adresa ta și
îți trimit și cartea, în manuscris.
Îi întinse
un pix și un petec de hârtie găsite prin buzunare. În timp ce Ema îi scria
adresa, Victor o privi ca și cum atunci ar fi descoperit-o întâia oară. Arăta
proaspătă, tânără și foarte frumoasă, cu părul în bucle, trupul mlădiu,
feciorelnic și ochii răpitori ca ai șoimului. După ce își puse pixul și hârtia
în buzunar o trase spre el și o sărută pe frunte. Simți cum îi bate inima.
– Hei?! Ce
faci? Nu-ți săruți iubita... Ne văd toți! și-l amenință râzând, cu degetul
arătător. Să nu-ți pară mai târziu rău. Anii fug repede.
– Nu
blestem, nici măcar în gând, că am venit prea târziu!... Ce dacă fug? Lasă-i să
fugă!
Continua să
o ţină strâns de mijloc, arătând, astfel, că nu-i pasă de nimic.
– Nu
trebuie, se desprinse Ema. Cred că ești nebun. Te rog... deja se uită ăștia la
noi.
– Am fost
nebun după imaginea asta, Ema. Am s-o scriu într-o carte. Am scris „Mesteceni în ploaie” cu gândul la acea
întâlnire de acum doi ani. N-am uitat-o.
– Victor, ce
faci!? Declarații de dragoste? Ți-am spus că ești nebun. Uite cum îți bate
inima! Hai, te rog! Vezi că ai tăi au intrat la bănuieli. Uite, îţi fac din nou
semne disperate cu mâinile. Du-te!
– Mai pe
seară, am să mă strecor pe aici. Poate te găsesc tot în locul acesta.
– „Pe seară”
voi fi de mult plecată spre casă, râse Ema. După ce vor analiza lucrările și se
va întocmi lista premianților, gata! Strâng și eu bagajele și am plecat.
– Ba nu,
Ema!
– Ba da, Victor!...
Trebuie să fii prudent când mai e și cineva de față. Tu pleci acum, dar eu
rămân cu ei. Să te ții, bârfe!
– Bine, Ema.
Am glumit. Așa sunt eu, un pic nebun. Drum bun, atunci. Și salutări Iuliei, îi
transmise el desprinzându-se și punându-și mâna la gură în semn că va fi precum
peștele în apă. Apoi, ajuns în apropierea trăsurii de vânătoare, se mai întoarse
o dată spre fată și-i strigă:
– Cum poți
să crezi că nu mi-a fost dor de voi?... dar Ema nu mai auzi decât un ecou
înfundat. Ridică o mână în semn de salut: „Să te întorci repede în orășelul
nostru de provincie!”, înțelese el cam ce crezuse că citise pe buzele fetei.
Când
ajunseră la balta cea mare de lângă cătunul Poieni, Dumitru Musceleanu trecu în
dreptul lui Victor mergând umăr la umăr pe cărarea care cobora spre baltă.
– Hei!... De
ce o faci pe enigmaticul? Nu vrei să ne spui cine era fata?
– O
cunoștință mai veche... Nu ne-am mai întâlnit de un car de ani... minți el.
Tăcu subit
și se gândi la ale lui. Văzând că nu mai scoate nimic de la Victor, Dumitru
Musceleanu grăbi pasul și strigă la cățeaua lui care o luase mult înaintea lor.
– Tesa,
aici! Aici cu tata, fetița!
Trecură apoi
prin stufăriș și papură, înaintând cu puștile în mâini către o deschizătură mai
largă a bălții. Roua rămasă pe smocurile de iarbă le uda cizmele din picioare,
iar lui Victor, fiindcă se strecura mai neîndemânatic printre pâlcurile de
stuf, până și bluza îi era umedă. Dacă ar fi procedat cum făcea Dumitru, ce
dădea la o parte stuful din cale cu țeava puștii, pesemne nu ar fi strâns rouă
și pe bluză. Cărarea îi ducea direct pe un mal ceva mai înalt. Din pânza apei
se ridicau aburi. „Ceața de care vorbea Ema”, gândi Victor. Tesa mergea alături
de stăpânul ei. Deodată, în dreapta lor, se auzi un fâlfâit de aripi. Tesa
ridică botul și se opri pe loc. Dumitru Musceleanu se aplecă, o mângâie sub
gușă și fluieră ușor, în semn că poate să înceapă vânătoarea. La nici zece pași
de locul unde se opriră, se ridică o rață cu fâlfâitul de aripi, caracteristic.
Îi urmară, imediat, altele. Liniștea se sparse pe baltă. În urma împușcăturii
care urmă, pasărea bufni greu și se înfipse în mâlul de lângă mal. Tesa sări
singură din spatele lui Victor și dispăru în stuf. Pe unde dispăruse, se mișca
trestia.
– Ce zici,
Victor? Facem treabă bună, azi?
Și fără să
mai aștepte un răspuns își încărcă pușca și porni mai departe. Soarele
strălucea după o perdea de nori.
– Răsărit de
soare pe baltă... își repetă Victor, ca furat de un gând.
– Ai zis
ceva prietene?
Era Brezan
care trecea pe lângă el, încercând să-l ajungă pe Dumitru Musceleanu. Rațele
treceau în zbor întins spre câmpie. Împușcăturile se auzeau tot mai
îndepărtate. În cele din urmă Victor Sidoriu dădu din umeri și porni pe urmele
celor doi. Simți o plăcere nebună să împuște două rațe, una după alta.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu